A căzut un dictator
Unde duce norocul fără minte, sau petrolul ca destin și capcană.
Singurul atu economic al Venezuelei constă în rezerva petrolieră, estimată la 303 miliarde barili sau o cincime din volumul mondial. Din acest punct de vedere Venezuela este cea mai bogată țară din lume. Producția este însă mult mai mică, de numai 0,8% la nivel global. Acest procentaj înseamnă jumătate din producția existentă când Maduro a preluat puterea în 2013 și mai puțin de o treime față de producția dinaintea predecesorului Hugo Chavez.
Petrolul venezuelean este greu și foarte dens, supranumit “acru”, comparativ cu varianta ușoară și “dulce” din SUA sau Orientul Mijlociu. Al doilea tip este foarte potrivit pentru rafinarea în benzină, în timp ce primul furnizează materia primă ideală pentru motorină, asfalt, producția de mase plastice și un combustibil indispensabil proceselor manufacturiere.
Felul în care a fost gestionată această bogăție la nivel național ilustrează blestemul abundenței de resurse naturale când politizate excesiv. La începutul secolului trecut Venezuela era una dintre cele mai sărace țări din America Latină, dar în 1970 devenise cea mai prosperă din regiune și făcea parte din clubul celor mai înstărite douăzeci de țări din lume ca măsură a produsului industrial brut pe cap de locuitor, înaintea Greciei, Spaniei, sau Israelului.
Povestea începe în 1914, odată cu intrarea în funcțiune a stației de foraj Zumaque I din bazinul Maracaibo. Această primă sondă a demonstrat faptul că petrolul venezuelean putea fi extras eficient în cantități industriale și vândut profitabil pe piața internațională. Momentul a coincis cu creșterea cererii globale într-o perioadă de mecanizare și militarizare, amândouă la o scară fără precedent. Primele companii de extracție au fost Royal Dutch Shell și Standard Oil din SUA. În 1929 Venezuela devenise al doilea cel mai mare producător din lume, după SUA, și cel mai mare exportator de petrol. Ponderea petrolului din totalul exporturilor a crescut de la 1,9% la 91,2% între 1920 și 1935.
În 1943 intră în vigoare Legea Hidrocarburilor, prin care se renunță la modelul anterior de concesii și înțelegeri flexibile la nivel local. Veniturile țării devin intim legate de producția petrolieră, prin impozitări având la bază principiul conform căruia firmele străine nu pot obține profituri mai mari decât ceea ce plătesc statului. Clasa politică împreună cu administrația centrală și-au asumat practic misiunea de a crea și distribui bunăstare dintr-o singură sursă, în detrimentul unei dezvoltări echilibrate. Agricultura și alte industrii au intrat treptat în paragină, nu în ultimul rând datorită migrației forței de muncă spre singura alternativă economică viabilă.
Anii 1950 și 1960 au scos în evidență fragilitatea dependenței de petrol. Afluența din Orientul Mijlociu și introducerea cotelor de import în SUA au dus la scăderea constantă a prețului de vânzare. Cele mai mari țări exportatoare au format OPEC în 1960, în mare măsură ca răspuns la insistențele Venezuelei. În același an a fost creată Corporația Petrolieră Venezueleană, care în deceniul următor a devenit recipientul naționalizării industriei petroliere.
În 1973 a izbucnit criza petrolului, după ce facțiunea arabă din OPEC a decis să nu mai exporte către țările care susținuseră statul evreu în perioada războiului Yom Kippur, când Israel a fost atacat de Egipt și Siria. Printre țările vizate se numărau SUA, Canada, Marea Britanie și Japonia. Interdicția a fost retrasă în martie 1974, dar șocul cauzat a dus la triplarea prețului pentru barilul de petrol. Efectele au fost multiple, cel mai evident fiind înavuțirea rapidă a țărilor exportatoare.
Veniturile Venezuelei s-au cvadruplat de pe urma exportului petrolier în perioada 1972-1974. Președintele Carlos Andrés Perez, ales în 1973, a promis o țară dezvoltată în numai câțiva ani și a inaugurat proiectul “La Gran Venezuela” ghidat de sloganul “semănăm petrolul”. Au luat avânt lupta împotriva sărăciei prin controlul prețurilor, creșterea veniturilor împreună cu diversificarea economică, toate în direcții elaborate de la centru. Administrația sa a cheltuit mai mult în cinci ani decât toate guvernările anterioare în 143 de ani. Politicile sale au generat corupție endemică, deoarece acum fiecare inițiativă privată necesita tot felul de permise și licențe din partea unui stat birocratic în plină expansiune. Naționalizarea completă a industriei petroliere s-a finalizat în 1976 și nu mai exista niciun obstacol în calea rodirii unei renașteri miraculoase.
Cu toate acestea anii 1980 și 1990 au fost bântuiți de inflație cronică și, paradoxal, de creșterea datoriei externe. Neajunsurile au devenit evidente la mijlocul deceniului 1980 când alți membri OPEC au început să exporte mai mult decât convenit, astfel cauzând scăderea prețului. În 1998 ajunsese la 3,19 dolari pe baril, un minim istoric după 1973. Venitul pe cap de locuitor scăzuse de asemenea considerabil, datorită cordonului ombilical dintre petrol și economie. Odată tăiat, a doua s-a ofilit și oamenii s-au pomenit iarăși săraci.
Hugo Chavez a intrat în scenă pe fundalul declinului economic accentuat și al nemulțumirilor sociale în creștere. În 1992 colonelul Chavez a inițiat o lovitură de stat nereușită și a fost condamnat la doi ani de închisoare. Acolo l-a cunoscut pe Luis Miquilena, activist care își începuse cariera politică în anii 1940 ca lider sindical în cadrul Partidului Comunist Venezuelean. Acesta l-a sfătuit să-și urmărească ambițiile politice în cadrul democratic al procesului electoral. În iulie 1997 Chavez a creat partidul Movimiento Quinta República (Mișcarea celei de-a Cincea Republici), care s-a bucurat de susținere din partea suratelor Partido Comunista Venezolano și Movimiento al Socialismo, apoi și-a depus candidatura la alegerile prezidențiale din decembrie 1998. În acest răstimp a străbătut țara în lung și lat deplângând corupția generalizată și sărăcia populației, promițând o guvernare dedicată bunăstării omului de rând. Imaginea de lider mesianic a sedus un larg spectru social: cei mai năpăstuiți simțeau că Chavez ține la ei și le va soluționa problemele, clasa de mijloc frustrată de corupție dorea un guvern ferm în această privință, vechea Stângă cunoștea simpatiile sale socialist-comuniste, iar partizanii regimurilor militare din trecut îi anticipau stofa de dictator. Acest farmec polivalent l-a consacrat șef de stat, cu 56,2% din voturi.
Pe parcursul mandatelor sale consecutive în calitate de președinte, între 1999 și 2013, Chavez a naționalizat bănci, sonde petroliere, o exploatare minieră auriferă, magazine, suprafețe enorme de teren agricol și unități de producție industrială. A transferat conducerea acestor unități economice către clasa muncitoare, dar nu oricare, doar cea loială. Competența profesională a fost eclipsată de parvenitismul politic și bunăstarea promisă s-a disipat în competiția mediocrităților. În timp ce Chavez discuta ore în șir la televizor despre teoria marxistă, nivelul general de trai se chircea invariabil.
Admirator al lui Fidel Castro și Che Guevara, Chavez a articulat ferm viziunea proprie asupra socialismului și comunismului sud-american: lupta de clasă dintre săraci și bogați rămâne perenă, însă eliberarea de sub imperialismul SUA reprezintă o prioritate. Misiunea asumată consta în transformarea Venezuelei în lider al emancipării regionale de sub talpa imperialistă a Washingtonului. În ce privește petrolul, Chavez a renaționalizat Corporația Petrolieră Venezueleană întoarsă după Carlos Andrés Perez la un statut de entitate economică privată. Neglijența, dezinteresul și declinul producției au sporit în perioada succesorului său.
Criza din 2014, când au scăzut brusc prețurile globale ale petrolului, a scos în evidență vulnerabilitatea unui sistem dependent de exportul hidrocarburilor în același timp falimentar la nivel de investiții și întreținere a capacității productive. Contradicția dintre abundența resurselor naturale și autoritatea politică dictatorială a devenit letală sub Maduro. Fostul ministru de externe al lui Chavez a pus în practică viziunea antiamericană a predecesorului prin transformarea țării în placă turnantă a traficului de droguri cu destinația SUA, laolaltă cu ospitalitatea geostrategică oferită intereselor Rusiei, Chinei, Cubei și Iranului. Toate țări cu regimuri chipeșe, care mai de care preocupat de libertățile și bunăstarea propriilor cetățeni.
Așadar a căzut un dictator. Clubul tiranilor din Rusia, China, Iran și Cuba a pierdut un aliat important. Poporul venezuelan se bucură și privește cu încredere spre viitor. Toate consecințe ale unui act militar executat rapid și cu precizie de SUA în sfera sa de proximă influență. A nesocotit Trump normele de drept internațional? Posibil, dar a făcut dreptate. Este o dreptate abuzivă, exclamă legaliștii grăbiți, uitând că Maduro fusese acuzat și pus sub urmărire de un tribunal american, în 2020, pentru trafic de droguri pe teritoriul SUA. Un criminal nu poate fi adus în fața justiției decât cu forța.
Acțiunile viitoare ale lui Trump vor lămuri adevăratele sale intenții. O conviețuire pe termen lung cu infrastructura politică rămasă de la Maduro, urmărind accesul la petrol, ar fi un demers cinic și umilitor pentru venezueleni. Alternativa presupune exercitarea de presiune asupra guvernanților actuali în scopul organizării de alegeri libere care să permită exprimarea nedistorsionată a opțiunilor politice.
Statele Unite și-au asigurat resursele naturale jinduite și în plus pot restaura demnitatea unei națiuni. Fără un război lung și costisitor. Trump are la dispoziție o posibilitate rară în istorie, când utilul nu stă în calea săvârșirii binelui. Rămâne de văzut cât de matură este arta negocierii a celui mai puternic om din lume.
Post Scriptum
Marco Rubio s-a întâlnit pe 7 ianuarie cu reprezentanți ai Congresului și le-a prezentat planul Trump pentru Venezuela. “Vom lua între 30 și 50 milioane barili de petrol. Le vom vinde la prețul de piață, nu cu reducerile pe care le primea Venezuela. Acei bani vor fi apoi gestionați și distribuiți într-un mod care să beneficieze poporul venezuelean, nu corupția, nu regimul.” Costul pentru cetățeanul american este zero. Strategia de viitor cuprinde trei etape: stabilizare, recuperare și tranziție. Stabilizarea este prima deoarece SUA nu dorește căderea Venezuelei în haos. “Companiile americane, occidentale și altele vor avea acces la piața venezueleană într-un mod echitabil” și în același timp va începe un proces de reconciliere națională. Acesta include amnistie pentru reprezentanții opoziției, eliberarea prizonierilor politici și eforturi de reconstrucție a societății civile. În faza finală va fi o tranziție politică înfăptuită chiar de venezueleni. “În cele din urmă va depinde de poporul venezuelean să-și transforme țara.”