Antic, de demult și încă relevant

Politica lui Aristotel este prima lucrare de anvergură dedicată sistemelor politice, în acest caz tipurilor de guvernare cunoscute lumii elene în secolul IV înainte de Hristos. Autorul pornește de la observația "omul este un animal politic”, dar în alt sens decât cel încetățenit desemnând o creatură cu drepturi electorale a cărui scop este să-și realizeze fericirea ca agent liber într-un stat democratic.

Pentru Aristotel omul este un animal care își poate împlini potențialul sau scopul final (telos) numai într-o comunitate capabilă să-i faciliteze desăvârșirea. Binele suprem într-o astfel de comunitate constă în măiestria exercitării virtuților practice și intelectuale, iar cel mai dezirabil sistem politic este acela care promovează acest tip de viață bună.

Aristotel descrie șase arhetipuri de organizare social-politică în baza a două criterii principale: câți cetățeni participă la elaborarea legilor și dacă iau în considerare binele comun sau numai al lor. A identificat astfel trei arhetipuri dezirabile și trei pervertiri corespondente.

Formele dezirabile au la bază cele patru virtuți antice - chibzuință, imparțialitate, tărie de caracter, cumpătare - și presupun exercitarea lor indiferent de cine sau câți guvernează. De ce era Aristotel circumspect în privința democrației? Avea la îndemână exemplul Atenei, a cărei decădere în demagogie facilitase ascensiunea unor lideri cu apetit tiranic.

Gânditorul grec considera orașul-stat (polis) drept cea mai avansată formă de organizare umană desăvârșind celelalte două forme de comunitate mai restrânse, familia și satul. Familia susține continuitatea vieții, iar satul cuprinde gospodării similare urmărind cooperare economică și protecție colectivă. Polisul reunea mai multe așezări de pe un teritoriu restrâns conferind un statut inegal de cetățenie și, pentru cetățeni, posibilitatea de a dezbate și participa la activități administrative, religioase, de apărare, sau de bunăstare economică. Guvernarea polisului era formată îndeobște dintr-o adunare cetățenească, un consiliu executiv și un corp de magistrați. În Grecia antică au existat sute de asemenea formații statale, dintre care numai Atena, Sparta și alte câteva sunt documentate extensiv.

Lumea a devenit mai vastă și s-a complicat enorm de la Aristotel încoace. A parcurs un drum lung și întortocheat de la guvernare solitară sau minoritară la guvernarea multitudinii; de la unul (eventual susținut de aliați) la mulțime. Monarhia și aristocrația au dominat mai bine de un mileniu și jumătate, iar după convulsii periodice au fost dislocate de idealul democratic. Happy-end?

Evul modern al tiraniei a fost inaugurat de Revoluția Franceză, urmată de tiraniile lui Stalin, Hitler, Mao și Ceaușescu din secolul trecut. În același timp democrațiile, ca Atena de odinioară, au virat spre un model oligarhic. Acest declin, tot mai accentuat, este o caracteristică frapantă a timpurilor noastre.

Atât natura egalitară a democrației cât și natura părtinitoare a oligarhiei facilitează invariabil excese care destabilizează societatea. Aristotel mai consideră însă că democrația și oligarhia cuprind și particularități dezirabile care pot fi combinate. El distinge bunăoară între egalitatea numerică preferată în democrație și egalitatea proporțională, adică după merit, preferată de oligarhie. Egalitatea numerică presupune că bunuri materiale, funcții și onoruri trebuie astfel distribuite încât fiecare să primească la fel indiferent de statut, pe când egalitate proporțională înseamnă distribuție conform meritelor fiecăruia. Prima variantă se manifestă acum prin insistența ca numărul de femei în funcții de conducere să fie același cu al bărbaților indiferent de merite sau aptitudini, prin insistența că bărbații pot rămâne gravizi și naște la fel ca femeile, sau prin convingerea că identitatea sexuală este un artefact în mod egal disponibil oricui.

Din nefericire democrația actuală a asimilat temeinic defectele oligarhiei și le-a adăugat la propriile neajunsuri. Oligarhia la rândul ei s-a diversificat enorm și pretinde că lucrează pentru binele comun și întărirea democrației. Simbioza realizată s-ar putea numi demoligarhie.

A devenit candidatura pentru o funcție politică prea costisitoare pentru marea majoritate? S-a scumpit viața atât de mult într-un timp atât de scurt încât observați că ați sărăcit comparativ cu generația precedentă? Mai aveți voie să exprimați opinii salubre și contrare corectitudinii politice fără să riscați hinghereală din partea autorităților sau paznicilor autorizați? Cat de probabilă mai este ascensiunea profesională și în societate numai după merit și efort? Înlesnesc politicile economice un belșug disponibil tuturor, sau o concentrare de afluență prin sărăcirea unora în detrimentul altora?

Întrebările pot continua la nesfârșit, dar cert este că am ajuns la un impas istoric. Politeia nu se poate suprapune statului modern, mult prea vast și complex pentru agregările care depășesc 5000 de locuitori, dar poate funcționa ca district regional într-o comunitate geografică și culturală mai amplă. La rândul ei reabilitarea democrației la nivelul întregii societăți poate surveni numai prin cultivarea constantă a celor patru virtuți enumerate de Aristotel - chibzuință, imparțialitate, tărie de caracter, cumpătare. Dar cum? Începe cu tine și cei dragi; dacă ai copii instilă aceste calități mai ales când sunt mici. Vei cultiva un caracter de folos pentru mai târziu, călăuzitor la maturitate.

Partea bună este că oligarhiile sunt în mod inerent instabile și se disipează datorită revoltei populare; partea proastă este că adeseori sunt urmate tot de o formă coruptă de guvernare, altă oligarhie sau chiar de tiranie. Bine, bine, dar ne învârtim în cerc! Viața ta este unică și irepetabilă. Chiar fiind un grăunte de nisip ai capacitatea de a discerne și alege, te poți alătura singurei minorități lucide în istorie. Ce-i drept fără garanții de reușită sau recompensă, doar din principii antice și de demult la fel de relevante acum ca altădată.