Nomenclatorul de titulaturi ministeriale s-a îmbogățit cu o nouă funcție. Jacinta Allan, șefa de guvern din provincia australiană Victoria (cu capitala la Melbourne), a anunțat crearea unui portofoliu ministerial numit “Secretariatul Parlamentar pentru Schimbarea Comportamentului Bărbaților”. În justificarea oficială madam Allan afirmă că noua funcție a devenit necesară pentru protecția femeilor din provincia sa, în general oprimate și victime ale violenței domestice crescânde perpetuată de instinctele criminale masculine. Cu alte cuvinte s-a înființat un birou guvernamental de combatere a masculinității toxice.
În ultimul an, până pe 25 aprilie 2024, au murit în Australia 25 de femei datorită violenței partenerilor de sex opus, dintre care cinci în Victoria. Acest bilanț tragic a fost cu 11 victime mai mare decât anul precedent. Este o situație care trebuie confruntată însă modalitatea promovată oficial nu ajută cu nimic, doar îmbogățește catalogul măsurilor de tip Big Brother (sau Big Sister în acest caz). A presupune că toți bărbații sunt infractori potențiali se trage din prezumpția de vinovăție instituită de Lenin, extinsă la cromozomi.
Un mic adagio. Kathryn Hay, colegă cu madam Allan în cadrul Partidului Laburist australian și fostă deputată în parlamentul din Tasmania între 2002-2006, este acuzată în prezent de abuz și intimidare de chiar soțul dânsei. Acuzațiile se referă la o perioadă de peste zece ani, între 2011-2022, dar cel mai probabil avem de a face cu un mascul plângăcios incapabil să-și asume propria toxicitate.
Recentele alegeri europarlamentare au dat câștig de cauză unora și altora, așa cum se cuvine în orice democrație matură. Un aspect anume nu a fost însă observat, cel puțin de comentariatul autohton: numeroși tineri i-au preferat pe “populiști” sau “extrema dreaptă”. În Germania tinerii între 24-30 de ani au votat pentru AfD cu 11% mai mult comparativ cu alegerile europarlamentare anterioare. Rassemblement National din Franța condus de Marine Le Pen a captat 30% din votul tinerilor, cu 10% mai mult decât în 2019. Vox în Spania, Fratelli d’Italia, Chega din Portugalia, Vlaams Belang din Belgia, Perussuomalaiset sau Partidul Finlandezilor și Konfederacja din Polonia au înregistrat un spor substanțial în ce privește această categorie demografică, cu mult peste cotele mediocre de mai an.
S-a consemnat o răsturnare bulversantă; majoritatea tinerilor până în 28 de ani a votat cu ecologiștii în 2019, dar acum le-a întors spatele. Mai rău, tinerii au validat spectrul politic pe care au fost învățați să îl deteste instinctiv. Curg lamentările și explicațiile. Un articol din The Guardian inventariază contextul și motivele nemulțumirilor avertizând asupra necesității instituirii unui plan. Aflăm că plantația progresului riscă să fie abandonată de către cel mai credul contingent, o mângâiere pe creștet și fluturarea cartonașului galben de “reacționar” fiind administrate ca paliativ.
Faptul că tinerii au devenit atât de sceptici și deziluzionați sugerează magnitudinea crizei actuale. Aspirația postbelică democratică și liberală s-a descărnat treptat și a ajuns o mimodramă, genul de operă dramatică în care actorii interpretează rolurile prin pantomimă. Adevărata putere legislativă și executivă la nivel continental s-a reunit în cireșele din vârful tortului Uniunii Europene, în acei 27 de comisari nealeși de nimeni dar preferați de o castă restrânsă. La acel nivel nu mai funcționează democrația și liberalismul, ar fi prea de tot.
Plebea mai tânără sau mai în vârstă trebuie totuși hrănită periodic cu spectacol. Pâine și circ este o tradiție bine asimilată la vârf. Acum însă până și pâinea a devenit suspectă, concret și metaforic. O pastă de viermi s-a emanat în singura alternativă scrupuloasă a democrației și liberalismului, iar dacă o contestați prea mult va fi revocat și privilegiul feliei de pâine ca substrat comemorativ tot mai distant. Essen sie Scheisse nu va mai fi precedat de politicosul bitte. Iar tinerii? Mai au cinci ani la dispoziție ca să-și bage mințile în cap.
Dacă în Europa au dezamăgit tinerii, în SUA dezamăgesc negrii. Tot mai multe sondaje de opinie indică o creștere alarmantă a susținerii candidaturii prezidențiale Trump de către acest segment demografic. CNN a difuzat recent, pe 17 iunie, observațiile unui analist la curent cu situația:
În 2020 Biden a obținut 86% din voturile afro-americane, dar acum poate conta doar pe 70%.
Trump a crescut în schimb în aceeași categorie demografică, de la 7% în 2020 la 21% în iunie 2024.
Defalcarea acestui 21% pe criterii de vârstă arată că în 2020 Biden avea un avans de 83% în categoria afro-americanilor de peste 50 de ani, acum scăzut la 74%. Avansul său s-a diminuat însă mult în categoria celor sub 50 de ani, de la 80% la 37%.
Informațiile furnizate de CNN sunt coroborate și de un sondaj de opinie efectuat de Wall Street Journal în luna aprilie. Trump a devenit preferatul a 30% dintre bărbații afro-americani din Pennsylvania, Michigan, Arizona, Georgia, Nevada și Carolina de Nord, față de numai 12% în ciclul electoral anterior. Aparent contabilizăm mărunțiș, însă competiția din acest an este iarăși strânsă. Toate statele menționate fac parte din categoria oscilantă și cu potențial decisiv.
Diversitatea este bună și frumoasă, mai ales în formele promovate cu pasiune la ora de față (nu le mai enumăr). Singura diversitate temută și condamnată constant, fără pauză și rețineri, este cea electorală. Democrația împuternicește în teorie, dar sperie în practică atunci când împuternicește opoziția la rătăcirile elitelor. Este totuși singurul joc politic, mai mult sau mai puțin măsluit, care permite o revenire la bun simț, fie și temporară. Însă trebuie să joci, altfel te plângi de pomană.
A murit Françoise Hardy, cunoscută mai ales pentru activitatea muzicală din anii 1960. Creațiile ei melancolice și introspective au extins vocabularul șansonetei tradiționale în perioada exuberantă a curentului yé-yé. Bob Dylan, Mick Jagger și David Bowie au admirat-o. Opiniile ei politice au fost iconoclaste. În 1988 a exasperat stabilimentul când, cu ocazia unui interviu pentru revista Rockland, a declarat că “noi nu vorbim despre rasismul anti-francez, despre faptul că există locuri unde poți intra mult mai ușor dacă nu ești francez”; în 2008 a militat pentru legalizarea avortului în Franța; în 2015 a publicat eseul Avis non autorisés... și s-a distanțat de activistele feministe, pe care le-a descris drept “morocănoase, urâte, adică sub nicio formă feminine. Nu m-am putut identifica niciodată cu feministele.“; cu ocazia protestelor din 2017-2018 l-a susținut pe Emmanuel Macron, apreciind că "Trebuie să-l lăsăm să reformeze Franța. O parte din poporul francez nu vrea să vadă realitatea și a rămas blocată în ideologia marxistă. Imi place faptul că președintele Macron este idealist, dar nu un ideolog; el este ferm ancorat în realitate.” Simpatia față de Macron s-a arătat a fi prematură, mai degrabă o proiecție izvorâtă din nostalgia după echilibru și firesc. Ne rămâne muzica ei, dintr-un colț sufletesc și de aspirații al tuturor vremelnicilor prin călătoria umană.
1962 - Tous les garçons et les filles
1968 - Comment te dire adieu