Candidatul dependent
Poveste contemporană în trei acte.
ACTUL I
S-a simțit dintr-o dată microagresată, dar s-a liniștit când a văzut că nu era decât o buburuză rătăcită. Și-a scuturat abdomenul și s-a întors pe burtă. Soarele o îmbrățișa în căldură, marea aștepta la doi pași cu baia ei de răcoare, însă o neliniște nu-i dădea pace. Este oare buburuza o specie pe cale de dispariție? Nu știa și o măcina gândul că omorâse un animăluț inocent. Făcea ea oare parte din habitatul natural al buburuzelor și săvârșise o crimă în loc să ofere ospitalitate? Alt gând îi spunea că suferința este un semn de compasiune. Simțea bucurie la această consolare, dar trebuia să-și limpezească mintea.
— Dan? Dane! — Da, dragă. — Știi ce mi s-a întâmplat? — Da dragă. Ai făcut ceva și acum te mustră conștiința. — Și ce, tu nu faci la fel? — Desigur, cu deosebirea că nu mă folosesc de ocazie ca să-mi oblojesc impresia despre mine. Care-i treaba acum? — Ești nesimțit și egoist! Pleacă și du-te la aia din șezlong care îți face ochi dulci de când am venit!
Un gând îi lumină fața, după minute lungi de pritoceală. Din viețile anterioare se auzea chemarea către propria menire. Se simțea asemeni unui creuzet limpezindu-se treptat, dar nu reușea să-și vadă karma. Până când…
— Dan? Dane! — Da, dragă. — Și eu sunt o buburuză, cosmică!
Au trecut anii. Dan are propria firmă numită “Reparatorul Universal” specializată în instalații electrice, termice, de gaze, tencuială, zugrăvit, tot felul de reparații pentru apartamente sau case private. Acum e la birou și stabilește agenda de lucru pentru săptămânile următoare. Apare secretara:
— Cineva insistă să vă vadă! — Nu acum, sunt ocupat. — E aici și nu vrea să plece!
O femeie bine îmbrăcată deschide ușa larg și pășește înăuntru.
— Camelia? Bubu?!
Ea zâmbește și schițează un gest ca și cum și-ar scutura bluza.
— Cum de m-ai găsit? — Sediul tău este vecin cu un spațiu comercial părăsit, acum închiriat pentru campania electorală a unui politician pe care îl consiliez. Trebuie renovat și m-am gândit că te-ar putea interesa. — Patruzeci de mii de lei. — Douăzeci! — Iar șeful tău este? — Un om necesar acum. Ne mai târguim mult? — Eu știu ce e acolo. Înăuntru și pe dinafară sunt două sute de metri pătrați în paragină. Mergi în altă parte pentru lucru de mântuială. — Înăuntru și pe dinafară, totul pus la punct? — Politicianul tău vrea să pună la punct o țară, asta vor toți. Atunci să înceapă cu ceva concret. La spoială de fațadă ne pricepem toți, dar schimbarea în bine costă și cei capabili de așa ceva trebuie răsplătiți cum se cuvine.
Dan se așează și reia studiul hârtiilor de pe birou. Camelia nu se îndură să plece, ia loc pe un scaun lângă el și îl privește.
— Ce ai făcut toți acești ani? — Am muncit, buburuzo. Am plecat afară și la început am salahorit ca gunoier, spălător de vase, hamal în porturi. Un zugrav m-a luat calfă iar după un timp am făcut propria noastră firmă de reparații și amenajări interioare. Am construit o echipă, am avut succes, dar el a murit în urma unui accident și totul s-a destrămat. Apoi m-am întors și am luat de la capăt partea a doua a acelei experiențe. Până acum merge bine. Altceva? — Te-ai… însurat? — Nu. — Nici eu, dar am o fată. — Să-ți trăiască! Și în rest? — Am lucrat la o televiziune, poate mi-ai văzut reportajele… — Nu cred, a fost probabil când eram plecat. — … l-am cunoscut pe acest politician și am devenit apropiați, apoi m-am alăturat echipei lui. E un om cu principii, îmi aduce aminte de tine. Te pot ajuta să-l întâlnești.
Politicianul împreună cu echipa sa în vizită la noul sediu renovat.
— Dragă domnule, sunt impresionat. Ai făcut o treabă bună și meriți cât ai cerut. Acum să vorbim despre viitor. Nu vrei să mă ajuți să repar țara asta? — Mulțumesc dar eu nu mă pricep decât la spații mici, după dorința unui singur client. Nu pot satisface milioane de oameni cu dorințe care se bat cap în cap. — Nu trebuie să le împlinești dorințele, doar să dorești împreună cu ei. Tu poți ajuta. — Mai departe? — Mai departe ai nevoie de bani și scribi talentați la discursuri. Plus ceva fler. — Eu nu am atâția bani și nu mă pricep la discursuri. — Nu de asta e vorba. Adu-ți aminte cum ai ajuns înstărit… lucrând împreună cu alți oameni dedicați și pricepuți. Îți dau șansa să duci acest mesaj în toată țara. A sosit vremea împăcării dintre politică și popor.
Adunare electorală într-un oraș de provincie. Sală plină, pe pereți afișe mari proclamând “ÎMPREUNĂ la bine și la rău“, “ÎMPREUNĂ răzbim“, “ÎMPREUNĂ către prosperitate“. Camelia ia cuvântul:
— Stimat public, din păcate candidatul nostru nu poate veni la această întrunire. Vi-l prezint în schimb pe Dan Stoica, antreprenorul a cărui poveste merită ascultată.
Un participant din sală se ridică de pe scaun și pășește spre podiumul vorbitorilor.
— Am fost și eu, ca alți români, plecat din țară pentru un număr de ani. Doisprezece. În Franța am muncit ca docher în portul din Marsilia, la Lyon am fost angajat de serviciul de salubritate orășenesc - pe post de gunoier - și am continuat ca plongeur - adică spălător de vase - pentru un număr select de cafenele și restaurante din centrul istoric. În Auxerre am ajutat la propășirea industriei viticole, ca pălmaș pe dealurile care furnizează materia primă pentru vinurile de Burgundia. Apoi am coborât în Italia. Un zugrav m-a luat calfă și am învățat o meserie mai complicată decât îmi imaginam; să redai viață unui spațiu mort. Nu e vorba doar de bidinea sau cuțitul de chit folosit pentru curățirea pereților. Trebuie luată în calcul infrastructura mai largă, gradul ei de deteriorare și impactul viitor. Nu de puține ori ne-am confruntat cu situații în care starea precară a instalației electrice, de gaze, sau structurală în general a unui apartament ne îngreuna munca și în ultimă instanță o reducea la trăinicia unei frecții la picior de lemn. Acel om a murit într-un accident, iar eu m-am întors și am întemeiat o firmă de reparații și amenajări interioare inspirată de abordarea sa extinsă. Serviciile noastre nu sunt ieftine, dar avem clienți deosebit de satisfăcuți. — Vedeți sloganurile afișate aici? Eu am realizat ceva prețios și tangibil împreună cu oameni dedicați. Se poate și la nivel mare, de aceea susțin candidatura lui Necula Matei la funcția de președinte al țării. Dar mai întâi trebuie să strângem numărul de semnături necesare pentru a intra în competiție. Echipele noastre de voluntari vor fi de mâine în stradă. Veniți cât mai mulți și semnați. Repet, numai împreună răzbim!
Reporter de la un ziar local:
— Știți că persoana pe care o susțineți a făcut parte din conducerea unui partid extremist? — Care anume? — AUR! — Știu și mă bucur că domnul Matei s-a trezit din mirajul Alianței pentru Uluirea Românilor. Iar pentru că ați adus vorba, vă spun ce este cu adevărat extrem la noi, de prea mult timp: demagogia la braț cu nepotismul. Toate partidele se adapă din această căldare fără fund. Azi e la putere Partidul Social Dumicat, ieri a fost Partidul Național Lateral. Alaltăieri erau frați și astfel au trecut treisprezece ani. Nu vi se apleacă de la șaorma dimineața, la prânz și seara?
ACTUL II
Ziua următoare, la sediul de campanie. Numeroși vizitatori, Matei e în trecere și discută cu un grup de voluntari. Un asistent intervine discret:
— Trebuie să vedeți ceva.
După câteva minute intră în camera personalului de campanie.
— Urmăriți această înregistrare video a întâlnirii electorale de ieri, realizată de cineva din sală și pusă pe YouTube. Are mii de vizualizări și zeci de comentarii.
Matei vede și citește. Se deschide ușa, intră Dan.
— Ai picat la țanc amice! Ia loc, trebuie să vorbim. — Am văzut prestația dumitale de ieri, în lipsa mea. Cineva a înregistrat-o și a creat un pic de vâlvă. Știai? — Nu. — Nu știai că eu candidez independent și nu-mi propun să dezbin?! Caricaturile dumitale insultă milioane de alegători. Nu în acest fel ajunge poporul la armonie. Împreună răzbim, mai ții minte?
Dan își caută cuvintele.
— Nici eu nu mi-am propus să dezbin. M-am alăturat întreprinderii dumneavoastră ca prestator de servicii care cunoaște diferența dintre peticeli și reparații. Poate sunt naiv în privința politicii, însă armonia de durată în alte domenii de viață presupune preferințe și repudieri clare, nu împăcarea cu ceea ce este mediocru și nociv. — Nu te-am angajat ca moralist de serviciu. De acum înainte nu mai face declarații în public fără să știu ce ai de gând să spui! Poți să pleci.
Matei cade pe gânduri.
— Nu vă faceți griji, e prea mic să vă dea campania peste cap. — Ai auzit de buturuga mică?! — Aveți dreptate, șefu. Pe de altă parte știți vorba aia, orice publicitate e bună. Să se agite, vă face reclamă. — Orice publicitate e bună când știi să profiți de pe urma ei, altfel poate strica enorm. Ai auzit de opoziție controlată? — Ca atunci când nevasta e supărată foc și o asculți atent, o îmbrățișezi și îi spui că în primul rând trebuie să fim împreună la bine și la rău... așa cum ziceți dumneavoastră! — Nu e de ajuns. Ne contrazicem, dar trebuie să fie din colțurile aceleiași guri care afirmă că numai împreună răzbim. Există o singură cale de urmat, unitate în diversitate… și întrevăd cum. — Să vă fie gura aurită și… — Fără sorcove, Mihăiță!
A trecut o săptămână. Seară, Dan se află acasă și citește o carte. Aude soneria de la intrare.
— De ce ești aici? — Trebuie să vorbim. Am un mesaj pentru tine.
Dan și Camelia iau loc pe canapea.
— Ai auzit de podcastul “Inflexiuni”? — Nu. — Îl cunosc pe realizator. A văzut înregistrarea video a comentariilor tale… spontane… și dorește să-ți ia un interviu. — Altceva? — Matei m-a făcut cu ou și cu oțet a doua zi, pentru că “te-am lăsat să-ți faci de cap”. Ne-am certat destul de rău și am demisionat. Nu-l mai consiliez. — Ce să zic, am încredere că vei găsi alți clienți care au nevoie de expertiza ta. Tot răul spre bine, nu te îngrijora prea mult. — Nu înțelegi. Sunt mândră de tine și vreau să te ajut. Felul tău de a fi nu-l văd la alții, nu urmărești să devii simpatic unora sau altora. Acest instinct atrage și ai șansa să prezinți rațiunea din spate. Nu te feri și ieși în public, fii clar și onest până la capăt. Ești împotriva iluziilor? Nu le cultiva la rândul tău! — Ești teribil de sâcâitoare. — Dar te duci, da?
O masă, două scaune, lumină discretă. Gazda podcastului “Inflexiuni”:
— Bună să vă fie ziua! Azi îl am ca invitat pe Dan Stoica, unul dintre susținătorii lui Necula Matei la alegerile prezidențiale. Se pare că Dan a călcat în străchini când a făcut o serie de observații spontane la o întâlnire recentă cu publicul. Înregistrarea video a unui participant din sală este disponibilă pe YouTube și a devenit o mini-senzație mediatică. Care e situația acum, v-ați împăcat? — Situația acum?! Dă interviuri. Pretinde că este înțelegător, vorbește în numele meu și apoi mă combate. Un singur lucru nu face, să vorbească cu mine. Se arată a fi un ventriloc talentat. — Adică? — Mă interpretează din burtă și apoi răspunde pe gură. Un monolog polifonic. — Și mai departe? Urmează un contrapunct din partea ta? — Am fost pasiv, iar acest lucru încetează acum. Anunț candidatura mea. Vreau să văd dacă un candidat dependent poate strânge cele 200.000 de semnături necesare pentru a se înscrie în cursa electorală pentru cea mai înaltă funcție politică, chiar dacă este un prag ridicol de înalt. Nu am în spate vreun partid, ONG-uri, sau mase de susținători. Sunt neglijabil, ca mai toți dintre noi. Recunosc faptul că sunt dependent, deoarece depind de mult mai mult decât niște voturi. În viață depind de tapiseria umană din care fac parte. Dacă aceasta se strică, așa cum văd în jur nu în ultimul rând datorită politicienilor corupți și megalomani, atunci mă ridic și încerc să mă fac auzit de toți ceilalți care îndură ipocrizia, totuși pe cale pe cale să o răsplătească din nou la urne. Sunt dependent și de niște principii. Adevărul există și poate fi cunoscut. Îndoiala este firească, trebuie împărtășită și aprecierile altora bine cântărite. Într-o democrație masele pot instituționaliza neputința... Eu sunt doar un prestator de servicii imobiliare și experiența m-a învățat că o tencuială nouă la un apartament decrepit nu este de ajuns.
Lumina se stinge complet și încep acordurile uverturii din opera Wilhelm Tell de Rossini.
Lumina revine treptat. Vedem voluntari în stradă strângând semnături la chemarea gazdei de la “Inflexiuni”. El și un programator crează un web site de promovare, cu actualizări din campanie și materiale scrise sau traduse de Dan prezentând concepții proprii sau preluate. Camelia apare la televiziuni și îl susține. Echipele de strângere a semnăturilor se înmulțesc.
Au trecut cincizeci de zile de la improvizația care l-a scos din orbita fostului patron. Camelia intră intempestiv într-un apartament pe care Dan și echipa sa îl repară.
— Avem semnăturile, ești înscris în concursul pentru cea mai mare renovare! Acum ai datoria să nu dezamăgești. Hai la treabă!
ACTUL III
Seară de toamnă, cerul senin și plin de stele. Dan și Camelia se plimbă tăcuți în parc. Ea îl strânge de braț.
— Când eram mică am fost un timp la orfelinat. Părinții divorțaseră, am rămas în grija mamei, dar nu mă suporta. Plângeam mult și întrebam mereu de tata. El m-a scos de acolo și m-a crescut. În adolescență am făcut mult sport, de toate felurile. Am jucat până și fotbal într-o echipă de băieți, am ajuns într-o finală. M-a atras încăpățânarea competitorului prezis eșecului dar înșelând așteptările… C'est ma vie. Cunoști cântecul? [îngână] E viața mea, e viața mea, nu pot face nimic, ea m-a ales pe mine. E viața mea, nu e nici infernul, dar nici paradisul.
Clipe de tăcere. Dan:
— Eu am fost un copil fericit. Am avut parte de părinți iubitori, prieteni statornici și dascăli dedicați. Când am mai crescut am devenit un fel de Gică Contra, la fel ca alți adolescenți. Atâta doar că eu luam în derâdere fudulia celor care lăudau comunismul în timp ce trăiau mizerabil și ascultau pe ascuns Europa Liberă… cât de mulți erau. Nu am fost vreun dizident; doar suficient de naiv să constat cu voce tare că împăratul e gol, fără să-mi dau seama cum îi puneam în pericol pe cei apropiați. Părinții mei au avut de suferit… Regret enorm că nu am fost lângă ei când au murit. E unul din motivele pentru care m-am întors în țară, să le cinstesc memoria de aproape chiar dacă am fost un fiu rătăcitor.
Au ajuns în dreptul unor trepte urcând pe trunchiul gros al unui copac bătrân. Camelia se așează pe mica platformă de sus. Privește cerul strălucitor.
— Cât mă iubești? — Până la stele. — Doar atât? — Cine știe ce e dincolo? Pot să-ți promit doar îmbrățișarea unei stele căzătoare. — Mă vei părăsi? — O femeie care cântă este fericită. Rămân cu tine, la bine și la rău.
Trei intelectuali discută despre alegerile prezidențiale în cadrul unei emisiuni televizate. Participă și Camelia.
Odor Cabonschi: — Până acum nu am văzut vreo abordare epistemică din partea cuiva. Țara necesită un plan detaliat și comprehensiv pentru viitor, dar candidații s-au cantonat în maniheism simplist. Se preamăresc pe sine și se atacă reciproc, de parcă asta ar rezolva problemele cu care ne confruntăm. Mihăiță Neamajuns: — Ce maniheism, e competiție electorală! Bineînțeles că nu ignori punctele slabe ale celorlalți! Nu e ca și cum îți dai cu părerea la ziar sau pe Facebook, trebuie să joci la câștig. Alegătorii decid, ei sunt arbitrul, nu comentatorii. Adi Papamult: — De-aia ai ajuns aghiotantul lui Necula Matei? Ca să faci pe deșteptul ca neutru și propagandist în același timp?! Ești o rușine pentru intelectualii neînregimentați politic! Neamajuns: — Unde ai găsit asta, în Shakespeare? Nu fii… Papamult: — Ce să nu fiu, flașnetarule? Cu fundul în două luntri? Neamajuns: — Al dumitale are nevoie de mai multe, a devenit neîncăpător. Cabonschi: — Calm, domnilor, calm. Să o ascultăm pe coordonatoarea de campanie a doi candidați. Sau sunteți deja la al treilea? Camelia: — Cunoașteți parcursul meu. Vă frământă și altceva? Cabonschi: — Am o nedumerire. Candidații care jalonează parcursul dumneavoastră sunt populiști. Ce vă atrage la această fantasmă politică? Camelia: — Întrebați-vă dacă nu cumva însăși democrația nu este cam populistă... în fond poporul își alege conducătorii. Apoi demagogia și ipocrizia sunt însușiri ale tuturor politicienilor. Dar concret, ce fantasme răspândește Dan Stoica? Cabonschi: — Fixațiile unui dulgher nu rezolvă probleme de amploare națională. Acest simplism poate fi atrăgător pentru unii dar trebuie combătut, reprezintă populismul ignorantului. Camelia: — Dan Stoica este singurul candidat fără pedigriu de politician sau birocrat. Nu aparține nici intelighenției, competențele sale țin de un domeniu foarte concret și de aceea gândește de jos în sus. Ignorant? Într-adevăr, în ale explicațiilor atotcuprinzătoare și recomandărilor infailibile. Cabonschi: — Aceasta e tentativa dumneavoastră de a zaharisi un mediocru, un individ care apelează la instinctele de jos ale populației și cartelizează societatea. Camelia: — Sunteți plin de certitudini și verdicte. Oamenii devin mai avuți sau mai săraci, mai avântați sau precauți, mai toleranți sau intoleranți, dar un lucru rămâne la fel pentru toți. Au nevoie unii de ceilalți. Inclusiv în ce vă privește, cu deosebirea că nevoia dumneavoastră de ceilalți înseamnă un public care să vă aduleze. Persoana pe care o ajut nu urmărește fabricarea unui consens popular de auto-validare. Avem nevoie unii de ceilalți nu în sensul înhămării la un ideal, ci al ameliorării contradicțiilor din real. Au ajuns prea largi, mai ales între conducători și conduși, iar mușamalizarea perpetuează o ipocrizie mutuală cum am mai avut în trecut, cu consecințe dezastruoase. Dan Stoica propune să nu ajungem în același impas sub altă formă. Neamajuns: — Cunosc placa asta de când îl consilia pe Necula Matei. Acum o repetă pentru altcineva și… Papamult: — Lasă înfoiala, toată lumea știe că ești un politruc! Iar cucoana face reclamă pentru alt politruc, cu platitudini pompoase! Cabonschi: — Calm, domnilor, calm. Nu uitați că țelul populiștilor este să învrăjbească cu orice preț.
Zece zile mai târziu presa relatează despre NUCLEARA detonată în urma unor dezvăluiri INCENDIARE. Ziariști și fotografi strânși într-o sală, fremătând de anticipație. Apare persoana așteptată, o femeie de vârstă mijlocie.
— Mă numesc Oana Mihăescu și v-am chemat aici pentru că am o confesiune de făcut. În urmă cu cincisprezece ani eram la Ascoli, în Italia, unde lucram ca menajeră în casa unui om de afaceri local. Patronul meu angajase o echipă de zugravi care să-i renoveze locuința, iar șeful lor era un român. Acest individ candidează acum la funcția de președinte al țării, dar trebuie să știți că este un prădător sexual. M-a violat în repetate rânduri și m-a amenințat cu moartea dacă vorbesc despre asta. Nu mai pot ascunde suferința mea... dacă tac vom avea toți de suferit. Individul este Dan Stoica! — V-a bătut? — V-a lăsat însărcinată și a trebuit să avortați? — Aveți vreo legătură cu alt candidat? — Nu mă mai tem de adevăr și sper că nici alții, mai ales alte femei abuzate. De noi vă pasă?
La Camelia acasă. Se plimbă agale în jurul sufrageriei, cu un aer absent. Rămâne în dreptul ferestrei și privește afară. Este mohorât și plouă. Se aude soneria de la intrare. Nu răspunde. Chei zornăind, se deschide yala și intră Matei.
— Ești aici?
Ajunge în sufragerie, se apropie grăbit dar se oprește la câțiva pași distanță.
— Deci ai aflat și tu.
Tăcere. Camelia rămâne cu spatele întors.
— Tot ce ai auzit este adevărat. Într-adevăr am fost la Ascoli, am lucrat în casa acelui italian și am avut o relație sexuală cu acea femeie. Să știi însă că nu am violat-o, asta-i o minciună. Poți să mă crezi?
Camelia se apropie și îl privește cu durere.
— M-ai pierdut. Găsește-ți altă amantă și pe altcineva care să-ți satisfacă ambițiile politice. Vreau să fiu cât mai departe de tine. — Astăzi am declarat public ce ți-am spus acum și am anunțat că renunț la candidatură. Dintre toate de pe lume cel mai mult depind de tine; ești sufletul meu pereche. Nu vreau să te pierd. — Câtă melodramă! Ai exersat mult în fața oglinzii?
Dan scoate o cutiuță dintr-un buzunar și o deschide. Înăuntru două verighete.
— Mai ții minte?
Din nou Dan și Camelia la mare, în urmă cu mulți ani. Continuarea scenei de la început.
— Nu mă interesează alte femei, tu îmi ajungi. — Cum adică, îți ajung?! Ce sunt, o durere de cap?
Dan pune două verighete pe abdomenul ei.
— Vreau să fim mereu împreună. — Nu am încredere în tine! — Dar ai încredere într-o buburuză?
Camelia îndepărtează inelele, se ridică și pleacă.
Am revenit în prezent. Ea face un pas înapoi.
— La ce bun toate astea? Declarații, promisiuni, gesturi și grimase. Călușei de vorbe mari învârtindu-se în iarmarocul politicienilor. Am încălecat pe unul dar m-am dat jos când am înțeles că și eu am de ales, nu numai privitorii. Tu ești aleasa mea.
Tăcere. Ea îl ocolește și iese afară. Nu se vor mai vedea niciodată.
Câteva săptămâni mai târziu Camelia moare într-un accident. Din raportul poliției rezultă că trecuse strada printr-un loc nepermis și a fost lovită mortal de un camion, dar un martor ocular a declarat că aștepta pe trotuar și se aruncase în fața vehiculului în mișcare. Un an mai târziu apare cartea “Candidat dependent — Amintirile și regretele unui Don Quixote fost politician” în care Dan își povestește viața. Descrie copilăria în viniete nostalgice, adolescența de rebel la adresa ipocriziei adulților invocând tot felul de principii în privat dar lăudând comunismul în public, neputința de a găsi vreun rost în țara pacificată de Iliescu, apoi decizia de a pleca departe pentru a-și reface viața de la zero. Rememorează travaliul din străinătate, încăpățânarea de a răzbi, ucenicia de restaurator al spațiilor ruinate și parcursul după întoarcerea în țară. Cartea este ignorată de așezământul literar sau are parte de recenzii negative, totuși se vinde, iar numărul celor interesați de serviciile firmei “Reparatorul Universal” crește.
Dan pune un mănunchi de flori la mormântul Cameliei și se așează lângă crucea funerară.
— Ce tineri am fost la început. Eu aveam 28 de ani, tu 21. Ne-am cunoscut la o petrecere, invitați de o cunoștință comună. Am dansat și ne-am enervat unul pe celălalt. Eu sarcastic, tu exuberantă. M-ai privit dezamăgită și ai întrebat dacă pot să mă bucur de viață. — Îți aduci aminte de acea noapte când ne-am plimbat în parc? De fapt tu ești steaua căzătoare. Mi-ai luminat viața ca nimeni altcineva… [îngână] E viața mea, e viața mea, nu pot face nimic, ea m-a ales pe mine. E viața mea, nu e nici infernul, dar nici paradisul. — Hai să nu mai vorbim de prisos, hai să trăim. Așa mi-ai spus atunci... Acum? Aș adăuga un lucru. Să trăim în adevăr.