Ce fel de școală dorim pentru copiii noștri?

Ca să fie clar, nu am vreo nostalgie pentru comunism.

Prezint mai jos discuția recentă dintre Vasile Voiculescu și Lucian Vâlsan despre învățământul de stat de la noi. Aflăm de la bun început că rata de eșec a examenului de bacalaureat din 2025 a fost de aproximativ 50%. Deși învățământul este în prezent obligatoriu până în clasa a XII-a și beneficiază de o finanțare enormă din partea statului, rezultatele sunt foarte dezamăgitoare. Lucian expune apoi o serie de motive pentru starea deplorabilă a învățământului nostru preuniversitar. Urmăriți argumentația, este cât se poate de instructivă.

Și astfel mi-am adus aminte de școala pe care am urmat-o demult, în perioada comunistă. Ca să fie clar, nu am vreo nostalgie pentru comunism.

M-am născut în 1960 și am început școala în 1967, ultimul an când un copil mai putea fi înscris la vârsta de șapte ani; apoi a devenit obligatorie înrolarea la șase ani. Părinții au preferat să am parte de acei “șapte ani de acasă”. Nu m-au trimis nici la creșă sau grădiniță. Mama a fost un timp casnică, iar după ce a început să meargă la muncă am intrat în grija unei bunici care se mutase la noi și ocazional a două sau trei îngrijitoare tinere.

Cum au fost cei șapte ani de acasă? Mă jucam cât era ziulica de lungă și îmi făceam prieteni. Abia mai târziu am devenit conștient de felul în care părinții mă formau. Omul adult se înfiripă în anii timpurii. Viața îl sculptează într-un fel sau altul, dar unele particularități au rădăcini vechi și dau un anumit contur la maturitate. La mine deslușesc generozitate, camaraderie și un soi de curiozitate îndărătnică.

În clasele I-VIII am mers la o școală generală din Drumul Taberei, în București. Începând dintr-a treia, cam de la zece ani, am început să citesc cu pasiune: povești și basme românești, Cei trei mușchetari și romanele ulterioare, Winnetou, cărți de Jules Verne, Cireșarii, Băieții din strada Pal (o carte fermecătoare din 1906 despre copilăria unor puști din Budapesta), poveștile și basmele fraților Grimm. Îmi plăcea caligrafia. Într-a patra și a cincea l-am avut învățător, la limba și literatura română, pe domnul Antonescu. Era singurul căruia nu ne adresam cu apelativul “tovarășe”. Crescuse și se formase în perioada dinainte de 1948, după aceea i-au pus capăt carierei universitare și l-au retrogradat. Era poreclit “Mie, mi, îți“, datorită obsesiei cu gramatica limbii române. El ne-a făcut români la nivel lexical și gramatical, prin memorizare și practică.

Aritmetica, noțiuni elementare de matematică, fizică, chimie, geografia și istoria erau predate la fel: memorizare și exerciții de sedimentare a cunoștințelor. Primii opt ani de școală clădeau fundamentul necesar pentru orice alt tip de pregătire ulterioară, iar fundamentul era solid datorită anvergurii și meticulozității.

Apoi urmau trei examene importante în patru ani: primul examen de admitere la liceu (treapta I, la sfârșitul clasei a opta), al doilea examen de treaptă (la sfârșitul clasei a zecea) și examenul de bacalaureat (la sfârșitul clasei a douăsprezecea). Eșecul la primele două însemna posibilitatea de a studia mai departe numai la licee cu profil de meserii, nu teoretice, iar fără bacalaureat nu erai acceptat la facultate. Abia în această etapă (indiferent de profilul liceului) se intensifica propaganda comunistă, drapată în faldurile a diferite materii de studiu. Demagogia ideologică a deteriorat enorm climatul educațional. A indus ca firească ipocrizia și devalorizarea meritului intrinsec al unui tânăr nealiniat, transformând obediența în criteriu necesar pentru succesul profesional.

Acum circulă expresia “țara te vrea prost”, unde “țara” înseamnă de fapt conducerea politică. Din păcate e mai mult de atât. Elevii din ciclul primar și secundar au constant rezultate slabe, se plâng de suprasolicitare cognitivă, iar numeroși părinți clamează alinierea școlii la o mediocritate comodă.

Memorizarea face însă parte indispensabilă dintr-un învățământ temeinic. În lipsa ei facilităm doar un proces sterp și superficial. Dar e prea mult de ținut minte! Ghinion. Misiunea școlii nu este aceea de conformare la zicala “pară mălăiață în gura lui nătăfleață”, adică zămislirea de leneși cu nivel ridicat de autoapreciere. Școala nu este democrație, ci o sarcină asumată de adulți în decontul viitorului. Avem de ales între o revitalizare care să faciliteze profesionalism în orice domeniu de activitate, sau oblojirea incompetenței.

Fără antrenarea memoriei rămânem ostatici ai efemerului.