Ce-ți doresc eu ție…

Mierea țării nu o produc viespile, trântorii și bărzăunii.

În decembrie se vor împlini 35 de ani de la răsturnarea lui Ceaușescu și a tiraniei comuniste. În acest an au loc și toate alegerile posibile: europarlamentare, pentru parlamentul național, la nivel local și prezidențiale. Cu alte cuvinte este un an comemorativ și agitat politic. Trecutul recent și viitorul apropiat se întâlnesc la o confluență calendaristică. Pe unde am fost în acest răstimp și încotro mergem?

Întrebarea pare retorică, dar nu este deloc superficială. Măcar ocazional trebuie să încercăm o evaluare cât mai onestă posibil a vieții noastre personale sau colective. În ce mă privește am șase observații, sub forma a șase priorități.

Stoparea declinului demografic

În 1990 România număra aproximativ 23,2 milioane de locuitori, iar în 2024 are o populație de aproximativ 18,1 milioane (statisticile menționate în această secțiune provin din CIA The World Factbook). Diferența este de aproape 25% în minus. Cauzele principale ale declinului sunt numărul mare al celor care au părăsit țara și o rată de fertilitate permanentizată sub pragul de 2,1 copii la femeie care asigură o populație constantă în timp. Aceasta a ajuns la 1,63 în 2024, ceea ce ne plasează pe locul 176 în lume (din 227 de țări). Din acest punct de vedere stăm mai bine decât Germania, Italia, Spania, Polonia, Bulgaria, sau Rusia și ne aflăm în urma a numeroase țări africane, Israelului, SUA și Danemarcei. Se estimează că în acest ritm populația României va scade la aproximativ 17 milioane în 2050 și 13,2 milioane în 2100.

Vârsta mediană este în prezent de 45,5 ani și avem o populație care îmbătrânește mai rapid decât multe altele; ocupăm locul 16 în lume din acest punct de vedere, din 229 de țări. Rata de mortalitate a ajuns la 14,6 decese la mia de locuitori, ceea ce ne plasează pe locul 5 în lume (tot din 229 de țări); practic la noi se moare mai mult decât în restul lumii.

Această realitate deprimantă ar trebui să îi preocupe în mod deosebit pe decidenții politici, dar nivelul lor de interes tinde spre zero. Totuși există numeroase modalități de stimulare a natalității și de combatere a mortalității excesive. Putem ieși din strâmtoare dar cu condiția să conștientizăm problema și să o abordăm ca prioritate existențială, dincolo de orizontul următorului ciclu electoral.

Coreea de Sud a ajuns într-o situație disperată. Este țara cu cea mai mică rată de fertilitate din lume, cotată anul trecut la 0,72. Numărul tinerilor între 19-34 ani a scăzut și el considerabil, de la aproape o treime din populație în 1990 la o cincime în 2020. Guvernul lor a cheltuit 200 miliarde dolari în anii recenți pentru ameliorarea situației totuși rata fertilității nu a crescut, dimpotrivă. Noi nu am ajuns (încă) în aceeași fundătură, dar într-acolo ne îndreptăm.

Învățământ care să educe în spiritul cunoașterii, al competenței la ceva anume și al discernământului moral

Scopul constă în formarea de persoane instruite și responsabile. Fundamentală este deprinderea cu o exprimare fluentă și suplă care să permită gândirea bine articulată; numai stăpânirea limbii materne deschide porțile rațiunii și unei comunicări inteligente. Pe această temelie se clădește apoi o catedrală mentală și sufletească, pornind de la disciplinele științifice întrepătrunse cu o perspectivă istorică neideologizată asupra umanității și adăugând transmiterea criteriilor moral-estetice dovedite viabile în timp.

Educația este o întreprindere de afirmare a valorilor și adevărului, nu de propagandă sau indiferență. Misiunea școlii nu constă în satisfacerea intereselor imediate ale elevilor sau unor părinți superficiali. Sistemul nostru educațional produce prea multe rebuturi și fără o reformă temeinică ne va măcina după principiul picăturii chinezești. Sau ne macină deja de suficient timp și dominația vulgarității și mediocrilor a devenit inevitabilă?

Un studiu național realizat în 2022 de Platforma Digitală pentru Îmbunătăţirea Performanţelor Şcolare (BRIO) arată că 42% dintre elevii din România sunt analfabeți funcțional. Înțeleg cuvintele fără să înțeleagă sensul lor și din acest motiv nu pot interpreta o informație și nu pot face conexiuni interdisciplinare. Exemplul clasic: cunoașterea pe de rost a teoremei lui Pitagora fără a avea habar la ce folosește. Numai 11% posedă abilități depline la sfârșitul anilor de școală. Raportul a fost întocmit în urma completării unor teste standard de către peste 47.000 de elevi din toate regiunile țării, pe o perioadă de 15 luni.

Desprinderea de nostalgia pentru Ceaușescu și comunism

Greu de estimat câți sunt, dar se pare că numărul acestor nostalgici nu este nesemnificativ și mai ales crește de un timp. Maladia îi afectează acum și pe tineri. Nostalgicii după Ceaușescu și comunism ar face bine să-și pună următoarea întrebare: cum ar fi arătat România în 1989 dacă am fi avut parte de continuitate în locul dictaturii comuniste instaurată de sovietici?

Suspinați după fabrici și uzine? Am fi avut, concepute mai cu cap și după 1989 nu ar fi fost închise sau vândute pe nimic. Agricultura? Ar fi produs suficientă hrană pentru țară și export, nu am fi suferit datorită lipsurilor alimentare din anii 1980 și țăranii nu ar fi fost desproprietăriți de pământurile lor. Infrastructură și urbanizare? Infrastuctura ar fi fost îmbunătățită, iar urbanizare nu ar fi însemnat “sistematizarea satelor” adică demolare și reconstrucție fără vreun respect pentru tradițiile rurale, nici demolarea de biserici și cartiere istorice din București pentru a satisface megalomania pelticului. Capitalul uman? Clasa mijlocie din interbelic a fost diabolizată, marginalizată și parțial exterminată; mai ales liderii politici intransigenți. Chiar și așa supraviețuitorii, nu puțini, au transmis mai departe din experiența lor. Dezvoltare multilaterală? Ar fi putut fi reală, nu un slogan mincinos al ziarului Scînteia pentru nulitățile de la conducere.

O întoarcere la prostia și ticăloșia de stat nu rezolvă problemele din prezent. Nu există viitor viabil în cântecul de sirenă al dorului după “salvatori” de un fel sau altul. Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie? Caracterul de tărie, brațele le-ai irosit destul.

O clasă politică lucidă, onestă și o clasă birocratică eficientă, amândouă pătrunse de sentimentul datoriei față de cetățean și națiune 

Din păcate sistemul nostru politic favorizează mediocritatea și servilismul. Politicianul tipic este incompetent și pus pe căpătuială. Acest tradițional fundal transpartinic a căpătat vigoare prin emergența a două specii de salvatori ai nației, prima dedicată aducerii progresului cu orice preț și a doua trimițându-i pe voievozii din vechime la bătăliile electorale din prezent. Ne-am pricopsit cu de toate.

Marea convergență s-a produs în anii Covid când a triumfat dorul (tot transpartinic) după puterea absolută, arogantă și imbecilă. Liberalii, social-democrații și progresiștii și-au dat mâna pentru a instaura o dictatură după chipul și asemănarea lor; frivolă și nerăbdătoare. A fost de scurtă durată, dar instinctul primar al faunei politice autohtone așteaptă doar o nouă ocazie pentru se manifesta din nou.

Cu cât statul se implică mai mult în dirijarea societății cu atât devine mai antisocial. De la politicienii Stângii nu poți avea pretenții, dar cei din partea opusă ar trebui să asimileze un concept primar: politica de Dreapta este una a reticenței, respectului și a reprezentării adevărului. Memorați aceste repere. Ar trebui să iubiți țara, să lucrați pentru binele ei și să vă sacrificați pentru ea la nevoie. Dacă acestea vi se par totuși prea obositoare sau neînsemnate pentru cariera de politician, atunci fiți comozi până la capăt și nu mai micro-administrați viețile noastre. Numai mediocritățile vanitoase găsesc satisfacție în sufocarea destinelor din jur.

Stânga, dreapta, centru-dreapta modern, abțibilduri cu voievozi, dar când ne vom scutura straiele de aceste confetti multicolore decupate din stofa demagogiei? Tu te-ntreabă si socoate, vorba Poetului.

O intelectualitate capabilă să lumineze trecutul, să explice prezentul și să avertizeze asupra viitorului, totul în spiritul unei aproximări viabile a realității și adevărului

Am în vedere specia intelectualului public. Daniel Bell, sociolog, profesor la Harvard și membru marcant al grupului de intelectuali publici din New York în anii 1950-1960, a fost odată întrebat care este specializarea sa și a răspuns “Generalități”. Calambur sau paradox, replica definește apt și concis dispoziția naturală a acelor intelectuali specializați într-un domeniu anume de a extinde orizontul minții antrenate în particularități la judecarea societății pe ansamblul ei. Este o tentație inevitabilă și o responsabilitate enormă. Viața ideilor este mai lungă decât un ciclu politic, iar capacitatea formatoare a intelectualului public influent imprimă direcții mentale cu consecințe de durată. În bine sau în rău.

Revista Dilema Veche organizează anual conferințe publice în cadrul cărora sunt abordate diverse tematici de interes comunitar, dezbătute de specialiști și intelectuali în beneficiul cetățenilor. Diverse luări de poziție și analize apar periodic în presă și pe Facebook. Așa se cuvine și astfel avem toți de câștigat. Pe de altă parte caracterul oricărei persoane, inclusiv al intelectualului public, se dezvăluie în situații limită neprevăzute. Anii Covid au fost un astfel de turnesol. Marea majoritate a intelectualilor publici, nu doar autohtoni, s-a abținut de la critici la adresa abordării abuzive din partea autorităților sau chiar a găsit justificări. Gabriel Liiceanu susținea represiunea și obligativitatea vaccinării prin aceea că libertatea încetează pentru nevaccinați, adică existența dânsului și a restului imunizat era pusă în pericol de existența nevaccinaților. ”A apărut ideea că încalcă libertatea. Libertatea de a ce? De a mă omorî pe mine și pe ceilalți? Asta nu-i libertate. Libertatea încetează în clipa în care se ciocnește de libertatea altuia.” Domnule intelectual public, mândriți-vă cu statutul de vaccinat fără a beșteli opțiunea altora. Pe de o parte nimeni vă poate omorî, doar v-ați vaccinat, iar pe de altă parte libertatea nu încetează când vă cuprinde isteria. Îl avem și pe Mihail Neamțu, intelectual public specializat în perorații creștine care după ani de străduință a reușit să încaseze treizeci de arginți din AUR, meritați și demult restanți.

Ceva e putred în constelația intelectualului public, iar sfiala (eufemistic vorbind) de a aborda frontal anumite subiecte existențiale alimentează o falie în realitatea comună cu restul. Represiunea Covid, catastrofismul climatic, abuzurile UE, politicile energetice și agricole falimentare, imigrația necontrolată, ideologia LGBT și nebunia woke, ofensiva urâtului și trivialului în arte și cultura populară alcătuiesc un catalog de eșecuri instituționale și civilizaționale pe care intelectualul public autohton preferă să le ignore deși afectează profund Occidentul căruia profesăm că îi aparținem. Atitudinea predominantă, conform mărturiei delicate a lui Adrian Papahagi, constă în aplicarea unui bemol, sau mai pe șleau omertà. Escamotarea maladiilor care ne împresoară reprezintă însă o abdicare de la responsabilitățile primare ale acestei caste în care publicul investește multă speranță și încredere.

Intelectualitatea publică este varianta sofisticată a sfatului de bătrâni din vechime. Criteriile valorice ale unei conviețuiri viabile și mijloacele de realizare preocupă de mult timp mințile mai mult sau mai puțin educate. Experiența și înțelepciunea acumulate cu trudă, erori și sacrificii sunt contestate aprig acum, până în pragul auto-anulării, iar intelectualul public preferă neutralitatea ipocrită sau achiesează. Se arată că lașitatea și narcisismul sunt și ele caracteristici umane vechi și nu ocolesc tagma sfătuitorilor.

Un corp cetățenesc alert care să nu mai tolereze impostura și demagogia 

La alegerile parlamentare din 1990, primele după revoluție, au participat peste 86% dintre cetățenii cu drept de vot și participarea a tot scăzut în timp până când la ultimele alegeri parlamentare, cele din 2020, doi din trei români nu au votat. Ne-am cantonat într-o democrație șchioapă a minorității. Dezinteresul nostru sporit, comparativ și cu media UE, reflectă o mentalitate ambiguă; suntem nemulțumiți, dar nu ne învrednicim să apelăm la cea mai însemnată pârghie de control la îndemână.

Democrația nu este un sistem meritocratic, mai degrabă o competiție populistă de câștigare a încrederii. Am pronunțat mult-hulitul cuvânt și se impune o clarificare. Populism înseamnă străduința de a deveni popular și presupune venirea în întâmpinarea publicului cu un discurs și propuneri agreate de acesta. La definiția de bază trebuie adăugat un corolar: demagogia face parte din arsenalul mijloacelor de persuasiune, iar demagogia patriotardă este o subspecie. Ea reprezintă o formă de populism ipocrit și nociv, dar nu este singura; populismul demagogic și în folos propriu include orice promisiune făcută propagandistic și pe care emitentul nu are de gând să o materializeze. Exemplu: reduc birocrația! dar odată ajuns la putere o sporesc.

Imaginea constant negativă a populismului a făcut carieră datorită deplasării intenționate a sensului primar către o negare de principiu a voinței populare. Oamenii de bine cu forța și expertocrația sunt pe val. Nu doriți imigrație multă și ilegală? Sunteți rasiști! Nu vă place masca? Sunteți criminali și anti-științifici! Vă place un cost redus al energiei și al hranei de zi cu zi? Distrugeți planeta! Cu alte cuvinte sunteți prea mulți, prea proști și trebuie să fiți struniți, altfel democrația se pomenește asediată de un pericol de moarte - al majorității!

Paradoxul nostru constă în faptul că nu folosim eficient pârghia de control la îndemână atunci când lucrurile merg prost. Îmbrățișăm victimologia și găsim supape pentru defulare, dar la momentul de primenire nu votăm. Vă simțiți trași pe sfoară din toate direcțiile? Mergeți la vot, anulați-l și cel puțin afirmați amărăciunea unui dezacord pe care nu trebuie să îl păstrați secret. Votul reprezintă un recensământ de opinie publică cu consecințe de durată, iar dacă urmăriți un refuz veridic atunci exprimați-l. Acei doi din trei care nu votează ajută de fapt la menținerea unui status-quo nereprezentativ pe care probabil până și ei îl detestă. Un lucru e cert, pe acest levier de indiferență și superficialitate se sprijină democrația dedicată permanenței unei minorități arogante și disprețuitoare.   

Fără o participare susținută la viața publică - politică, socială, culturală - nu putem schimba ceea ce nemulțumește. Pasivitatea dă câștig de cauză imposturii și demagogiei.  

În următorii zece ani, preferabil mai devreme, ar trebui să începem redresarea acestor probleme. Principiul entropiei, derivat din legea a doua a termodinamicii, spune că orice sistem izolat de influențe externe evoluează în mod natural către o dispersie a energiei sale astfel încât aceasta tinde către atingerea unui echilibru caracterizat de aleatoriu și zero informație structurată. Altfel spus un sistem intră în dezordine (decade) fără vreo intervenție corectivă dinafară. Decăderea la nivel social, inclusiv național, înseamnă dezintegrare fizică și conceptuală. Cei dinafară în acest caz, care pot interveni și remedia, suntem chiar noi - cu condiția să înțelegem că unele drumuri, prea mult bătute, nu au cale de întoarcere.

Susțineți PERISCOP cu o donație la alegerea dumneavoastră. Mulțumiri și reveniți!