Cel mai iubit supraviețuitor

O ficțiune aproape adevărată.

După prânz. Interiorul unui restaurant situat într-o clădire veche și impozantă stil fin de siècle. Tavan înalt, decorații de bun gust cu un aer ușor desuet, clienți puțini și solitari răsfirați la mesele tapisate cu reproduceri după ilustrații de Alfons Mucha. Paul, 57 de ani, se ridică de la locul său și se îndreaptă către altă masă unde șade o femeie cochetă. Gabriel are 45 de ani și apare curând.

— Pot să mă așez?
— Dar sunt atâtea mese libere în jur. Poftiți altundeva, nu doresc companie.
— Toți dorim companie. Omul este un animal social până și în tăcere.

Ea se ridică și dă să plece.

— Luați loc, Tereza Rotariu. Avem de vorbit.

Îl privește contrariată.

— De unde îmi știți numele?!
— Chiar mai mult. Aveți 37 de ani, ați absolvit studii superioare cu specializare în sociologie și științe politice și predați la un liceu cu tradiție, considerat o pepinieră de viitori oameni influenți. Fiul meu v-a fost elev.

Glisează înapoi pe scaun.

— Și dumneavoastră sunteți?
— Tatăl unui băiat pe care l-ați sedus…
— Ce spui, domnule?! Eu nu mă culc cu adolescenți!
— … din vorbe. Ați sădit confuzie într-o minte necoaptă și credulă.
— Domnule, nu am timp de poezii. Concret, ce doriți de la mine?
— Să vă căiți.
— Sunteți nebun de legat!

Se ridică și pleacă furioasă. Chelnerița vine intempestiv.

— Doamna a plecat. Plătiți și consumația dânsei?
— Da. Aduceți și vin roșu.

Alt client, la o masă din apropiere, ridică paharul și toastează.

— Salutare și virtute! [se hlizește] Restul a plecat. [acum serios] Eu și dânsa am fost lavărs demult, nu cred că mai știe. Câteva luni doar, pe vremea când eram colegi la “un liceu cu tradiție considerat o pepinieră de viitori oameni influenți”. Se pupa cu mine și se împreuna cu altul. De-ale tinereții, nu-i așa? Între timp a devenit o amazoană a progresului.
— Toate ca toate, dar de ce ar trebui să vă bag în seamă?
— Ca să aflați că nu-mi pasă de ea, de dumneavoastră, de oricine cu pretenții de victimă sau de moralizator. Cei ca mine sunt mult mai numeroși. Știți de ce? Noi trăim în realitate, voi în dorințe.
— Nu pricep de ce vă agitați dacă adevărul e de partea voastră și sunteți majoritari.
— Chiar vreți să știți?
— Pun o întrebare, nu acuz. Sesizați diferența?
— Sunt bucuros că ești respins, fie și de-o matracucă.
— Aha...

Revine Tereza. Paul îi șoptește interlocutorului său:

— S-a întors matracuca. Mă retrag, nu pot să stric intimitatea dintre doi vechi lavărs.

Se ridică și dă să plece, însă Tereza a ajuns în dreptul lor.

— Nu am achitat consumația. Un moment…

Caută în poșetă.

— Nu e nevoie, am plătit eu. Ca de obicei altcineva plătește în urma dumneavoastră.

Tereza trântește o bancnotă pe masă și îl observă pe fostul amant din tinerețe. Stinghereală.

— Luați loc madam, veniți și dumneavoastră domnule. Poate că soarta ne-a adus împreună cu un scop.

Toți trei la aceeași masă.

— Să vorbim despre lucrurile care ne-au marcat viața permanent și ne-au făcut ce suntem azi. O adeptă zeloasă a progresului, un cinic și în cazul meu un desuet. Soră-mea și familia ei au emigrat în SUA în 1998. Avea două fetițe, una de opt și cealaltă de cinci ani. Eram atașat de ele, petrecusem împreună nenumărate ore de joacă și povești, dar m-am consolat la gândul că acolo vor avea un viitor mai bun. Prin 2006 am aflat că mezina Ioana, care abia împlinise treisprezece ani, le-a spus părinților că se simte băiat și are nevoie de o schimbare de gen, așa cum aflase la ora de educație sexuală. Sora mea nu era de acord, dar soțul ținea morțiș să aibă un urmaș masculin și era supărat că ea nu mai vroia copii. Mai bine fabricăm un urmaș, decât deloc! Prinsă între bărbat și aia mică, a cedat. Au găsit un chirurg care a pus bisturiul pe fată, iar ea s-a sinucis după câțiva ani. Cerea vechiul ei trup înapoi, dar i s-a spus că nu va mai fi niciodată ca înainte... După povestea asta am coborât din trenul progresului. Mă declar necorespunzător spiritului călăuzitor al vremurilor. Prefer să merg la pas prin viață și atent la ce mă înconjoară, iar când greșesc să fiu capabil de căință și îndreptare. Prea mulți se înghesuie într-o lume la calup mânată de emoții.

Tereza privindu-l sfidător:

— Istoria pe care ați relatat-o e tristă, dar lumea există independent de dumneavoastră și nu are nevoie de aprobarea nimănui pentru a-și urma calea. Sunteți nevolnic, un moralizator periferic.
— Așa o fi. Încercați totuși o confesiune, să rememorați ceva definitoriu de față cu doi străini? 
— Vă credeți și preot acum? Cam impertinent pentru un biet martor la viață! 

Gabriel închide ochii și vorbește detașat, ca într-un dicteu automat al memoriei:

— Eu am fost vânzător odată. La telefon, nu într-un magazin. Am vândut tinerețe fără bătrânețe sub formă de pastile, miere miraculoasă, prafuri care sporesc memoria și inteligența, un sirop neîntrecut pentru recăpătarea potenței sexuale, am îndrumat către psihoterapeuți și ezoterici garantat eficienți. Contra cost, desigur. Am învățat că escrocheria aplicată meticulos dă invariabil rezultate. Am ieșit din schemă sătul de atâtea prostii și am împărțit lumea în manipulatori și manipulați. Îi disprețuiesc și pe unii și pe alții.    

Se uită în ochii lui Paul.

— Nu mă supăr dacă pentru asta mă faceți cinic. Viața contestă prezumțiile de superioritate.
— M-ați împuns destul și nici eu nu mă supăr, dar să continuăm fără înverșunare. Ați remarcat două dintre cele mai răspândite tipuri sociale. Manipulatorii și manipulații vin în tandem, se întrețin reciproc… 
— Mai pe șleau, profitorii și escrocii îi stimulează pe fraieri și crează mase de manevră voluntare. Atracția izvorăște din consimțământul tacit că oricine poate fi Făt Frumos. Trebuie doar să descoperi izvorul dorințelor și să-l exciți în avantaj propriu, fără remușcări.  
— Tot împreună coexistă călăii și victimile lor, dar nu într-o farsă. Otomanii și genocidul armean, naziștii și genocidul de rasă, comuniștii și genocidul de clasă… secolul trecut a fost o imensă baie de sânge. Robinetul l-a deschis revoluția din 1789, într-una din cele mai culte țări din lume, iar morbul răzbunării și nihilismului a pus stăpânire apoi pe lumea încredințată că materia și bunul plac sunt alfa și omega pentru existența umană.

Tereza:

— Există oameni cu motive întemeiate în povestea asta, sau doar manipulați de colo-colo? Cei care se ridică împotriva nedreptăților și exploatării nu au suficientă minte ca să judece și decidă pentru ei? O lume mai bună nu ar fi posibilă fără oameni devotați progresului! 
— Depinde ce înțelegeți prin progres. În niciun caz nu înseamnă fete cu sânii tăiați și un simulacru de penis.
— Nu vă mai cramponați de câteva nereușite, orice început e dureros. Știința nu bate pasul pe loc, curând vom cunoaște un salt calitativ și în acest domeniu. Actul de a decide se extinde ca niciodată și nimeni nu-l poate îngrădi, cu atât mai puțin cei speriați de opțiuni. Degeaba vă agățați de trecut, este refugiul neputincioșilor.
— Apreciez felul în care trageți spuza pe turta dumneavoastră, dar nu am terminat. Nu ignor individualitățile, le prețuiesc mai ales când îmbină talentul cu sârguința. Prețuiesc capacitatea de creație în arte, științe, sau filozofie. Geniile scot lumea în relief și îi exprimă înțelesurile iar omul harnic, cinstit și cu discernământ o duce pe umeri către generația următoare.

Paul ia o pauză și îl privește insistent pe Gabriel.

— Două extreme ale individului sunt nihilistul și virtuosul. Primul neagă lumea la modul absolut și o dizolvă în cinism, celălalt o răscumpără prin exemplul personal. Sau așa speră.
— Lumea modernă ne-a oferit o promisiune tentantă. Știința și organizarea vor rezolva toate nedreptățile și inegalitățile care bântuie istoria de la începuturi, suferința va fi îmblânzită, iar nefericirea limitată la circumstanțe strict personale. Conflictele se vor dizolva în formule raționale deoarece progresul tehnic permite sisteme din ce în ce mai eficiente, aducătoare de egalitate și confort. Totuși ființa umană se simțea captivă, cu sufletul țintuit pe bancheta din spate în timp ce rațiunea șofa tot mai iute pe autostrada progresului. Promisiunea s-a repetat cu fiecare nouă invenție, dar neliniștea nu a slăbit. Dimpotrivă, a crescut odată cu eficiența uniformizării.

Gabriel soarbe din paharul de vin și continuă.

A fi om nu înseamnă a te încadra în tipare. Înseamnă a avea contradicții, impulsuri, temeri și dorințe care nu respectă nicio formulă. Esența ființei umane, ceea ce pulsează între bine și rău, între rațiune și nebunie, refuză să fie redusă la algoritmi, rutine și diagrame de împlinire a obiectivelor. În spatele fațadei orbitoare a progresului se afla o neliniște de nedescris, un gol pe care nicio statistică nu îl poate explica, nicio teorie nu îl poate elimina.

Lumea modernă a creat o specie nouă. Omul din subteran nu a apărut ca erou sau victimă. Nu reprezintă virtutea sau răutatea și nu este nici simbol al eșecului. Singur a ales să trăiască la margine, într-un subsol existențial, privind lumea cu un amestec de dispreț și claritate. Libertatea, pentru el, include capacitatea de a greși și posibilitatea de a merge împotriva rațiunii, împotriva a ceea ce este așteptat. O asemenea idee pare periculoasă și chiar este; ne aduce pe marginea prăpastiei. Este înfricoșătoare pentru că nu garantează nici siguranță, nici fericire. Dar lui i se pare singura libertate autentică rămasă la îndemână într-o lume care încearcă să transforme totul în cifre, diagnostice și predicții. Acest om e capabil să-și ruineze viața doar pentru a evita să fie domesticit.

Momente de tăcere, apoi Tereza:

— Impresionaaant! Și sunteți mulți în subteranul ăla? Nu vă plictisiți?
— Vorbesc despre un subteran sufletesc care ajunge să se manifeste ca atitudine conștientă. În general pentru puțini și nu tot timpul, dar apar situații când se formează o masă critică de oameni alegând marginea în detrimentul consensului de sus și în pofida presiunilor la care sunt supuși. Nu e vorba despre cine are dreptate. Ar trebui să dea de gândit, se întâmplă din ce în ce mai des.
— Să-ți comunic realitatea. Răbufnirile de anxietate nu contează. Vă adaptați sau nu, istoria merge mai departe oricum. Degeaba o îmbrăcați în costume de epocă și pretindeți că înainte era mai bine. Trecutul este un fetiș pentru impotenți.

Paul privește în gol.

— Cunosc sentimentul. După moartea nepoatei mele am fost copleșit de durere, furie, neputință. Lumea se desfășura în jur ca un film mut rulând cu încetinitorul. Vedeam pentru prima oară ceea ce până atunci fusese acoperit de hărmălaie; dorința de renunțare la sine în favoarea unei identități colective; dizolvarea într-un mai presus jinduit de instinct și justificat de rațiune, oglindind pasiuni și spaime personale. Am reintrat în lume cu altă perspectivă.

Tereza:

— Domnilor, eu nu am nimic intim de povestit. Viața mea personală nu vă privește. Pot să spun doar că mi-am ales destinul în deplină cunoștință de cauză. Am studiat cu sârguință, am luat aminte la inegalitățile din jur și m-am dedicat înfăptuirii unei lumi mai bune. Da, progresului. Am ales promisiunea unei lumi posibile atunci când renunțăm la îngâmfare materială sau morală. O societate divizată între superiori și inferiori nu poate înainta. Acest impas trebuie înlăturat.

Paul:

— Suntem diferiți ca aptitudini și dedicație, de aceea apar decalajele de rezultate din situația egalității de oportunități. Cealaltă egalitate, a rezultatelor, înseamnă nivelare indiferent de muncă și talent. Egalitate în acest caz înseamnă gâdilarea amorului propriu al mediocrităților și descurajarea celor merituoși. Știți unde se ajunge? La o lume cu fațadă impecabilă, însă pe dinăuntru urâtă și disfuncțională.
— În sfârșit ai reușit o definiție scurtă și cuprinzătoare a societății de consum. Restul e bâjbâială de miop. Cu ceva efort ai fi chiar în stare să-ți depășești condiția de om de umplutură.

Gabriel:

— Madam a aruncat năvodul după un pește numit “agresiune”. Speră să fie bruscată, pentru ca apoi să pozeze în victimă. Are încredere în capacitatea colectivă de a ne pierde mințile. Măiestria constă în răstălmăcirea realității, adevărului, până când toți devin maniaci și isterici. Învrăjbire să fie. Sus, jos, între semeni de vârstă, breaslă sau stare socială. O societate răscolită de convulsii și manii înlesnește apariția conducătorului providențial, de la Ion Iliescu salvând poporul de întoarcerea burghezo-moșierimii până la Nicușor Dan și George Simion salvând poporul de urcarea celuilalt pe scaunul prezidențial. O stare perpetuă de alarmă îndârjește lupta. Salvați clima, salvați democrația de Trump și populiști, salvați neamul de virus, salvați diversitatea sexuală, salvați imigrația ilegală! Progresul în sens unic cere supunere necondiționată.

Din nou clipe de tăcere, apoi un tremur care devine rapid uruit din străfunduri. Se sparg sticle și pahare, cade tencuiala, pereții cedează, cad bucăți din tavan, se aud țipete disperate și totul învăluit în nori de praf.

— Cutremur!

A trecut. Tereza se ridică și își pipăie trupul. Nu este rănită. Izbucnește în plâns. Privește în jur, Paul și Gabriel răsuflă din greu acoperiți de moloz.

— Salvați-vă singuri, nătărăilor!

După o săptămână publică articolul “Am fost salvată de doi oameni minunați” și devine cel mai iubit supraviețuitor.