Troposfera este stratul atmosferic inferior și conține 75% din masa totală a atmosferei. Compoziția sa chimică și implicit variația acesteia în timp influențează evoluția climatică.
Gazele principale din atmosferă sunt nitrogen (78,1%), oxigen (20.9%), argon (0,93%), dioxid de carbon (0,04%), restul fiind gaze reziduale (neon, heliu, metan, kripton) și vapori de apă (cu concentrație variabilă funcție de latitudine, de la 5% în zonele călduroase la concentrații mult mai mici în zonele reci).
Vaporii de apă, dioxidul de carbon și metanul au un efect de seră, adică rețin parte din căldura solară reflectată de suprafața terestră și o emit înapoi spre Pământ.
De aici devine evident faptul că există o corelație importantă între clima terestră și emisiile de radiații solare.
Emisiile de dioxid de carbon au crescut în ultimele două secole și sunt blamate pentru fenomenul unei încălziri globale catastrofice. Se estimează că temperatura medie globală a crescut cu 0,95 - 1,20 °C din 1850, iar remediul trebuie să fie dez-industrializare pe scară largă, practic scăderea nivelului de trai pentru marea majoritate.
Criticile la adresa catastrofismului climatic și a instrumentării sale politice nu sunt întâmpinate prin reflecție; obtuzitatea arogantă a înlocuit demult prudența și deschiderea către dialog.
Un studiu recent formulează o ipoteză plauzibilă care, așa cum recunosc și autorii, trebuie verificată riguros. Ei pornesc de la premisa general acceptată conform căreia de la o anumită concentrație în sus se atinge pragul de saturație și niciun gaz de seră nu mai influențează clima în mod semnificativ. Jan Kubicki, Krzysztof Kopczyński și Jarosław Młyńczak consideră că acest prag a fost deja atins în cazul dioxidului de carbon odată ce concentrația acestuia a ajuns la 0.03%.
Fenomenul de saturație a fost deja observat de Ångström (1900) care, pe bază de experimente și analize, a contestat ipoteza lui Svante Arrhenius conform căreia utilizarea continuă a combustibililor fosili ar încălzi planeta (Arrhenius 1896). În 1972 Schack a demonstrat, în urma considerațiilor sale, că procesul de absorbție din troposferă este saturat pentru o concentrație de 0,03% de dioxid de carbon în aer.
Luând în considerare procesul de saturație Dieter Schildknecht a demonstrat și el în opera sa (Schildknecht 2020) că, spre deosebire de rapoartele IPCC, impactul creșterii dioxidului de carbon antropogenic asupra climei terestre este foarte redus.
Raționamente teoretice
Masa de saturație (ms) determinată pe baza graficului trasat este de 0,57 kg/m2 pentru o temperatură de 78,6°C și 0,66 kg/m2 pentru o temperatură de 109,5°C. De remarcat că în atmosfera Pământului, pentru concentrația de CO2 presupusă în prezent – 400 ppm, cantitatea de dioxid de carbon pe 1m2 de suprafață orizontală este mz > 6kg/m2. Extinzând axa orizontală a graficului din fig. 7 până la această valoare obținem imaginea prezentată în fig. 9, care sugerează că în prezent există o depășire multiplă a masei de saturație pentru dioxid de carbon în atmosfera Pământului.
au fost urmate de un experiment practic legat de radiația termică lunară:
De această dată radiația folosită, înainte de a trece prin cuvele introduse, a trecut mai întâi prin atmosfera Pământului. S-a dovedit că absorbția acestei radiații de către dioxidul de carbon din cuvă (aceeași cuvă ca în prima parte a experimentului) a fost practic neglijabilă. Se poate concluziona clar că dioxidul de carbon suplimentar nu absoarbe radiația termică care a fost emisă de pe suprafața încălzită a Lunii și a trecut prin atmosfera Pământului. Acest lucru ridică întrebarea dacă, în cazul radiației termice de la suprafața Pământului care trece prin atmosferă în direcția opusă, va avea loc de asemenea un proces de saturație și dacă această radiație va fi absorbită de dioxidul de carbon din cuvă.
Datele furnizate de carotele de gheață arată că există o relație între dioxidul de carbon și temperatură, dar creșterea primului nu precede încălzirea climei. S-a observat fenomenul invers, încălzire urmată de CO2 suplimentar.
În studiul Humlum et al. (2013) autorii au demonstrat că vârfurile schimbărilor ciclice ale temperaturii aerului și apei preced la nivel global vârfurile schimbărilor ciclice ale concentrației de CO2 atmosferic. Această constatare susține ipoteza că, datorită proceselor de saturație, doxidul de carbon emis nu provoacă în mod direct o creștere a temperaturii globale. Sugerează în schimb că o creștere a temperaturii duce probabil la eliberarea de dioxid de carbon din oceane.
Din concluzii:
Materialul prezentat arată că, deși majoritatea publicațiilor încearcă să descrie un viitor catastrofal pentru planeta noastră datorită creșterii dioxidului de carbon antropogenic și a impactului acestuia asupra climei, datele prezentate ridică serioase îndoieli cu privire la această influență. […]
Acest lucru sugerează fără echivoc că impactul descris oficial al creșterii antropogenice de CO2 asupra climei Pământului este mai degrabă o ipoteză decât un fapt fundamentat. Rezolvarea acestor dileme necesită lucrări experimentale suplimentare pentru a verifica rezultatele studiilor teoretice în fiecare etapă posibilă. Pentru a răspunde la întrebarea dacă dioxidul de carbon suplimentar emis în atmosferă este într-adevăr un gaz cu efect de seră, ar fi necesar, printre altele, să se efectueze cercetări suplimentare referitoare la o sursă de radiații cu o temperatură similară cu cea a suprafeței Pământului și să se măsoare absorbția radiației termice într-un amestec de CO2 și aer la diferite temperaturi și presiuni, așa cum este cazul în atmosfera Pământului la diferite altitudini. Ar fi benefic să se efectueze și studii de teren folosind un balon adecvat, așa cum se sugerează în Kubicki et al., 2020. Măsurând absorbția radiației termice a Pământului de către dioxidul de carbon atmosferic într-o cuvă amplasată în coșul unui balon trimis în straturile superioare ale troposferei, am putea obține rezultate capabile să rezolve în mod decisiv multe probleme controversate. […]
În știință și mai ales în științele naturii ar trebui să ne străduim a prezenta o imagine veridică a realității, în primul rând prin cunoaștere empirică.
Avertismentul din final nu are nicio valoare în lumea decidenților politici din Uniunea Europeană și SUA. Administrația Biden, bunăoară, tocmai a emis o serie de edicte privind sursele de energie convențională: EPA (agenția federală de protecție a mediului) a făcut cunoscute criteriile care vor determina închiderea minelor de cărbune și împiedicarea deschiderii de noi termocentrale utilizând gaz natural. Stratagema constă în impunerea unei reglementări care îi obligă pe furnizorii de energie convențională să adopte tehnologii de captare și stocare subterană a dioxidului de carbon, termenul limită fiind anul 2032. Producătorii majori mai au astfel opt ani la dispoziție pentru a se conforma unei cerințe gândite pentru a-i scoate din circuitul energetic.
Iată de ce. Procesul birocratic este de asemenea natură încât durează până la șase ani pentru certificarea cuvenită din partea EPA. Înseamnă că furnizorii energetici vizați mai au la dispoziție doi ani pentru a se conforma. Realitatea acum? Captarea dioxidului de carbon de către un producător de electricitate consumă 20-25% din energia produsă. Ar trebui așadar o capacitate de producție sporită care să amortizeze pierderile, dar acest lucru nu va fi posibil deoarece producția sporită va fi la rândul ei supusă acelorași restricții. Este un cerc vicios gândit pentru a reduce semnificativ energia disponibilă din surse convenționale, sau cel puțin de a o face mai scumpă.
Captarea și stocarea subterană a dioxidului de carbon presupun construcția de conducte care să-l transporte către anumite formațiuni geologice aflate în zona central-vestică sau pe coasta Golfului Mexic. Obținerea permisului de construcție a unui rezervor subteran pentru CO2 durează de asemenea șase ani, iar activiștii de mediu se opun din principiu conductelor subterane, fie și în acest scop. Alt cerc vicios destinat să reducă producția de electricitate.
Toate acestea în timp ce nevoia de electricitate a economiei americane crește, iar sursele așa-zis regenerabile nu pot asigura nici măcar o cincime din necesarul actual. Energia eoliană produsă în 2021 a reprezentat 9,2% din electricitatea totală a acelui an, iar energia solară s-a ridicat la 3,9% în 2023. Restul, din deșeuri sau maree, este și va rămâne insignifiant. Va ajunge producția de energie favorizată politic la cel puțin o treime din totalul necesar în 2032? Rămân opt ani pentru o compensare spectaculoasă în condițiile în care minele de cărbune se închid, gazul natural este sabotat, energia nucleară descurajată și hidrocentralele desființate treptat, ca în California.
Dacă totul continuă în acest ritm atunci SUA se va întoarce în secolul XIX datorită unei penitențe autoimpuse. Ar fi o premieră civilizațională: regres deliberat în numele progresului. Contradicția nu ar trebui să deruteze, propulsează întregul Zeitgeist nihilist din prezent. Femei cu penis, rasism alb instituționalizat cât vezi cu ochii, prostituția o meserie onorabilă, urâțenia și decadența expresii artistice de emancipare, renegarea trecutului în numele autoflagelării. Etc, etc și cu voia dumneavoastră climatismul, o religie seculară antiumană învelită în staniol științific.
La început eram năpăstuiți de răcire, din anii 1980 suntem prăjiți de încălzire și amândouă globale; îngheț sau fierbințeală, nu contează, umanitatea este afurisită la umbră sau la soare. Amprenta de carbon se execută, nu se discută.
Susțineți PERISCOP cu o donație la alegerea dumneavoastră. Mulțumiri și reveniți!
