Emil Borcean: Când și de ce ați plecat din România?
Gabriel Purcăruș: Am plecat din România în toamna lui 1999 după ce în deceniul precedent sperasem, pentru mine și familia mea că lucrurile se vor schimba în bine.
Anii de imediat după revoluție au fost însă ani de reforme modeste, în care după eliberarea de dictatura lui Ceaușescu, noul șef de stat, Ion Iliescu a încercat instaurarea unei forme de socialism cu față umană după modelul lui Mihail Gorbaciov. Am strâns din dinți sperând că după ce regimul lui Ion Iliescu va fi îndepărtat lucrurile vor intra pe alt făgaș. Însă după victoria Convenției Democratice și a lui Emil Constantinescu în alegerile din 1996 am văzut că pe fond lucrurile continuau la fel ca înainte. In acest context și aflând că tot mai mulți prieteni și colegi făceau pasul către occident, cautand sa plece fie in Canada fie in State sau Europa de vest, în toamna anului 1997 am și eu luat decizia emigrării. Procesul nu a fost simplu si nici scurt, Canada impunea la vremea respectiva o serie de condiții destul de stricte pentru selecția imigranților dar în septembrie 1999 am ajuns la Montreal impreuna cu soția și cei doi copii.
Povestea completă o găsiți în cărțile mele “Corectopia” și “Țara cea mai bună din lume”. Pe scurt a fost vorba de un amestec de factori, deopotrivă economici și sociali - nu atât lipsa banilor sau salariile proaste ne-au convins să plecăm, cât mai ales lipsa de perspectivă pentru a ne crește copiii într-o țară care înainta foarte încet pe drumul reformei și în care nu se putea face mai nimic fără pile sau șpăgi.
Emil Borcean: Eu am plecat în toamnă 1990. Eram scârbit și dezamăgit. Scârbit de mașinațiile Iliescu-FSN, de regimul de teroare instaurat în 13-15 iunie și de ziariștiii sau intelectualii moraliști care justificau cacialmaua lui Iliescu. Eram dezamăgit de victoria categorică Iliescu-FSN la alegerile prezidențiale și parlamentare din mai 1990, când am înregistrat cea mai mare rată de participare electorală la nivel național după 1989, de peste 86%. Am mai avut un motiv de a pleca, cel puțin la fel de important; doream să trăiesc într-o lume unde accesul la pile sau supunerea ideologică nu erau condiții necesare pentru reușită. Doream să pornesc de la zero și să-mi dau măsura strict pe bază de aptitudini, într-un mediu de competiție cinstită.
Ce v-a plăcut și displăcut la canadieni? Ce impresie v-a lăsat cominitatea românească din Canada?
Gabriel Purcăruș: Mi-au plăcut multe lucruri la Canada și la canadieni în acei ani. Oamenii erau primitori, deschiși cu străinii, destul de calmi și relaxați, spre deosebire de vecinii din sud - americanii. Nu de puține ori se întâmpla ca proprietarii să nu închidă cu cheia ușile caselor, neavând teama că cineva le-ar intra în casă să îi jefuiască.
Era o societate destul de așezată - bine dezvoltată economic, cu infrastructuri destul de înaintate pentru o țară nordică cu un climat ostil și care avea programe bine concepute pentru a asigura o integrare facilă a imigranților, ca aceștia să se simtă repede “acasa”, nu într-un lagăr.
Ne-am găsit rapid rostul: grădiniță pentru copii, iar noi adulții ne-am înscris la studii și apoi ne-am găsit de lucru relativ ușor, în posturi bine remunerate.
Acum, despre comunitatea românească: la vremea respectivă era formată cu precădere din oameni cu studii superioare, cărora sistemul de imigrație canadian le acorda preferințe, dar de asemenea se găseau și români cu meserii căutate, cum ar fi electricieni, instalatori, mecanici sau lucrători în construcții. Românii din Canada aveau propriile evenimente, la fel ca în țară – ziua națională, 24 ianuarie, ziua culturii, etc - au bisericile lor, festivalurile lor, restaurantele și magazinele cu specific românesc și de asemenea ziare în limba română. Era un fel de Românie în afara României.
Chiar dacă relațiile nu erau întotdeauna cordiale, românii din Canada se respectau și stăteau de vorbă chiar dacă proveneau din regiuni diferite sau dacă aveau opinii politice diferite. Aș spune că societatea gazdă a avut o influență asupra modului nostru de comportament în sensul că se privilegia dezbaterea civilizată și tolerantă în locul înjurăturii pătimașe. Încă o dată, recomand citirea cărții “Țara cea mai bună din lume”, unde dau mai multe detalii despre integrarea noastră în viața de acolo.
Emil Borcean: Chiar în anul în care am ajuns în Canada, în toamnă 1995, s-a ținut un referendum în Quebec referitor la secesiunea provinciei de restul țării. Ascultam difuzarea rezultatului la radio și m-am bucurat de victoria, fie și la mustață, a partidei unioniste. M-a impresionat faptul că participarea la vot fusese enormă, de 93,5%, iar spre deosebire de mobilizarea masivă din mai 1990 când noi am consacrat un nemernic, canadienii reușiseră să evite un colaps național. A fost o situație limită și de anvergură care m-a impresionat prin abordarea civilizată de ambele părți. Cu argumente ferme, unele ireconciliabile, cu pledoarii pasionate într-un climat de opinie care ocolea stigmatizarea viscerală. Mă gândeam “iată că se poate fără ațâțare la ură“ și am atribuit această noutate caracterului prevalent în noua mea țară de adopție.
Am fost programator software și am lucrat pentru numeroase firme, ca angajat temporar sau permanent. Românii din domeniu erau bine cotați, la fel chinezii și rușii. Imigranții români erau în general bine văzuți, ca oameni muncitori, cu calificări profesionale sau universitare solide și care se adaptează repede la societatea canadiană.
De ce v-ați stabilit în Spania? Ce puteți spune cititorilor despre viața de acolo?
Gabriel Purcăruș: Păi trebuie spus că iarna canadiană, lungă și foarte friguroasă, a fost întâmpinată inițial ca o curiozitate care merită încercată, dar după vreo câțiva ani începi să te saturi... Apoi distanța mare față de părinți și de țară făceau deplasările lungi și costisitoare. Însă și schimbările politice au contat – din 2015 incoace, de când cu Trudeau, Canada a abandonat politicile migraționiste bazate pe selecție și interese economice, căzând în păcatul ideologiei și importând migrație necontrolată din țări cu alte mentalități. În scurt timp Canada a devenit o țară mai puțin sigură, iar curățenia de pe străzi de la începutul perioadei noastre a început să dispară.
Când copiii au fost pe picioarele lor, după 18 ani de stat acolo, ne-am trezit că nu ne mai leagă mare lucru – afară de chestiuni strict materiale. Am simțit că vrem altceva – mai mult soare și mai aproape de România. Așa am ales Spania, pe care o vizitasem într-o vacanță în 2012, unde ne-au placut clima, oamenii, arhitectura, istoria, muzeele, stilul de viață. Am făcut pasul în 2017 și nu regretăm. Spaniolii au un stil de viață diferit – nu sunt bogați, dar beneficiază de o climă superbă și o istorie bogată, asta îi face mai relaxați și se bucură mai mult de viață, de sărbători, de natură, de soare. Ne-am acomodat foarte repede la așa ceva. În plus prețurile mai mici și calitatea hranei se comparau favorabil cu cele din Canada.
Emil Borcean: Propun un calup de trei subiecte care în ultimii doi ani au mobilizat la opinie pe numeroși concetățeni. Mă refer la nostalgia după comunism și Ceaușescu, justificările lui Putin pentru invazia Ucrainei și valul de antisemitism care a urmat incursiunii Hamas în Israel pe 7 octombrie 2023. Pe scurt sau mai pe larg, cum apreciați aceste stări de fapt?
— nostalgia după comunism
Gabriel Purcăruș: Să le iau pe rând:
Nostalgia față de timpurile Ceaușescu se hrănește pe spinarea dezamăgirilor pe care unii români, dar nu toți, le au față de situația actuală din România și mă refer atât la faptul că unii au dificultăți financiare semnificative. Corupția se află si acum la un nivel încă destul de ridicat, in timp ce infrastructurile se dezvoltă lent. Mai este vorba și de impresia (parțial corectă) că UE impune practici economice de natură restrictivă, cote de migrație si că face presiuni pentru acceptarea unor comportamente dezavuate de români – mă refer în primul rând la ideologia de gen si educația sexuală în școli, iar apartenența la NATO, în absența unui conflict, este percepută drept “supunere” față de alte puteri. Toate la un loc favorizează o nostalgie după mine total nepotrivită cu timpuri de mult apuse, pe care unii au tendința să le privească cu multa îngăduință.
Pe fondul acestor frustrări reale, unii alimentează ideea că atunci românii o duceau mai bine, că eram mai prosperi, iar că statul român era mai independent și mai demn.
Însă știm că există si persoane cărora integrarea în NATO și UE le-a stricat ploile - oameni care în regimul comunist aveau poziții privilegiate: controlau comerțul exterior si interior, aveau parte de magazine speciale și privilegii care îi transformau într-o clasă superioară celor simpli. Acei indivizi și urmașii lor sunt cei care alimentează și astăzi frustrările multora, proiectându-le o imagine idilică despre acea perioadă.
Cei ce nu au trăit acele timpuri nu-și pot imagina cum este să ai doar două ore de program de televiziune pe zi și acelea pline de propagandă; cum este să stai la coadă o zi întreagă pentru a obține 1 kg de carne sau de brânză; cum este să ai mâncarea raționalizată; cum este să ai parte de întreruperi de curent electric seara, tocmai când elevii și studenții își făceau temele. Și mai ales cum este să nu poți protesta sau comenta în public despre situația politică din țară, despre faptul că presa era 100% în mâinile Partidului, de faptul că nu exista niciun fel de opoziție politică sau alternativă informațională, de faptul că toate întreprinderile erau ale statului, iar majoritatea pământurilor agricole erau organizate în cooperative de producție controlate de stat. Mulți români nu au aflat poate că statul este un prost gestionar, căpușat de funcționari și birocrați care nu se pricep la economie și pot doar să pună bețe în roate și să-și dea importanță.
Nu aș trece cu vederea nici libertatea de circulație de care ne bucurăm astăzi. Pe vremea comunismului trebuia să justifici și dacă te mutai dintr-un oraș în altul, iar miliția te putea opri pe stradă dacă circulai după ora 10 noaptea. Ce să mai zic de plecări în străinătate? Practic imposibil de mers în țările occidentale, cu excepția unor indivizi foarte bine selectați si controlați de regim, iar în țările socialiste foarte greu, nu mai des de o dată la doi ani, cu aprobări și verificări de la securitate. Astazi românii se pot duce să călătorească fără viză cam peste tot și au dreptul să locuiască și să muncească în orice alt stat din Uniune. Ceva de neimaginat pe acele timpuri.
Emil Borcean: Nostalgia după copilărie și tinerețe e firească însă nostalgia după comunism e semn de naivitate sau prostie, iar glorificarea acelor vremuri e pură ticăloșie. Aveam industrie și agricultură, dar fatal parazitate de incompetenți și politruci, începând cu geniul carpatin.
Industrializarea s-a realizat prin dezvoltarea forțată a industriei grele (siderurgică, constructoare de mașini, chimică) și extractivă, în urma unor planuri cincinale fanteziste după model sovietic care nu țineau seama de necesități și resurse. Extinderea din pix a industriei grele a creat dificultăți tot mai mari de aprovizionare cu materii prime și a rezultat într-o calitate inferioară a produselor. În consecință vindeam mai ales altor state comuniste din CAER și țărilor arabe sau africane, la prețuri care abia acopereau cheltuielile de producție. Susținerea acestui dezechilibru între efort, calitate și preț s-a bazat în bună măsură pe slaba salarizare a muncitorului român. Foametea și lipsurile generale îndurate după 1980 au fost o consecință directă a industrializării nesăbuite.
Astfel a devenit agricultura singura ramură economică aducătoare de valută din Occident. În 1984 am produs peste 23 milioane tone de cereale, dar țara suferea, printre altele, de privațiuni alimentare acute. De ce? Mai totul se ducea la export, pentru a ține industria falimentară pe linia de plutire. Cifra este remarcabilă pentru productivitatea pământului nostru, țăranii au fost în schimb constant hingheriți. La început prin instituirea muncii obligatorii în CAP-uri, sau cooperative agricole de producție formate prin confiscarea terenurilor agricole din posesia țăranilor. Apoi prin distrugerea satelor în numele sistematizării urbanistice și strămutare forțată la oraș. În paralel cu această inginerie socială a devenit tot mai frecventă “munca patriotică” (adică gratis) prestată toamna de soldați și studenți la strângerea recoltei. Țărănimea a fost transformată în lumpenproletariat. Noi am beneficiat de cel mai ticălos regim comunist din estul Europei, după cel sovietic.
— justificările lui Putin
Gabriel Purcăruș: Problema războiului din Ucraina a fost întoarsă pe toate părțile în ultimii trei ani și e greu să mai vii cu vreo analiză nouă.
In esență, Rusia a văzut expansiunea NATO în fostele țări socialiste ca pe o sfidare iar intrarea țărilor fost sovietice, cum a fost cazul țărilor baltice in 2004 în spațiul NATO ca o amenințare directă și iminentă la adresa securității sale.
Rusia are în continuare mentalitate de imperiu și vede fostele țări sovietice ca fiind ograda proprie unde trebuie să-și poată impune punctul de vedere. Ne uităm de pildă la Belarus sau Kazahstan, țări formal independente care însă ii mănâncă din palme lui Putin. Aceste state constituie modelul de vasal pe care Rusia îl dorește si de la Ucraina.
Din considerente istorice, Ucraina a avut parte de o mișcare naționalistă mult mai puternică decât în alte state foste sovietice și a refuzat această rețetă, iar prezumtiva unitate frățească dintre ruși și ucraineni de pe timpul URSS s-a stricat treptat începând cu anul 2004 și culminând cu 2014 și anii de dupa, ajungându-se la războiul de azi.
Cel mai important mi se pare acum, după trei ani de confruntare, sute de mii de victime, distrugeri si refugiați, să se ajungă la o pace stabilă care să garanteze securitatea Ucrainei și recunoașterea reciprocă a frontierelor intre cele doua state beligerante. Cum vor arăta acele frontiere după negocieri nu putem ști cu exactitate, putem doar spera că America sub conducerea lui Trump va găsi soluții pentru un tratat solid, durabil și corect.
Emil Borcean: Putin susține că Ucraina este un stat fictiv, a cărui existență separată de Rusia nu se justifică istoric. Aparent are dreptate, istoria de peste un mileniu a Ucrainei este strâns împletită cu a Rusiei. Un episod definitoriu s-a consumat după prăbușirea URSS, când republica sovietică ucraineană a decis să devină stat independent printr-un act al parlamentului de la Kiev adoptat în 24 august 1991. Referendumul din decembrie același an a consfințit independența, cu 92% votând pentru. Apoi SUA, Marea Britanie, Rusia și Ucraina au parafat Memorandumul de la Budapesta din 1994, prin care Ucraina renunța la întreaga infrastructură de armament nuclear moștenită de la sovietici în schimbul recunoașterii independenței și suveranității sale. Repet, Rusia a semnat acest acord. Putin a ales să încalce tratatul în numele ideii de Lebensraum, inaugurată de Hitler în 1938 și 1939 când etnicii germani din zonele de graniță cu Cehoslovacia și Polonia au fost desemnați ca asupriți și remediul a sosit sub formă de invazie militară spre binele lor și al Vaterland-ului.
Cealaltă justificare este denazificarea: ucrainenii sunt naziști și trebuie re-educați. Acuzația de nazism se bazează pe biografia fostului lider naționalist Stepan Bandera (1909-1959) și pe originea ideologică a regimentului Azov. Bandera a fost un naționalist fără scrupule, potrivnic țărilor vecine cu interese teritoriale la adresa Ucrainei. În 1934 a organizat complotul în urma căruia a fost asasinat ministrul polonez de interne Bronisław Pieracki, în 1941 a proclamat formarea unui stat ucrainean independent de Germania nazistă dar dispus să colaboreze cu aceasta (Gestapo l-a arestat, apoi l-a eliberat în 1944 pentru negocieri de organizare a unei rezistențe comune față de ofensiva sovietică) și după război s-a refugiat în Germania de Vest unde l-a asasinat un agent KGB, în 1959.
Fostul președinte Victor Iușenko l-a decorat post-mortem cu medalia de erou al Ucrainei în 2010, actualul președinte Zelenski l-a menționat într-un interviu din 2019 ca “erou pentru unii ucraineni… unul dintre cei care au apărat libertatea Ucrainei”, iar diverse primării locale au hotărât mai recent să redenumească străzi care să-i poarte numele. Totuși decorația lui Iușenko a fost anulată de înalta curte administrativă în 2011 și aceeași instanță a decis în 2019 ca o stradă din Kiev redenumită în 2016 să nu-l mai comemoreze. Poporul nu este strâns unit în jurul lui Bandera, iar acest lucru a devenit clar în urma unui sondaj de opinie de anul trecut: 48% dintre ucraineni îl apreciază negativ, 31% pozitiv și restul sunt indeciși sau nici măcar nu au auzit de el. Și apropos de nazism, câți ucraineni sunt antisemiți? Institutul de cercetări sociologice Pew Research Center arată într-un studiu din 2018 că Ucraina este cea mai puțin antisemită țară din estul Europei: doar 5% din populația adultă nu își doresc concetățeni evrei, față de 14% în Rusia.
Apoi care este atracția față de nazism a partidelor politice și forțelor armate? Coaliția formațiunilor politice naționaliste și mai mult sau mai puțin extremiste formată în 2019 în jurul partidului Svoboda a obținut 2,15% din voturile exprimate cu ocazia alegerilor parlamentare din acel an. Acest rezultat i-a permis să trimită un reprezentant în parlamentul format din 450 de deputați. Din coaliție a făcut parte și partidul Alianța Națională (National Corps), format în 2016 și asociat de comentatori cu regimentul Azov, la rândul său constituit în 2014. Prima acțiune militară s-a produs în iunie 2014, când regimentul a eliberat orașul Mariupol de sub ocupația forțelor rusești și a separatiștilor pro-ruși. Inițial a funcționat ca o formațiune de voluntari înafara forțelor armate regulate, fiind încorporat în Garda Națională în noiembrie 2014. A atras atenția mai ales datorită înclinațiilor filo-naziste ale unora dintre membri și siglei „Wolfsangel”, folosită de unități Waffen-SS în al doilea război mondial. Reportajul realizat de USA Today în 2015 îl menționează pe Andrii Diacenko, purtător de cuvânt, estimând numărul membrilor cu simpatii naziste între 10% și 20%. Regimentul Azov este format din 900-2500 de combatanți, dintr-un contingent național de peste 200.000. Din regiment fac parte și vorbitori de limbă rusă, tătari din Crimea și evrei. Andrei Bilețki, liderul Alianței Naționale, a jucat un rol important în crearea regimentului Azov și l-a condus pentru câteva luni în 2014, dar de atunci nu mai are influență. Ministerul de interne, de care aparține Garda Națională, nu permite militarilor din subordine niciun fel de afilieri politice. Liantul care îi unește pe toți membrii regimentului Azov nu este ideologia neo-nazistă, ci dezgustul față de Rusia.
— valul de antisemitism care a urmat incursiunii Hamas în Israel
Gabriel Purcăruș: Antisemitismul nu este ceva nou - este un foc vechi, mocnit care abia așteaptă nițel oxigen ca să se întețească.
Practic orice acțiune militara a statului Israel, chiar daca se află în legitimă apărare, este percepută de antisemiții din întreaga lume drept agresiune sau expansiune în teritoriile vecine. Aceste acțiuni alimentează prejudecata destul de răspândită că evreii conduc lumea și că își pot permite să facă orice fără teama de a fi pedepsiți.
Nimeni nu are răbdare de nuanțe și de analize - nimeni nu observă că Hamas folosește deseori scuturi civile pentru a-și proteja acțiunile teroriste, în timp ce Israel caută pe cât posibil să evite să facă victime în rândurile civililor.
Nu trebuie excluse nici dezinformări pe care anumite servicii secrete ostile Statelor Unite le promovează în rândul simpatizanților cauzei palestiniene, văzuți drept eroi ai luptei împotriva sionismului și împotriva imperialismului american...
Emil Borcean: Să mai privim o dată harta realizată de Pew Research. Observăm că românii sunt cea mai ostilă națiune est-europeană față de evrei, cu 22% din populația adultă care nu îi acceptă drept concetățeni. Potrivit recensământului din 1930 în România Mare trăiau 756.930 de evrei, sau 4,2% din cele 18 milioane de locuitori. Astăzi, când țara numără 18-19 milioane locuitori, mai puțin de zece mii sunt evrei, sau undeva în preajma unui 0,05%. În aproape un secol am reușit să ne debarasăm de aproape toți.
Cu răbdare și perseverență am devenit Judenrein, iar o contribuție substanțială a avut-o Ceaușescu. Cel mai iubit comunist i-a vândut ca pe vite dintr-un șeptel care trebuie decimat, pentru valută de irosit pe ambiții megalomane. Nostalgia după comunism, frecventă la noi, vine la pachet cu un sos nelipsit de antisemitism. Da, mulți evrei din România și alte părți au fost comuniști sau socialiști, dar și mai mulți au fost oameni de ispravă. Consultați un sumar din istoria de nume și profesii a evreimii românești și veți afla că majoritatea au avut contribuții remarcabile în bine. La fel ca românii.
Le amintesc antisemiților noștri creștini că acele zece porunci dumnezeiești lăsate israeliților sunt valabile și pentru ei. Însuși Iisus și primii Lui adepți au fost evrei. Avem același Dumnezeu. Ateilor le amintesc că imboldul către echitate și excelență la nivel personal provine din sursă divină, nu din evoluția speciilor.
Țelul arab a fost dintotdeauna distrugerea statului Israel și exterminarea evreilor, iar 7 octombrie 2023 reprezintă o culme abominabilă de ură și sadism. Este riposta israeliană “disproporționată”? Hamas a ales destrăbălarea homicidă și implicit propria desființare.
Nutriți vreo preferință ideologic-filozofică, sau sunteți în primul rând pragmatic?
Gabriel Purcăruș: Nu mă identific cu un anume curent filozofic sau vreo ideologie în mod special. Sunt totuși un creștin idealist, nu cultural, în sensul că sunt convins că spiritul precede materia și că lumea a fost creată cu un scop; că viața ne este dată pentru a experimenta și pentru a ne îmbogăți sufletul pe care îl consider etern și transcendent.
Cred deci în importanța experienței, deși aș putea fi luat drept pragmatic.
Îi admir deopotrivă pe Carl Jung precum și pe Joseph Juran, unul psiholog și celălalt economist, pentru că ambii au căutat să înțeleagă principii funadamentale ale vieții și să-și adapteze viziunea lor la realitate și nu să încerce să adapteze realitatea la un crez anume. Cred ca lecțiile care se pot învăța în urma experiențelor sunt mult mai bogate și durabile decât ceea ce învățăm din cărți.
Ceea ce nu înseamnă că nu am putea învăța din cărți, adică din experiența altora. Dar ceea ce învățăm din experiența personală rămâne, pe când ceea ce citim se poate uita.
Emil Borcean: Detest colectivismul, fie comunist sau socialist. Toți ne facem iluzii, dar când se transformă în drog devin fatale. Idealismul urmat neabătut devine autoamăgire și degenerează în cruzime. Apoi detest elitismul politic. Liberalismul a devenit predominant în politică și guvernanță, în sfera de unde provin deciziile care organizează viața cetățenilor, dar s-a produs o schismă între teorie și practică. Teoria pune accentul pe drepturi și libertăți individuale, egalitatea tuturor în fața legii, intervenție guvernamentală limitată, comerț liber și cooperare internațională. Practica arată altfel. Diverși prim miniștri liberali din lume (Justin Trudeau, Mark Rutte, Jacinda Ardern) și de la noi (Ludovic Orban, Florin Cîțu) s-au remarcat în perioada Covid prin măsuri care au încălcat drepturile și libertățile individuale, egalitatea în fața legii, instituind arbitrariul unor preferințe tiranice (cu justificare “științifică”). Catastrofismul climatic bântuie de mult timp elitele liberale din politică, mass-media și discipline științifice conexe, generând un spectru și mai larg de coerciții cu justificare științifică de sens unic. Uniunea Europeană a demarat ca proiect liberal într-un cadru creștin și a ajuns o corporație supranațională epurată de creștinism. Singura realizare liberală notabilă este circulația liberă a persoanelor și mărfurilor pe teritoriul Uniunii. Libertatea de exprimare este în schimb minuțios îngrădită.
Protestantismul a însemnat ieșirea de sub tutela unui singur administrator al credinței, devenit corupt. În secolul XVI a început și liberalismul, tot printr-o emancipare, de sub tutela monarhiei. Gânditori și oameni politici au cristalizat principiile călăuzitoare ale liberalismului în secolele care au urmat, culminând în secolul XIX cu abolirea sclaviei în Occident și instituirea pe scară largă a democrației parlamentare și pluralismului. Rinocerizarea liberalismului a început secolul trecut, prin adoptarea etatismului în detrimentul prezervării libertății. În practică a devenit stabilimentul rigid împotriva căruia s-a răzvrătit la începuturi.
Astfel nu-mi rămâne decât să fiu conservator. Nu idealizez trecutul, sunt pragmatic în contextul istoriei și al naturii umane constante. Noul este inevitabil și chiar binevenit, dar trebuie cernut cu discernământ. Nu toate schimbările înseamnă progres și nici întreg trecutul nu merită abandonat. Te întreabă și socoate… fiecare generație are datoria de a alege cât de cât înțelept în politică, moravuri, artă, astfel încât suma care transcende părțile componente să mențină într-o realitate nouă năzuințele valoroase ale celor dinainte.
Are democrația un caracter populist intrinsec, sau este populismul un poluant extern? Considerați populismul pură demagogie și, apropos, sunt democrația și demagogia incompatibile?
Gabriel Purcăruș: Democrația este una din invențiile cele mai bune ale omenirii, care ne ajută pe cât posibil să evităm războiul civil pentru a impune un anume guvern. Democrația încurajează participarea tuturor cetățenilor la treburile cetății si presupune respect pentru opinia celuilalt.
În ultimele decenii am asistat în țările occidentale la o alunecare treptată dinspre democrație spre o elitocrație. În mod formal, instituțiile democratice se păstrează, dar apare o presiune din partea unei clase considerată superioară asupra a ceea ce e bine să credem și să facem și ce nu. Politicile de diversitate și incluziune, acceptarea imigrației din zone cu culturi diferite, lupta contra încălzirii climatice au devenit axiomatice, și cei care li se opun sunt rapid etichetați drept “extremiști”.
Populismul actual este doar o încercare a cetățenilor de a recupera democrația pusă în pericol de aceste elite, adica a pune pe primul plan interesele de securitate și prosperitate ale populației înaintea ideologiilor. Partea proastă este că mișcările populiste, în sine legitime, sunt ușor de capturat și de manipulat de către demagogi, dar și de către unele state cu regim antidemocratic și astfel deturnate de la scopul lor inițial. Iată-ne deci într-o situație gen Scilla și Caribda – dintr-o parte pericolul unei societăți dirijate de elite despre care știm prea puțin și pe de alta pericolul de a fi conduși de demagogi incompetenți, care pot face jocul unor puteri străine. E nevoie de mult bun simț și gandire critica pentru a distinge adevărul de minciună și a menține linia dreaptă.
Emil Borcean: Populismul este unanim prezentat drept exaltarea demagogică a unui presupus conflict de interese dintre popor și elita conducătoare și uneori vine la pachet cu un lider (nu neapărat politic) care se dorește mesianic. Populismul poate fi ipocrit sau manipulator, însă nu în mod necesar. USR aparține populismului progresist, AUR se trage din tradiția poporanismului (populismul autohton de la începutul secolului trecut), totuși nici unul și nici celălalt nu promit lucruri pe care nu intenționează să le transpună în realitate. Populismul nu este ceva alogen care poluează democrația liberală de ieri, de azi. Toți politicienii, dintotdeauna, se adresează poporului și nu de puține ori fac promisiuni pe care le ignoră când ajung la putere. Ideea că populismul ar fi ceva nou și specific numai unora contrazice realitatea istorică.
În aceste condiții avem datoria să exercităm discernământ, inclusiv față de propriile părtiniri. Șarlatanul se insinuează ca prieten și exploatează slăbiciunile victimei.
Libertatea de exprimare se afirmă din nou, puternic, în SUA. Până și fondatorul Facebook a schimbat macazul și renunță la cenzură. Uniunea Europeană cenzurează în schimb și mai abitir. Digital Services Act, prin articolele 34 și 35, a instituit un regim de restricții, cenzură și încurajare la delațiune cu pretenții de reglementare globală, nu numai la nivel european. Se manifestă două tendințe contradictorii. Cum vedeți acest conflict de atitudini?
Gabriel Purcăruș: În primul rând nu prea cred în sinceritatea acțiunilor celor de la Facebook de elimina cenzura – cred că este mai degrabă un efort al conducerii de a adapta politicile firmei la noua situație după victoria lui Trump. Dar să fim mulțumiți că măcar acum în America lucrurile merg în direcția cea bună și să sperăm că tendințele sunt ireversibile.
Pe de altă parte, în același context, liderii actuali ai Uniunii Europene simt că le fuge pământul de sub picioare și încearcă să controleze platformele sociale în speranța de a-și menține puterea asupra cetățenilor, sub pretextul de a ne feri de extremism și demagogie. Este exact atitudinea elitistă de care vorbeam înainte – birocrații UE se cred superiori restului cetățenilor.
Eu cred însă că încercările lor de a controla “adevărul” vor fi pierdute, pentru motivul banal că setea de libertate a cetățenilor europeni este la fel de puternică ca în America. Nu cred că incercarile actuale de cenzurare a platformelor sociale vor reuși să oprească valul început în America.
Emil Borcean: Și eu cred că duhul rebel a ieșit din sticlă și nu mai poate fi îndesat înapoi. Prea târziu, la timpul potrivit? Inevitabil, aș spune.
Gabriel Purcăruș a publicat cărțile sale la editurile Doxologia și Agaton, comentează frecvent pe Facebook și participă la podcasturi video dedicate actualității politice din lume și din țară.
Emil Borcean a fost mulți ani activ la În Linie Dreaptă, apoi a înființat Periscop. A scris două cărți, despre maladiile lumii contemporane și ale societății românești după 1989, disponibile în format PDF.