Emil Borcean: În ce an te-ai apucat de Freedom Alternative? De ce?
Lucian Vâlsan: Numele Freedom Alternative datează din februarie 2015 însă primul videoclip l-am publicat în iunie 2015. A fost un proces lunguț și e un obicei pe care l-am păstrat și astăzi, 10 ani mai târziu. Acum lucrez la un episod din seria filmată la finalul lui 2023.
Numele Freedom Alternative l-am ales pentru că în perioada aia apăreau sau deveneau multe inițiative politice cu ”alternativă” în nume - Alternativa Socialistă, Alternativa pentru Germania, partidul Alternativa (de Stânga în Danemarca) – dar și denumirea generică presa/media alternativă. Dar nu făcea nimeni Alternativa Libertății.
Scriam pe bloguri încă din 2005 și înainte de asta mai scrisesem prin ziare locale și ”foi” cu circuit închis. Apoi în 2009 m-am apucat de făcut podcasturi exclusiv audio pentru proiectul politic antifeminist. O porțiune semnificativă din discursul antifeminist de astăzi a fost șlefuit și predat politicienilor și influencerilor de o mână de oameni între 2007 și 2015 și sunt în continuare foarte bucuros că am avut privilegiul de-a face parte din acel proiect.
Deja în 2013-14 devenise fezabil să distribui videoclipuri cu regularitate iar capacitatea de atenție a oamenilor începuse să se deterioreze. Acum, retroactiv, avem și studii pe treaba asta, dar atunci era așa un feeling de PR-ist – cum tot un feeling a fost și când am pariat că peste ani va fi discuție mainstream nu doar opoziția, dar și efortul activ de-a demantela Răul instituțional și societal comis de feminism.
A fost un ping-pong în perioada aia cu mai mulți oameni care mă citeau că cel mai bine ar fi să mă apuc de video, că acolo e viitorul. Apoi am făcut un plan, pe 10 ani, și încet-încet m-am apucat de treabă.
Însă planul nu a fost niciodată să fiu eu personal viral și cunoscut. Ci ideile să ajungă mai cunoscute. De unde și denumirea Freedom Alternative Network care, slavă cerului, astăzi este o realitate.
Emil Borcean: Oferă te rog câteva date statistice (de trafic, audiență) despre popularitatea FA.
Lucian Vâlsan: Cam complicat de făcut asta întrucât ce a început cu un canal edgy de Youtube în engleză e acum o operațiune împărțită pe mai multe platforme care nu (mai) ține doar de mine. În plus, traficul nu a fost niciodată o îngrijorare sau o prioritate: ci cine se uită.
De exemplu: canalul în limba română pe Youtube are 2700 de subscriberi dar cel mai recent clip are 3500 de vizualizări (la momentul redactării).
Mai apoi, canalul în limba română are ca flagship emisiunea Podcast de Week-end care, două treimi din ea, este distribuită exclusiv suporterilor financiari, logistici și politici. Or pentru Podcast e mereu important cine se uită și nu câți se uită. De-aia un argument făcut la Canapea duminică seara e mainstream cel târziu marți cu 2000 de vizualizări, în vreme ce un argument făcut într-un clip cu 100.000 de vizualizări pe alte canale nu devine mainstream nici 3 ani mai târziu.
Notorietatea și influența nu sunt congruente. Și la Freedom Alternative demonstrăm asta aproape zilnic.
Să mai dau un exemplu: canalul în limba engleză pe Youtube are 11.300(-ish) de subscriberi. Dar seria noastră despre Asia Centrală este folosită la clasă în 20 de universități din 8 țări. Pe-alea n-am cum să le număr.
Clipul despre dughinism (din 2016) are 66.000 de vizualizări la noi pe canal, dar a fost reuploadat și urcat în mai multe locuri și de mai multe ori în ultimii 9 ani. Cine le numără pe alea? Eu sigur nu. Știu doar că acum vreo 3 ani nu scăpam de o notificare a Google pe o încălcare de copyright. Un canal îmi copiase un clip și strânsese 100.000 de vizualizări pe el. Am contactat canalul și l-am rugat să pună un link. Nu m-a deranjat neapărat că l-a copiat. Propagarea ideilor mă interesează să se întâmple. Și mai ales unde trebuie.
Similar, nu știu câtă lume descarcă clipurile de pe Odysee. O porțiune din audiență este chiar mai extremă decât mine în ceea ce privește intimitatea și preferă să descarce clipurile iar descărcările nu se contorizează nicicum.
Oricum, o să zic și aici ce spun mereu și la întâlnirile suporterilor: Măsura succesului e propagarea ideilor unde trebuie, nu viralitatea și dacă linia merge în sus.
Dacă voiam să meargă linia în sus îmi făceam canal de bârfe în care țineam un pisoi în brațe. Sau mă apucam să comentez orice despre orice cu două-trei clipuri pe zi. Adunatul de cifre nu e greu – adunatul de oameni care să se înhame la bătălii pe termen lung și la acumulat cunoaștere și înțelepciune, aia e greu. Și noi facem mai mult din cea din urmă și mai puțin din cea dintâi.
Deși, e drept, în ultima lună ne-am apucat de experimente și pe TikTok. Și avem clipuri care au strâns 55 de vizualizări și clipuri care au strâns spre 10.000 – nebănuite sunt căile algoritmilor.
Sau, uite, alt exemplu: feed-ul nostru de știri nu sare de 500 de cititori. Dar când dăm noi un breaking news pe externe, apare în 10 minute și în presa ”bună”. Când se întâmplă o dată e coincidență. Când se întâmplă în 9 din 10 cazuri, lucrurile devin mai clare. Mai ales că și corecturile apar imediat după ce le postează redacția noastră.
Emil Borcean: Subscrii la o anumită ideologie sau filozofie politică (liberalism, libertarianism, conservatorism) sau ești mai degrabă pragmatic?
Lucian Vâlsan: Toate cele patru cuvinte folosite în întrebare – liberalism, libertarianism, conservatorism și ”pragmatic” – au câte 10 definiții și depinde pe cine întrebi (sau cine citește în cazul ăsta).
”Pragmatic” în mod special e un cuvânt foarte polimorf. Rușii au o vorbă: Всё имеет смисыл в контексте (Totul are sens în context).
În contextul SUA sunt mai degrabă libertarian. În context românesc sunt mai degrabă liberal-patriot. În contextul Uzbekistanului aș fi mai degrabă pragmatic. Mai apoi, depinde și de subiect. E cam greu să fii libertarian sau anarho capitalist pe geopolitică în România. Avem vecini incomozi care în mod cert nu ne vor lăsa în pace pentru că așa spune principiul non-agresiunii.
Astfel că în subiecte geopolitice deseori fac casă mai degrabă cu ceea ce s-ar numi ”neoconservatori” (deși și termenul ăla a fost bagatelizat de-a ajuns să însemne orice și chiar să fie înjurătură sau măcar termen peiorativ în unele cercuri).
Pe subiecte economice sunt predominant libertarian. Birurile sunt jegmăneală, cum ar veni pe românește. În mod special în România unde taxele sunt uriașe și sunt direct furt oricum ai da-o.
Pe subiectele sociale aș zice că-s mai degrabă moderat. Mai liberal decât cei mai rigizi conservatori, dar cu siguranță mai conservator decât majoritatea liberalilor de rit nou (educați pe filiera Partidului Democrat din SUA și a rețelelor de ONG-uri).
Dar și aici depinde de context. Spre exemplu, opoziția față de așa-zisa ”căsătorie între persoanele de același sex” e considerată o poziție de ”extremă-dreapta” în Marea Britanie dar e o poziție moderată și normală (ba chiar normativă) în Polonia, Ungaria sau România.
Și tocmai din cauză că-s mare fan al nuanțelor... nu pot fi prieten pe de-a-ntregul cu niciun trib politic. Dar sunt optimist. Spre exemplu acum 20 de ani, când scriam că e foarte bine că România a intrat în NATO și că va fi per ansamblu o idee foarte proastă ca România să intre în UE, eram 50 oameni care credeam asta. Și cred că sunt indulgent cu 50. Astăzi cam 10% din electorat are această poziție – DA pentru NATO dar NU pentru sovietul bruxellian.
Emil Borcean: Chiar și așa, ce principii te călăuzesc?
Lucian Vâlsan: Primul: lasă-mă în pace! Și lasă-i și pe ceilalți în pace dacă nu deranjează.
Nu, serios, ăsta e principiul! Într-o lume pe bune liberală probabil nici nu m-aș prezenta la vot, darămite să mai și scriu/vorbesc despre politică, să vorbesc cu oficialii aleși, să mă implic în campanii...
Dar nu suntem într-o lume liberală. Suntem într-o lume în care băgatul în borșul altuia e norma. Un obicei pe care noi la Freedom Alternative îl descriem ușor vulgar: futengrijism.
Futengrijismul este sursa majorității relelor. Dacă ne-ar lăsa în pace mai des ne-ar fi mai bine și economic și social și chiar geopolitic.
Problema cu principiile e să nu ajungă dogmă. Unii înțeleg din ”lasă-mă în pace” sau din libertarianism că automat n-am voie decât cel mult să ripostez – nicidecum să inițiez în mod proactiv o bătălie politică. Aia e o aplicare a principiului ca dogmă.
Eu zic că mai degrabă principiile sunt bune ca guideline și câtă vreme pot fi adaptate la lumea reală.
Prima monedă americană care a circulat vreodată nu avea ca motto nici ”E pluribus unum” și nici ”In God we trust” – ci Mind your business (vezi-ți de treabă) cu implicația contextuală (la 1787) că dacă nu-ți vezi de treaba ta, într-un final apar probleme.
Și acesta e al doilea principiu și unul foarte sănătos. În special din 2020 am început să-l aplic cu rigurozitate. Toți cei care nu m-au lăsat în pace pe mine și pe oamenii mei (did not mind their business, cum ar fi zis americanii la 1787) sunt acum fair game. I mind their business now. Mai ales doctorii. Până în 2020 nu-mi păsa de corupția doctorilor – pentru că pe mine și pe ai mei îi lăsau în pace.
În 2020 însă doctorii au decis să lupte asiduu împotriva libertăților mele fundamentale. Așa că acum lupt și eu împotriva libertății lor și în favoarea suspendării libertăților lor în temeiul legii prin detențiune. Chiar săptămâna viitoare merg la o altă familie care s-a hotărât să pornească acțiune în instanță împotriva unui medic erou. Îi voi ajuta cu dragă inimă și fără să cer nimic în schimb. Faptul că medical erou care mă voia întemnițat pentru că nu purtam mască va face nopți albe transpirând dacă mai e mâine liber sau nu pentru următorii 3-4-5 ani e cea mai bună răsplată. The process is the punishment, cum ar zice americanii.
Și, în fine, nu știu dacă e principiu sau practică: seriozitatea în exces dăunează, ca orice alt exces.
În funcție de cine întrebi e fie un principiu moderat, fie unul conservator. Cert este că în peste 20 de ani prin bulele mai mici sau mai mari cunoscute în sens larg drept ”Dreapta” am văzut prea multe cazuri de oameni consumați de propria seriozitate (într-un final dusă la aroganță) ca să nu fiu convins că prea multă seriozitate strică.
Donald Trump și mai larg mișcarea MAGA demantelează leftismul instituționalizat în timp ce scriu rândurile acestea. Dar ei au ajuns în poziția aceea nu fiind scorțoși și serioși (ca Mitt Romney) și nici într-un caz isterici și inflexibili precum unii dintre comentatorii de la noi care insistă că-s conservatori.
E bine și cu seriozitatea. În mod cert nu mă duc în pantaloni scurți la instanță și nici nu salut cu ”Salutare populime” într-o instituție. Dar dacă vrem ca ideile noastre să avanseze, insist că trebuie să fim oameni inclusiv în public. Iar oamenii normali nu sunt niciodată 100% serioși.
De-aici și abandonul accelerat al mediilor așa-zis ”tradiționale” dar și succesul din ce în ce mai pronunțat (și socotesc că e abia începutul) al politicienilor neconvenționali.
Politicieni precum Filip Turek, Alvise Pérez sau chiar Jordan Bardella erau pur și simplu de neimaginat acum 25 de ani.
Acum 25 de ani eram etichetat drept ”tânăr și prost” pentru că propuneam lucruri care astăzi fie sunt deja măsuri sau practici curente, fie sunt pe cale de a deveni. Îmi aduc aminte și acum prima campanie electorală în care am lucrat. Ce fețe au făcut ăia din staff-ul candidatului când am propus ca viitorul primar să meargă la un club de noapte și să danseze.
Astăzi se câștigă președinția SUA (și) dansând YMCA pe scenă.
În 2016, când am chemat primul politician la un podcast, mi s-a răspuns cu oroare. Cum adică să vină deputatul la o crâșmă să stea la cioace pe Youtube fără întrebări trimise în avans și fără script? Nu se poate așa ceva dom’le.
În 2025 politicienii care vor să câștige se înghesuie la podcasturi de 3+ ore (Trump la Joe Rogan; sau chiar politicienii de la noi – vezi Lasconi și Simion) în vreme ce perdanții se dau cu capul de masă de supărare că nu s-au dus la podcasturi (vezi toate lamentările democraților și staff-ului Kamalei Harris în genere).
Asta cu seriozitatea e doar un exemplu. În genere mă feresc de excese însă fără a fi rigid – atât în viața personală cât și în lucrurile pe care le produc.
Emil Borcean: S-au scurs 25 de ani de la începutul secolului XXI. Ce ți se pare definitoriu pentru acest interval?
Lucian Vâlsan: Între istorici există o dezbatere între școala de gândire care crede că secolul al XX-lea a fost de fapt unul scurt – începând de fapt și de drept în 1914 și terminându-se în 1991 cu desființarea Uniunii Sovietice. Această școală de gândire se concentrează cvasiexclusiv pe (geo)politică și consideră că desființarea imperiilor clasice (otoman și austriac) reprezintă finalul secolului al XIX-lea și a ordinii mondiale după acei parametri și existența Uniunii Sovietice ca definitorie pentru întreg secolul - și deci secolul se termină odată cu URSS.
Altă școală de gândire spune însă că secolul al XX-lea a fost mai degrabă unul lung – începând în 1870 și terminându-se de fapt prin 2010. Această școală de gândire se concentrează mai mult pe transformările profunde aduse de tehnologie, care au afectat (și pozitiv și negativ) aproape 100% din populația planetei.
Ambele școli de gândire au dreptatea lor. Până prin 2010, global dar și în România, lucrurile în acest secol au mers din inerție mai mult sau mai puțin după parametrii din secolul al XX-lea. Cu toate lucrurile pozitive dar și naivitățile care au decurs din asta.
Pe de altă parte noi, ca români, am putea fi mai degrabă atașați de viziunea ”secolului scurt” căci viețile noastre chiar sunt definite aproape în orice privință drept ”înainte de ’90” și ”după ’90” (sau ”în comunism” și ”post-decembrist”).
E greu de spus ce e definitoriu (mai ales că probabilitatea să greșim e mare întrucât mai sunt 75 de ani din acest secol). Și mai ales e greu de ales un singur lucru definitoriu. În 1925 (și în România și în lume) părea definitorie normalizarea monarhiilor și republicilor constituționale, finalul imperialismului ”clasic” și începutul unei ere tehnologice care va îmbunătăți majoritatea lucrurilor.
Până la urmă s-a întâmplat și asta, dar nicidecum așa de lin și de lesne pe cât părea în 1925, inclusiv în România.
Dar, și în 1925 și în 2025 puteai și poți spune ”a început prost secolul dar continuă bine”.
Secolul al XXI-lea a început cu o restrângere abruptă a libertăților post 9/11 peste tot în lume, nu doar în SUA. Ca de obicei, am învățat (ca civilizație) lecția greșită.
Teatrul securitar din aeroporturi nu a prevenit niciun atentat terorist, iar hârțogăraia suplimentară nu a prevenit nicio imigrație ilegală. Dimpotrivă – imigrația ilegală e în creștere în toate țările cu nivel de trai ridicat (inclusiv în China!) – cu toate noile măsuri care erau complet de neimaginat în 1997, de exemplu.
Aș zice că teatrul securitar este definitoriu pentru acest interval.
De la TSA, la pașapoarte biometrice, la puncte de control ca să poți să-ți iei pâine (România sub PNL/Orban în 2020) și până la imposibilitatea de-a-ți verifica e-mail-ul fără să cheltuiești sute de dolari pe un supercomputer cu GPS (smartphone) ca să te ”autentifici”.
Toate aceste schimbări integral negative au fost acceptate în numele ”siguranței” – fie ea personală sau a datelor – însă au sfârșit prin a fi exact ceea ce criticii lor le-au prezis: o combinație de situații enervante, teatru securitar inutil și instrumente pentru frustrarea și restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale.
Tot definitoriu pentru acest interval este ascensiunea dar și decăderea (doar aparent) bruscă a ideologiei verzi. În 2017 erai ”negaționist de extremă dreapta” dacă spuneai că închiderea centralelor nucleare reprezintă o idioțenie. Astăzi e discursul mainstream.
Întreaga ideologie încălzistă a luat mai multe șuturi în dinți în ultimii 2 ani decât a luat în precedenții 100. Chiar remarcabil!
Tot din seria de ideologii care au luat șuturi în dinți: toată nebunia trans. Deși e începută în anii ’50 ai secolului trecut, viața politică și socială reală a acestei ideologii a început după 2004 și în 2025 e cam gata. Până la finalul acestui secol mă aștept să apară cărți și documentare cu titluri de tipul ”oamenii în 2010 își castrau copiii” la fel cum noi prin 1999 citeam pe Internet că oamenii în 1925 alegeau voluntar să folosească pastă de dinți radioactivă.
Emil Borcean: Cum se încadrează România în context global și al propriei istorii moderne?
Lucian Vâlsan: România se încadrează cum s-a încadrat mai mereu: Nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Istoric asta ne-a avantajat. Și pare să ne avantajeze și acum.
Faptul că nu ne-am apucat cu stahanovism (precum Germania) să ”înverzim” economia ne prinde bine în contextul economic și geopolitic actual. Faptul că avem un proces politic greoi și cu inerție foarte mare ne-a ferit cu totul de nebunia trans și problemele asociate ei.
Faptul că memoria comunismului încă este (relativ) proaspătă ne-a ferit și de excesele ideologice verzi și de Stânga în genere. Politicienii care au propus să fim ”eliberați de sub povara proprietății” (Oana Bogdan, USR) și-au încheiat cariera politică pe loc, de îndată ce-a aflat marele public despre existența lor. Genul acesta de politicieni sunt din păcate foarte des realeși în țările din vestul Europei.
Raportat la propria istorie, România stă chiar foarte bine.
Unora le place să compare cu perioada interbelică, însă nu sunt de acord. 2025 este de sute de ori mai bun decât 1925 din absolut toate privințele: de la speranță de viață, alfabetizare, bogăție, grad de libertate... orice.
Din păcate la libertate stăm mai prost decât în 2010, dar sigur și precis mult mai bine decât în întreg secolul al XX-lea sau al XIX-lea.
Emil Borcean: Ce impact va avea inteligența artificială în următorii 25 de ani? Mi se pare cea mai atotcuprinzătoare tehnologie, capabilă de o revoluție mai profundă decât cea adusă de mașina cu aburi perfecționată la nivel industrial în urmă cu două secole.
Lucian Vâlsan: Eu nu sunt deloc la fel de convins. Sper să mai trăiesc 25 de ani și să-mi dea ChatGPT cu cuvintele astea în cap. Sau și mai convingător: să creeze automat un video cu mine tânăr în care îmi explică mie, moșului din 2050, de ce am greșit.
Sunt câteva motive pentru care nu sunt convins:
• Tehnologic
• Criza de competență
• Fragilitatea
• Supraestimarea interesului
Deși, fundamental, motivul principal e pentru că nu sunt deloc tehno-optimist. Sunt din oficiu necredincios la orice poveste tehno-optimistă.
Acum 9 ani tehno-optimiștii ne asigurau pe toți că în 10 ani vom avea greve ale camionagiilor din cauza pierderii de locuri de muncă datorate camioanelor autonome conduse de ”inteligență artificială”.
În realitate astăzi sunt mai mulți șoferi de camion decât în 2016 în absolut fiecare țară din lume, fără absolut nicio excepție. Iar ”inteligența artificală” nu există nici astăzi. LLM-urile nu sunt AI oricât de mult ar vrea griftării din IT să pretindă altceva. Și sunt foarte sceptic că va exista prea curând.
Dar să le luăm pe rând:
Tehnologic – hardware
Un ”AI” pe bune necesită niște descoperiri (în sensul de breakthrough) care se lasă așteptate de zeci de ani. În special descoperirea unei noi tehnologii care să depășească limitele fizice deja atinse ale tehnologiei pe bază de siliciu.
Cu tehnologia pe bază de siliciu, o să vedem îmbunătățiri mai degrabă marginale ale LLM-urilor, dar nu și AI pe bune. Și va exista și un platou.
Mai apoi, infrastructura actuală de internet e complet inadecvată pentru sarcina asta. Am putea descentraliza sarcina, dar asta ar însemna să fie hardware-ul disponibil ușor oricui. Și iarăși revenim la descoperiri: bateriile sunt în esență la fel de peste 50 de ani.
Sigur, există niște semne promițătoare apărute în ultimii 4 ani – dar semne promițătoare există de 40 de ani așa că nu m-aș entuziasma prea tare.
Tehnologic – software
Mereu se supără IT-iștii pe mine când le zic că ChatGPT (sau Deepseek, că tot e buzzword zilele astea) e în esență Eliza cu hard disk mult mai mare și conexiune la Internet. Reacția IT-iștilor (și tehno-optimiștilor în genere) este mereu una irațională, de parcă le-am insultat mamele.
Dar insist: LLM-urile care impresionează oamenii non-tehnici sunt la sfârșitul zilei o îmbunătățire a unui progrămel scris în urmă cu mai bine de 60 de ani. Sigur, o îmbunătățire care poate fi utilă, dar putem să dăm volumul mai încet la hype și la propagandă?
Odată înțelese, măcar parțial, lucrurile acestea, devine mai greu să mă entuziasmez de ”revoluția AI”. Îmi aduc aminte cum Metaverse-ul urma să revoluționeze... nu mai știu ce. Sau mai țineți minte, în preistorie, acum 10 luni când s-a aflat că magia AI de la Amazon era de fapt un sweatshop în India care făcea totul manual?
Până la revoluția AI avem mult de discutat și de îndurat griftul/escrocheria AI.
Criza de competență
În domeniul acesta calitatea programatorilor/inginerilor este în continuu picaj de 20 de ani. Și chiar picaj accelerat în ultimii 7-8 ani.
În 2009 puteam rula Facebook cu 40 de taburi deschise pe un AMD Sempron sub Windows XP. Astăzi pe acel procesor nu-ți poți verifica nici e-mail-ul, deși fundamentalmente nu s-a schimbat nimic pe partea de experiență a utilizatorului.
Ce s-a schimbat însă e calitatea inginerilor. Azi dai peste ”senior software engineers” care nu știu ce-i acela un pointer, iar cuvântul optimizare le lipsește complet sau aproape complet din vocabular.
În 1999 aș fi fost mai optimist. Că atunci domeniul era doldora de oameni competenți care făceau lucruri spectaculoase cu hardware mult mai slab.
Criza de competență lovește de altfel peste tot – de la politică, la logistică și până la programare.
Cu această recoltă de ”ingineri de software” nu am cum să cred poveștile cu zâne vândute de așa-numiții ”acceleraționiști” (mulți dintre ei în sine propagandiști cu finanțare dubioasă și/sau interese ciudate/marginale și deconectate de lumea reală).
Dar, e drept, 25 de ani e mult timp. Suficient cât să apară o nouă generație care să inverseze trendul. Asta cu condiția să nu se întâmple alte lucruri. Cum ar fi...
Fragilitatea
Vremurile bune crează oameni/bărbați slabi, spune folclorul de pe Internet.
Ei bine, prea multora li s-a urât cu binele. Și asta e în mod special adevărat în cazul tehno-optimiștilor.
Până în 2020 lucrurile se tot îmbunătățeau. De vreo 5 ani lucrurile se tot înrăutățesc taman pe lucrurile care contează pentru un viitor ”AI”.
Numărul de oameni fără acces la electricitate a scăzut constant din 2000 până în 2021. Din 2022 este în constantă creștere. Scăzuse la sub 700 de milioane în 2020, astăzi iar e peste un miliard (și chiar spre 1,5 miliarde dacă-i numărăm și pe cei în sărăcie energetică cronică).
Mai bine de o treime din populația lumii (37%, dacă e să credem ONU) nu are deloc acces la internet. Și cifra nu-i include pe cei care teoretic au acces dar în realitate nu-l folosesc. Iar cifra nu a mai scăzut de ani de zile, în ciuda eforturilor (Starlink a rămas un produs de nișă pentru maniaci și uz militar, nicidecum unul de mase – nu încă, cel puțin).
Și apoi e problema de fond: energia electrică în sine. ”AI” consumă enorm de mult curent. Țările europene au probleme în a ține becul aprins, iar construirea de centrale nucleare durează enorm.
Sigur, în 25 de ani ar putea apărea și aici o nouă descoperire care să schimbe calculul și deci să mă înșel eu. Dar, dacă nu apare, cu tehnologia actuală suntem foarte departe de vreun impact foarte semnificativ al ”AI” – chiar și în următorii 50 de ani, nu doar 25.
Supraestimarea interesului
Mai țineți minte în 2013 când urma să purtăm toți Google Glass și să mai facem un pas în a deveni una cu Mașina (și în proces să abolim și intimitatea – dar măcar am îmbunătăți acuratețea martorilor oculari)? Eh... niște sute de milioane de dolari aruncați pe apa sâmbetei mai târziu, au aflat și tehno-optimiștii că în capitalism nu e suficient ca o idee sau un produs să fie popular în rândul minusculelor și irelevantelor cercuri de tocilari.
Alte multe miliarde de dolari s-au cheltuit pe promovarea televizoarelor 3D. Tehno-optimiștii preziceau falimentul total al cinematografelor. Nici nu-și mai amintește cineva când au dispărut de pe piață. Atât de irelevante au fost în realitate.
Sunt o mulțime de astfel de exemple: de tehnologii care nu rezolvă mare lucru, sunt excesiv de scumpe și sunt construite pe un hype de bulă. Hyperloop e un astfel de exemplu.
Tocilarii și tehno-optimiștii ne explicau în 2013-14 cum trenurile hyperloop sunt viitorul și că suntem niște proști că mai construim căi ferate clasice. 11-12 ani mai târziu nu există niciun tren hyperloop în funcțiune nicăieri pe planetă, iar cel mai de succes test cu oameni în 2020 a mers cu fascinanta viteză de 172km/h, adică marginal mai rapid decât trenul InterRegio București Nord-Constanța, dar la un cost de dezvoltare cu până la 2000% (două mii la sută) mai mare.
Mai ține cineva socoteala câți bani s-au pierdut în escrocheriile crypto? Da, da, știu, Bitcoin e diferit de celelalte. Și totuși, sunt 16 ani de când a apărut Bitcoin și încă nu-mi pot cumpăra pâine sau țigări cu Bitcoin.
Nu spun că Bitcoin e inutil – dar spun că și astăzi, 16 ani mai târziu, toate predicțiile despre un viitor crypto sunt tot nutreț. Singura utilitate practică a tehnologiei rămânând fix acolo unde i-au prezis-o și criticii: ca unealtă speculativă și pentru tranzacții ilegitime (traficanții de arme din Gaza plătesc în Monero de exemplu). Nu mă plâng, am făcut și eu niște bani frumoși din speculă pe crypto.
Ei bine, până la proba contrarie, consider că asistăm la un fenomen similar și cu ”AI” – în speță o supraestimare masivă a interesului și utilității.
Afacerile care au pus botul la propagandă acum constată că au dat banii degeaba. Utilizatorii casnici folosesc ”AI” mai degrabă ca un motor de căutare glorificat. Și cu toate astea tehno-optimiștii ne asigură că-i un produs pentru toată lumea. Ei bine, eu nu cred asta pentru că nu există nicio dovadă în acest sens.
Am scris anul trecut că ”AI” ar putea decola ca produs dacă va izbuti să creeze pornografie la cerere. Casetele VHS, televiziunea cu abonament (pay-per-view), DVD-urile, internetul însuși, comerțul online, smartphone-urile – toate aceste inovații și tehnologii au devenit mari și ubicue după ce au fost integrate în distribuția de conținut pentru adulți și nicio secundă înainte de asta.
Ei bine... deocamdată ”AI” nu e în stare să scrie un text de 30 de pagini fără să halucineze, să comită greșeli grosolane și totul consumând mai mult curent decât o mașină de spălat care, de bine de rău, face totuși ceva util omului. Când un ChatGPT va putea genera un clip pentru adulți de 3 minute dintr-un prompt de maximum două rânduri într-un mod satisfăcător, atunci vom afla dacă va fi o mare ”revoluție AI” sau nu. Asta dacă nu se sparge bula până atunci și nu-i va mai păsa nimănui, cum a fost cazul cu Google Glass sau televizoarele 3D.
Între timp, singurii care au făcut bani sunt cei care au investit în Nvidia. Ca în orice goană după aur, singurii care se îmbogățesc sunt cei care vând lopețile.
Dar, sigur, în 25 de ani e posibil să se schimbe multe. Și în 2050 ChatGPT 18.0 să facă mișto de mine cum facem noi mișto de Krugman că a zis că Internetul e un fel de fax prin 1998.
Apropo de fax: producția de faxuri este în creștere constantă de aproape 10 ani. Cam de când tehno-optimiștii le tot prezic dispariția.
În loc de concluzie: nu sunt deloc convins că impactul ”AI” va fi prea semnificativ întrucât ”AI” propriu-zis nici măcar nu există deocamdată. Inteligența artificială are potențialul de-a deveni „cea mai atotcuprinzătoare tehnologie, capabilă de o revoluție mai profundă decât cea adusă de mașina cu aburi perfecționată la nivel industrial în urmă cu două secole” – însă pentru a ajunge acolo trebuie întâi să existe (nu e cazul), să funcționeze corespunzător (nu e cazul) și să fie rezolvate o serie de probleme fundamentale care, astăzi, în 2025, par încă foarte departe de rezolvare.
Emil Borcean: Ai amintit de o contradicție reală între așteptări și realitate: acea predicție conform căreia meseria de camionagiu se va perima rapid datorită înmulțirii camioanelor autonome fără șofer, conduse de inteligența artificială. De fapt are loc fenomenul invers. Cel puțin în SUA crește constant numărul practicanților de meserii mai low-tech, care în general nu necesită studii universitare, din spectrul așa-numit “blue-collar jobs”: de șofer, electrician, instalator, lăcătuș, mecanic, tâmplar, operator de echipamente grele, asistent medical.
Acest gen de meserii este popular și printre tineri; americanii din generația Z (cei născuți după 1997) preferă școlile profesionale de un an sau doi în locul programelor universitare de patru sau cinci ani. Numărul celor înscriși în școli profesionale a crescut cu 16% în 2023 față de 2018, al celor specializându-se în meserii din domeniul construcțiilor cu 23%, iar al celor specializându-se în instalații de climatizare, mentenanță și reparații de autovehicule cu 7%.
Apariția AI-ului chinezesc îmi evocă momentul Sputnik din 1957. Toată lumea se aștepta ca americanii să fie primii care să trimită un satelit pe orbita terestră, dar sovieticii le-au luat-o înainte. A fost un șoc enorm. Tot un șoc tehnologic de proporții s-a produs și acum. AI-ul are într-adevăr un drum lung de parcurs pentru a satisface așteptările cele mai entuziaste, dar cred că-l va parcurge cel puțin cât să faciliteze o schimbare de paradigmă de amploarea celei produse de mașina cu aburi.
Totuși AI este în cele din urmă doar o unealtă, care va reflecta natura umană duală. Rămâne de văzut cât de mult bine și rău ne vom face prin acest intermediar.