Emil Borcean: Salut Marcela. Ești foarte activă pe Facebook și o sursă de informații deosebit de apreciată despre evoluțiile din republica Moldova. Oferă te rog o scurtă autobiografie pentru cei nefamiliarizați cu activitatea ta.
Marcela Țușcă: Bună, Emil. Îți mulțumesc pentru oportunitatea acestui dialog în cadrul seriei „De vorbă cu...”. Pe scurt, sunt absolventă a facultății de Istorie din Iași, cu un master în istoria comunismului la aceeași instituție. M-a preocupat îndeosebi chestiunea identității și a cazului particular al fabricării, al falsificării acesteia de către regimul sovietic în Moldova ocupată. Asta explică probabil faptul că cele mai multe atitudini ale mele pe facebook se învârt în jurul acestei teme, pe care, deși poate părea marginală geografic ori politic, o consider în continuare relevantă, inclusiv în contextul politicilor identitare promovate de anumite zone ideologice occidentale, să sperăm în retragere. Cazul moldovenesc, pentru cine îl studiază, poate servi drept o „cautionary story”. Dar poate avem șansa să deschidem câteva paranteze mai târziu.
În ultimii ani mă ocup de o teză de doctorat, coordonată de domnul profesor Dragoș Paul Aligică în cadrul Universității București, ce explorează o temă diferită de subiectele cu care eram obișnuită: geoeconomia resurselor naturale în regiunea Mării Negre. Încercăm să abordăm interdisciplinar, și totodată fără prea multe prejudecăți ideologice prezente în zona politicilor și gestiunii resurselor, modul în care acestea se pot guverna mai bine, cum (dacă) pot fi integrate regional anumite piețe în special ale resurselor energetice (ne referim la gaz, electricitate produsă din hidrocarburi ori hidrogenerată) pentru a oferi mai multă securitate a ofertei, mai ales pentru state foarte vulnerabile și dependente masiv de importuri precum R.Moldova. Această securitate energetică determină în moduri substanțiale și securitatea (geo)politică, așa că a ști să te (re)orientezi către furnizori care îți pot oferi o stabilitate din perspectiva unor valori, instituții comune, a încrederii reciproce devine probabil la fel de important precum asigurarea ofertei însăși. Dar, să nu anticipăm.
Emil Borcean: Bun. Să intrăm atunci în pâine. Cum se auto-percep locuitorii Moldovei la nivel de identitate națională? Ca distinct moldoveni, mai degrabă români, dintr-o largă familie rusească, europeană?
Marcela Țușcă: Un subiect foarte complicat. Dar întrebarea ta a picat la țanc pentru că de curând au fost publicate datele preliminare ale recensământului populației desfășurat în R.Moldova în 2024,ceea ce ne oferă posibilitatea să explorăm problema cu datele la zi. Strict cantitativ, moldoveni s-au declarat 77,2%, români 7,9%. Dintre minorități, cea mai numeroasă, poate contrar impresiei că ar fi rușii, sunt ucrainienii cu 4,9%, găgăuzii reprezintă 4,2%, ruși 3,2%, bulgari 1,6% șamd.
Aceste date pot părea pesimiste celor care trăiesc cu legitimă mâhnire relativul succes pe care politicile identitare sovietice l-au avut asupra auto-percepției moldovenilor, care se pare că disting între două etnii: cea română și cea presupus moldovenească. Dar analiza cantitativă e rareori suficientă în cazuri complexe precum R.Moldova. În primul rând, trebuie să spunem că, în realitate, se întâmplă ca această distincție să fie făcută involuntar, nu e neapărat și nu întotdeauna consecința unei poziții principiale: primul reflex al individului chestionat este să se declare, instinctiv, moldovean, ceea ce nu presupune că, în mintea lui, consideră identitățile moldovean-român ca fiind exclusive, ireconciliabile. Analiza calitativă poate continua prin a lua în calcul viciile în procesul de colectare a răspunsurilor: sigur, fără o contabilizare temeinică, acestea pot suna anecdotic, dar am auzit relatări ale oamenilor care spun că nici nu au fost chestionați cu privire la identitate, recenzorul socotind, din oficiu, și luând decizia samavolnic, că stă de vorbă cu un „moldovean”. Factorul uman e imperfect, de aceea contează mult instruirea, profesionalismul dar și, în fond, calitatea morală a recenzorului. Deși pare un exercițiu simplu – înregistrarea unor răspunsuri – și acest lucru solicită onestitate. Dacă ești un activist socialist de prin raioanele nordice (Edineț, Dondușeni etc) care s-a angajat recenzor la el în localitate, bănuiala rezonabilă, la care un observator are dreptul, este că vei încerca să mânărești. Asta nu confirmă decât faptul că, la firul ierbii, ponderea, miza acestei teme a identității naționale sunt în continuare relevante, orice și-ar putea imagina, de pildă, o anumită zonă a elitei care se refugiază în tematici postmoderne.
Aș mai adăuga un element în încercarea unei analizei care să explice un asemenea tablou identitar: factorul resentimentului.
Frauda identitară sovietică s-a dovedit, inclusiv prin pasivitatea în combaterea ei de către ce mai mare parte a elitei politice moldovenești din ultimii 30 de ani („răutăcioșii” ar zice că a fost complicitate), extrem de rezilientă. Pe ce s-a construit acest moldovenism în perioada sovietică? În mare parte, pe trei piloni: pretenția despre o etnie moldovenească distinctă de cea română, pretenția unei limbi moldovenești distincte de cea română, și mitul fondator al „eliberării”. În multe privințe, sovieticii au fost niște „clasici” în chestiunea naționalității: vorba lui Stalin, ce e un popor? - o etnie, care vorbește aceeași limbă, rezidează constant pe același teritoriu, împărtășește tradiții, obiceiuri, un mod de viață comun șamd. Ei au operat, în fond, în paradigma clasică a naționalității: popor, limbă (cultură, identitate), stat, falsificându-i conținutul. Au afirmat existența unui popor moldovenesc, au încercat să-l „valideze” prin elementul central, definitoriu al identității care este limba („moldovenească”), și au căutat să-i furnizeze un stat, prin „eliberarea” moldovenilor de sub „jugul ocupanților români”, dând o formă de organizare statală, politică „poporului moldovenesc” – RSSM, în contextul (pseudo)federativ al Uniunii Sovietice.
Dar, spre deosebire de o anumită „common knowledge” pe marginea subiectului, eu nu cred că moldovenismul e un program etno-lingvistic. În realitate, e un program ideologic, care doar se prezintă sub forma unui proiect etno-lingvistic. E greu, dacă nu imposibil să „demonstrezi” că moldovenii reprezintă o etnicitate distinctă de cea română, ori că vorbesc o limbă distinctă de limba română. Limba, înainte de a fi scrisă, e un fenomen oral, nemijlocit: vorbim și constatăm imediat, în timp real, dincolo de diferențe regionale, de accent, identitatea limbii vorbite de moldoveni și de restul românilor. Limba română e inteligibilă în spațiul României și al R.Moldova. Iar dacă limba e aceeași, e și mai penibil să susții o diferență etnică. Tovarășii, așa cum dezvăluie documente chiar din arhiva Kominternului, de pildă, din anii 20-30, erau conștienți de dificultatea afirmării unui „caz” al poporului și limbii „moldovenești”. Și atunci cum exprimă sovieticii diferența între români și moldoveni? O definesc în termeni ideologici. Cum sunt prezentați moldovenii în varianta proiectului identitar sovietic? „Norodul truditor moldovenesc”. Prin ce se distinge de poporul român? Se distinge etnic? Greu de susținut. „Se distinge” mai degrabă prin aceea că este „exploatat” de „burghezo-moșierimea română”. E greu, dacă nu imposibil, de susținut o distincție morfologică între „cele două limbi”, oricât nu ai exagera anumite diferențe de pronunție, regionale, absolut firești de altfel. Și atunci ce *este* „limba moldovenească”? E limba „norodului truditor”. O variantă locală, condamnată la un stadiu primitiv, rudimentar de expresie, redusă la o serie de clișee ale limbii de lemn ideologice și la exacerbarea voită, caraghioasă, a unei fonetici care să o facă inoperabilă la modul practic (dovadă că într-un târziu, începând cu sfârșitul anilor 50, până și autoritățile „culturale” ale RSSM renunță treptat la „deosăghiri”, ca la sfârșitul anilor 80 diferența între așa-zisa limbă „moldovenească” și cea română să rămână doar la nivelul expresiei grafice: alfabetul chirilic în care era scrisă).
Ce *este* limba română, prin contrast? Limba cultă, limba literară, limba școlii, și mai larg – a programului politic, național, modern românesc, burghez cu alte cuvinte, așa cum a început să se definească începând cu secolul al XIX-lea. Limba română este produsul elitei – burgheze – culturale, artistice, literare, politice, intelectuale – românești, inclusiv moldovenești! România este, în spațiul basarabean, proiectul modern, național, „burghez”. Moldovenismul este răspunsul sovietic al unei „națiuni moldovenești socialiste”, a poporului care e confundat cu „clasa muncitoare”, care, chipurile, nu e familiarizat, și nici nu are nevoie, cu limba cultă a „elitei exploatatoare”. Programul moldovenist e ideologic, nu morfologic: nu e vorba că românul e neapărat diferit etnic de moldovean, ci că propunerea națională românească e „burgheză”, iar moldoveanul e redus la „clasa truditoare”; limbile nu se disting neapărat morfologic, ci ideologic: româna e limba cultă, „moldoveneasca” e limba „norodului”. Fiind in esență o ideologie, moldovenismul a reușit, parțial, să facă ceea ce face ideologia de obicei: să sădească sămânța resentimentului, a invidiei, a urii, a românofobiei: „noi suntem moldoveni, nu suntem români, na Sibir cu burghezii și culacii, lăsați-ne cu limba română, limba intelectualilor, noi, norodul, vorbim moldovenește!”. Asta a făcut Uniunea Sovietică – a cultivat moldovenilor disprețul față de români, iar prin asta – față de ei înșiși, față de propria limbă, cultură, identitate! Aceasta e probabil marea perversiune a moldovenismului! Le-a blocat, prin ocupația din 1940, șansa mobilității sociale pe care o promite națiunea burgheză (nu mă feresc de acest cuvânt, dar nici nu idealizez România interbelică), șansa de a te educa, de a te afirma și activa ca etnic și cetățean în contextul național propice ție. Asta au ratat moldovenii ca urmare a ocupației sovietice și a impunerii unei politici a resentimentului.
Problema consecințelor moldovenismului a fost arareori abordată din această perspectivă, pentru a i se dezvălui mizeria ideologică. Cel mai adesea, nu se știe cât de convingător, patrioți bine intenționați (fără nicio ironie) au adus argumente de natură – le-am zis eu - morfologică (moldovenii vorbesc limba română, au aceleași tradiții și obiceiuri ca și românii, deci sunt români șamd), dar nu au atacat suficient esența ideologică a moldovenismului, care nu se fondează pe altceva decât pe cultura resentimentului, așa cum am încercat să o prezint mai sus.
Nu e destul să i se prezinte moldoveanului identitatea morfologică a limbii, mai mult sau mai puțin evidentă pentru oricine, ci să i se expună falsitatea și toxicitatea acestei teze așa cum a fost ea insinuată și exploatată de sovietici în sânul națiunii române („exploatator” vs „exploatat”, elite vs „norod”, cultură autentică, valoroasă vs fabricații, mediocrități, autoindulgențe (post)socialiste). Poate atunci, prin eliminarea acestor prejudecăți ideologice, vom reuși stârpirea falsei diviziuni între moldoveni și români.
Datele cu privire la declararea limbii sunt mai încurajatoare: 49,2% au continuat să declare limba „moldovenească” limbă maternă, dar procentul celor care o declară ca limbă română a depășit 30%. Asta înseamnă că, în comparație cu recensământul de acum 10 ani, cei care se declară români au crescut cu aproximativ 7%, iar cei care declară limba română limba maternă cu aproximativ 8%.
Dar și aceste date trebuie privite într-un context demografic îngrijorător pentru R.Moldova: în R.Moldova ar fi rămas să locuiască permanent doar puțin peste 2 milioane 400 de mii de oameni (fără regiunea transnistreană, ce-i drept, pentru că autoritățile legale de la Chișinău nu au acces în zonă să recenzeze populația, dar estimările dau între 200-300 de mii populația Transnistriei). Asta înseamnă că populația care a emigrat din R.Moldova nu a fost socotită, or de regulă emigrația e compusă din oameni relativ mai tineri, probabil mai instruiți, care dacă ar fi fost recenzați, ar fi mărit – putem doar specula cu cât (mult, puțin) – numărul celor care se vor fi declarat români și vorbitori de limbă română.
În orice caz, după cum vedem, situația este într-o dinamică, și acesta este un semn că chestiunea identității în R.Moldova este una care se joacă în continuare, mizele sunt prezente în continuare în moduri foarte profunde, inclusiv la nivel geopolitic: un moldovean românofob, resentimentar față de România, față de Occident, care trăiește în universul ficțional al „eliberării sovietice de sub regimul exploatator românesc” e, în esență, un filorus... Cine și cu ce eficiență s-a îngrijit în toate aceste ultime trei decenii de sufletele acestor oameni, rămâne să ne întrebăm...
Multă lume, pentru mult timp, a fost interesată de orice, mai puțin de combaterea acestor narațiuni toxice care bântuie încă societatea de peste Prut. Pentru mulți, a părut că „istoria s-a sfârșit” odată cu căderea URSS, cu triumful piețelor, că în această lume „globală” nu mai contează cine ești, cum te cheamă și ce limbă vorbești, că aceste chestiuni sunt lipsite de consecință în cel mai bun caz, ori, mai grav, ar reprezenta niște „atavisme”, niște teme expirate. Pentru mulți, obiectivele au părut că s-au schimbat, adesea dictate de actori și organisme departe – și fizic, și intelectual - de o înțelegere și o experiență locală a problemelor, stimulate de un generos sprijin material, dar care nu era mereu aliat cu o identificare a soluțiilor în concordanță cu realitatea locală. Însă aceste teme ale identității nu sunt expirate. În R.Moldova ele continuă să aibă consecințe directe la nivelul simpatiilor politice, electorale.
Emil Borcean: Se pare că nici Moldova nu e scutită de proliferarea ONG-urilor. Șase asemenea entități, finanțate de Suedia, sunt dedicate promovării măsurilor de reziliență climatică și practicilor prietenoase față de mediu. Citez: “ONG-urile beneficiare sunt ‘Atos’ din raionul Basarabeasca, ‘Umanitate-Bărboieni’ din raionul Nisporeni, ‘Vis și Realitate’ din raionul Leova, ‘Progresul dendrologic’ din municipiul Chișinău, ‘OT Comrat MEM’ din UTA Găgăuzia și ‘Vitality’ din regiunea transnistreană.“ Toată opinteala s-a materializat în urma proiectului „Comunități rezistente la schimbări climatice prin abilitarea femeilor”, iar conceptul de implementat se numește smart village sau satul deștept. Devin moldovenii mai deștepți și implicit mai gingași față de mediu? Cum reacționează ei în general la agitația oengistă? Există ONG-uri fără finanțare dinafară, dezvoltate prin mijloace proprii și ce își propun să realizeze?
Marcela Țușcă: CSO Meter, un organism care se ocupă de monitorizarea activității „Organizațiilor Societății Civile” (Civil Society Organizations) în țările parteneriatului estic, a constatat că sectorul ONG în R.Moldova a valorificat în 2022 253 de milioane de euro. Mai mult, că această sumă a fost valorificată de mai puțin de o treime din cele 12 mii de ONG-uri din R.Moldova, mai exact 27%. Economista Tatiana Iovv a conchis că, astfel, veniturile unui ONG „valorificator de asistență” în 2022 a constituit în medie 75 de mii de euro. Spre comparație, IMM-urile din R.Moldova au obținut în aceeași perioadă un profit de 1.3 miliarde de euro, adică în medie 21 de mii de euro per agent economic.
O astfel de analiză are limitele ei, dar are meritul de a ne oferi măcar o perspectivă, o examinare incipientă asupra acestui fenomen al proliferării „asistenței externe” și a unei „societăți civile” care nu are o existență autonomă, reală, bazată, ideal, pe resursă internă. Voluntariatul, caritatea, implicarea civică sunt virtuți care trebuie cultivate și prețuite într-o societate, dar mă tem că nu despre asta e „societatea civilă” în R.Moldova, care s-a transformat într-o industrie a dependenței de fonduri externe, dar și într-un mecanism prin care sunt transplantate în societatea moldoveană teme, clivaje, fenomene ideologice nefirești, contraproductive, ori chiar periculoase pentru echilibrul social și politic.
Nu punem la îndoială impactul pozitiv al multor asemenea programe, dar el trebuie evaluat în context, mai ales din perspectiva naturii și calității ideilor pe care le vehiculează: a arunca pur și simplu cu zeci ori sute de milioane de euro ori dolari într-o țară nu garantează, în sine, nici succesul economic al unor sectoare, nici dezvoltarea instituțională necesară asigurării acestui mult așteptat succes.
Asfaltare de drumuri rurale, reparații de acoperișuri de școală, dotarea unor secții de spital, racordarea unui sat la canalizare, apeduct, sprijinirea sectorului viticol în R.Moldova – asistența externă a asigurat finanțare pentru multe asemenea proiecte utilitare ori chiar strategice pentru R.Moldova. Dar tocmai natura și destinația ajutorului oferit de peste 30 de ani par a fi contrare cu filosofia sa, sau în orice caz cu ceea ce am spera că reprezintă filosofia unui asemenea mecanism de stimulare, dar și în ultimă instanță cu ideea și obiectivul unui stat: dacă un stat nu este capabil în 30 de ani să asigure servicii sociale ori de infrastructură elementare, atunci trebuie să constatăm, măcar într-o anumită măsură, eșecul acestui mecanism de stimulare externă sau cel al statului însuși dependent de aceste „donații”. Fără a ne iluziona totodată că în lumea contemporană putem exista într-o stare de izolare – strategică, ideologică.
Și discuția nu rămâne doar la nivelul acesta care ar putea părea filosofic.
Spre exemplu, apreciem sprijinul extern în contextul crizei energetice, de la plata compensațiilor direct în buzunarul populației în ultimele două ierni (pentru a acoperi parțial prețul enorm pe care moldovenii îl plătesc pentru energie și a preveni astfel un colaps social dar și, potențial, politic) la investiții în așa numitele energii regenerabile. Dar cât de oportună sau realistă este această investiție făcută în numele „decarbonizării” și „tranziției verzi”, care are costuri, cel puțin inițiale, destul de mari pentru R.Moldova (guvernul se ambiționează ca cel puțin 30% din energie să provină din surse regenerabile până în 2030!), dacă R.Moldova e o țară mică, cu un consum redus, o industrie firavă, contribuie infim la „poluarea planetei”, și dacă oricum nu te poți lipsi de sursele de energie convenționale, întrucît sursele regenerabile sunt intermitente, supuse capriciilor naturii, așa cum bine ai argumentat într-un articol recent! Dar lucrurile își găsesc explicația, cînd aflăm că oficiali guvernamentali, responsabili de sectorul energetic, sunt în același timp lobbiști ai tranziției verzi din partea „societății civile”. Deja avem exemplul lui Timmermans la case mai mari...
În fine, sectorul „asociativ” în R.Moldova a devenit atât de disproporționat față cu firava economie reală a R.Moldova, încât ajunge – poate nu să determine de unul singur – dar cel puțin să participe la fenomene sociale, demografice îngrijorătoare, la inegalități sociale și regionale profunde, inexplicabile în condiții normale. Așa cum subvenția distorsionează piața, astfel și finanțarea externă a acestui sector excrescent creează o situație disproporționată: avem un segment social, autoselectat, antrenat în activități neproductive, asigurat material din afară, la un nivel de venituri cu mult peste ceea ce poate genera economia reală internă, care participă inclusiv la efecte inflaționiste, la creșterea cererii, a prețurilor. R.Moldova are un deficit comercial și o dependență masivă de importuri, chiar și la nivelul celor mai elementare mărfuri de consum alimentar, sectorul real agro-alimentar moldovenesc, unul cândva important pentru mica republică, suportă cheltuielile reale mari, este necompetitiv, nu ține pasul cu scumpirile mai ales de energie, riscînd faliment. Poate părea ireal ceea ce povestesc, în contextul unei țări cu o economie mai viabilă și mai diversificată precum România, dar în R.Moldova, un stat mic, de 2 milioane de oameni, acest sector neproductiv, la care se adaugă o birocrație excesivă, perturbă economia reală.
Sigur, în R.Moldova nu se moare de foame. Dar nu pentru că au avut de-a lungul timpului succes programele ONU de „combatere a sărăciei”, ci pentru că moldovenii au sprijinit gardurile consulatelor românești, s-au dotat cu pașapoarte românești și au plecat la munci și zile în lumea largă, rezolvându-și pe persoană fizică problema lipsurilor, a sărăciei, a viitorului copiilor lor, rămânând în R.Moldova 2 din 4 milioane de inși (câți eram când am ieșit din URSS) și lăsând experții într-o singurătate marqueziană luptând eroic cu „dezinformarea”, „încălzirea globală”, „inegalitățile sociale”, „pentru drepturile LGBT” șamd, șamd. Moldovenii au exportat și rezolvat sărăcia, prin emigrație.
Această dependență a avut consecința de a înlocui un răspuns local, adaptat, real cu pretinse soluții generice din arsenalul contemporan al „luptei globale cu sărăcia, corupția, încălzirea climatică..”, diverse teme ideologice ale „justiției sociale”, minorități șamd. S-a produs o înlocuire a agendei dar și a elitei care o implementează. Această elită nu mai are demult autonomia intelectuală (și materială) să ofere răspunsuri. Aceste activisme creează, mă tem, aparența unei forfote „pro-europene”, care o să vedem dacă se confirmă sau nu la alegerile parlamentare din toamna acestui an... Oamenii așteaptă soluții reale, citesc și ei printre rânduri și au început să se uite pieziș la unii reprezentanți ai acestei clase interpuse responsabilă, pe potriva rolului (auto)asumat, de limitele soluțiilor oferite. Propaganda rusească știe să speculeze aceste slăbiciuni.
Cunosc cîteva inițiative caritabile, voluntare în R.Moldova care nu sunt abonate la rețeaua de granturi externe, și care supraviețuiesc din donații private, legea 2% a direcționării venitului, ori din sponsorizările agenților economici interni (firme, afaceri șamd), cum ar fi Ajută un om și Casa bună sau Casa Valeriu, care ajută bolnavii de cancer, oferindu-le acoperiș și confort psihologic. Cu siguranță sunt și altele. Sigur, nu știu în ce măsură se pot compara aceste inițiative caritabile cu organizațiile care își asumă așa numite misiuni de construcție și dezvoltare instituțională în R.Moldova, cum sunt ONG-urile finanțate extern. Dar cred că se poate identifica un nivel la care comparația nu le avantajează pe cele din urmă: în cazul celor dintîi inițiativa este locală, resursele sunt locale, motivația de a contribui la binele aproapelui și la cultivarea unor gesturi și reflexe sociale sănătoase (solidaritate, caritate, reciprocitate) este locală, nu sunt servite „agende”, nu sunt servite „rețele de clienți”.
Emil Borcean: Reflectă discursul clasei politice realitatea din teren, adică preocupările și năzuințele populației? În ce măsură și pe cine apreciezi mai mult?
Marcela Țușcă: Cred că într-o anumită măsură, am răspuns parțial la această întrebare și prin ceea ce am relatat mai sus. Ca orice comunitate, și moldovenii vor să trăiască mai bine, mai confortabil, să aibă venituri mai mari, să prospere șamd. Dar toate aceste năzuințe depind foarte mult de ideile puse în aplicare. Declararea bunelor intenții nu e suficientă. Ideile de regulă se organizează sub forma doctrinelor, doctrinele de regulă s-au dezvoltat în timp în contexul politic, economic, intelectual al națiunilor moderne, cu scopul de a oferi reprezentare alternativă și soluții diverselor interese sociale, economice, politice, adesea concurente, în condiții pașnice și solidare național.
R.Moldova nu e un stat ori o națiune clasică din acest punct de vedere – e un teritoriu și o populație care a ratat modernitatea din acest punct de vedere, a petrecut prea puțin timp în cadrul unui proiect național (în secolul al XIX-lea am fost o periferie a Imperiului guvernată de „intendenți” străini, în perioada sovietică am suferit un regim ilegitim, nereprezentativ, nedemocratic din punct de vedere a unei organizări politice naționale, care a impus politici represive, abuzive, irealiste economic), iar după 1990, când apare statul independent, nomenklatura comunistă s-a reciclat în noua clasă post-sovietică, care, filosofic vorbind, n-a abandonat complet marotele „tehnocrației” sovietice, această idee a unei clase diriguitoare care se crede indispensabilă „bunei administrări”, „bunei guvernări” economice, sociale, a statului „providențial”.
Din păcate, nici ideile care ne veneau din Vest, începând cu anii 90, nu erau, dincolo de o „privatizare” generică, mai favorabile inițiativei private, reducerii statului, înțelegerii autentice a ceea ce înseamnă libertatea economică reală a omului. Bunăstarea oamenilor din R.Moldova depinde de înțelegerea acestor lucruri, și nu sunt mulți cei care le abordează, le explică, le popularizează. Ca să-ți realizezi năzuințele, nu doar așa – atomizat, individual, prin emigrare, - ci colectiv, trebuie mai întîi să ți le cunoști, să cunoști modurile în care le poți realiza. Acest lucru nu este deocamdată evident în R.Moldova. Iar degradarea coeziunii naționale (și) în alte state nu le ajută nici pe acestea să-și identifice interesele și să și le realizeze cu oarecare succes.
N-aș putea deocamdată indica un partid sau un lider pe care să-l apreciez și pe care l-aș vota, nedependent de „agende”. Acesta se și dovedește impasul pentru unii ca mine. Să vedem cum vor evolua reacțiile și în contextul dezvăluirilor despre modul de operare a organizațiilor de „dezvoltare și asistență externă” în SUA, poate Germania (în urma alegerilor din februarie), care au funcționat adesea ca mecanism de finanțare a unor partide și mișcări politice în statele „beneficiare”. Dacă vor exista oameni destul de curajoși să indice asupra caracterului excesiv, neo-vasal al acestor operațiuni, și vor căuta să recapete, fără a compromite necesitatea parteneriatelor și alianțelor, o formă de demnitate și autonomie vieții politice interne, mă voi (re)orienta.
Emil Borcean: Cum te raportezi la ideea reunificării Moldovei de peste Prut cu România - rămâne un deziderat istoric sau s-a perimat? Cum a evoluat opinia populară și către ce înclină acum?
Marcela Țușcă: Nu mi se pare o idee mai perimată, ori mai ilegitimă decât atîtea altele. Nu am nicio prejudecată față de mobilizarea în secolul XXI a factorului identității naționale în organizarea politică a unor societăți, ba chiar mi se pare optim sub aspectul organizării, reprezentării, legitimării puterii politice.
Prejudecăți și complexe față de ideea unirii sunt împărtășite de elitele care disprețuiesc popoarele, națiunile istorice, patriotismul ca pe niște chestiuni „vulgare”. Dar problema e că tocmai astfel de procese politice complexe precum unirea între două state solicită implicarea și angajamentul elitei, care să formuleze ideea, s-o pună în aplicare, să caute sprijin intern și extern pentru realizarea și recunoașterea ei, să negocieze în plan internațional șamd, așa cum au făcut înaintașii noștri acum mai bine de o sută de ani.
Opinia populară poate evolua, regresa, poate să-și manifeste mai mult sau mai puțin interesul față de proiect (omul de rînd are grijile, nevoile lui), dar totul depinde de interesul și capacitatea elitelor de a-l formula, de a-l propune. Nu poți face ceva ce nici măcar nu propui, nu anunți. Cu alte cuvinte, demagogia asta a politicienilor, în special din R.Moldova, precum că unirea se va face cînd va exista „opinie publică favorabilă majoritară” este o fățărnicie. A existat a priori „opinie publică favorabilă majoritară” pentru „tranziție verde”, ideologii progresiste importate din Occident? Nu.
Acestea, atîta cîtă priză au ajuns să aibă în societate, au fost cultivate, adesea pe bani mulți, insistent, programatic de către elite, beneficiare. Așa că să pornim înainte de toate de la faptul că a-ți pune problema unirii, ori a „egalității de gen” e o chestiune de alegere, nu de oportunitate în genere. Ce semeni, aceea culegi. Mai bine ar avea onestitatea de a spune că nu vor să facă unirea, decît să spună că „nu se poate face”.
Emil Borcean: Eu sunt unionist. Văd două modalități de reunificare. În varianta lungă așteptăm ca Moldova să devină parte a Uniunii Europene, apoi întărim integrarea Moldovei în spațiul UE prin cooperare și integrare sporită într-un cadru românesc unitar de facto și finalmente obținem acordul puterilor europene de a consfinți realitățile demonstrate, printr-o uniune de jure. În varianta mai scurtă organizăm de comun acord cu autoritățile moldovenești un referendum în cadrul căruia românii și moldovenii sunt întrebați dacă vor reunificarea. Astfel ne reîntregim în baza unei voințe populare comune ferm argumentată și susținută în fața stabilimentului politic extern de care aparținem. Ambele variante presupun stabilirea unui consens politic principial și o negociere tactică. Ce abordare (eventual alta) ar fi optimă?
Marcela Țușcă: Întrebarea ta deja conține trimiterea la cîteva scenarii unioniste care sunt analizate: există un scenariu radical, care, în urma unui eveniment de forță majoră, legat de evoluția evenimentelor din Est, ar determina unirea ca o soluție de securizare a teritoriului și populației din stînga Prutului în fața amenințării rusești.
Scenariile graduale includ, așa cum ai menționat, fie parcurgerea procesului complet de integrare a R.Moldova în UE, fie o temeinică negociere între cele două părți, o integrare în cîțiva pași, funcțională – o unire monetară, de infrastructură, energetică, legală, academică etc – între R.Moldova și România, cu avantajul unei treceri line de la un sistem la altul. Această abordare mi se pare optimă, ar evita schimbările brutale, ar fundamenta eventuala unire pe baze chiar mai solide decît cea din 1918, dacă e realizată la nivelul unor procese complexe, profunde, cu speranța că devin ireversibile.
O propunere: locul „asistenței externe” care a compensat pînă acum deficitul structural, economic moldovenesc ar putea fi preluat de România. Măcar am fi „entre nous”. Dar pentru aceasta e nevoie ca și România să-și recapete o îndrăzneală strategică, o stamina.
Emil Borcean: Occidentul se află în eclipsă civilizațională. Este muribund, sau își va recupera vigoarea ca de alte ori în istorie?
Marcela Țușcă: Trăim cu adevărat un moment de răscruce, care ne poate duce în multe direcții, dar care nu garantează a priori nimic. Revenirea lui Trump, reacția electorală a națiunilor europene la excesele din ultimii ani sunt semnale că Occidentul nu s-a predat, că deține resurse pentru reabilitare.
Trebuie să vedem însă cum evoluează lucrurile pe cel puțin două planuri: nu e suficient să observăm procese de suprafață, nici măcar să ne lăsăm entuziasmați de retorică, ca să nu ne trezim că ascultăm doar la un cîntec de lebădă, înainte de sfîrșit. Ci dacă aceste schimbări politice care se întîmplă dau randament la niveluri profunde de care depinde soarta civilizației noastre: restabilirea unor trenduri demografice pozitive, revigorarea școlii, a educației, a societății bazate pe merit, performanță, respect față de om si de munca lui.
Emil Borcean: Îți mulțumesc pentru acest tur de forță. Succes!