Flotila bătăușilor și nătărăilor
Să rememorăm un incident mai vechi, reprezentativ pentru felul în care Hamas și suporterii săi occidentali incită la violență împotriva Israelului.
În ziua de 30 mai 2010 au plecat din Cipru șase vase cu destinația Gaza, trei încărcate cu ajutor umanitar și materiale de construcție, în restul deplasându-se activiști palestinieni, turci și occidentali. Unul dintre acestea, vasul Marmara, transporta 600 de activiști. Flotila păcii pentru Gaza, cum a fost supranumit convoiul, a fost organizată de Free Gaza Movement și de Turkish Foundation for Human Rights and Freedoms and Humanitarian Relief (İHH). Autoritățile israeliene au avertizat din timp: nu intrați în apele noastre teritoriale. Avertismentul a fost ignorat și a urmat o confruntare violentă la bordul vasului Mavi Marmara.
◆
Gaza se află sub o blocadă instaurată de Israel şi Egipt în iunie 2007. Egipt a instituit blocada întrucît nu recunoaşte controlul Hamas asupra Fâşiei Gaza. Israel a instituit-o drept răspuns la intensificarea atacurilor cu rachete Qassam asupra centrelor civile israeliene şi în intenţia de a împiedica alimentarea de către Iran a arsenalului militar Hamas. Israel permite totuși livrarea de ajutoare umanitare către Fâşia Gaza, iar limitat, permite şi comerţul cu bunuri civile cum ar fi medicamente şi aparatură medicală, combustibili, materiale de construcţie, îmbrăcăminte şi bunuri casnice. Blocada israeliană include şi coasta maritimă a Fâşiei Gaza.
Autorităţile israeliene au anunţat în avans convoiul cu „activişti de pace” că nu vor accepta ancorarea în niciun port din Gaza. Li s-a oferit în schimb opţiunea de a debarca în portul israelian Ashdod, de unde ajutoarele umanitare puteau fi transportate în camioane către Gaza. Aceştia au ignorat avertismentul şi opţiunea alternativă, continuînd să înainteze către apele teritoriale aflate sub embargo israelian, cu intenţia declarată de a „pune capăt asediului asupra Fâşiei Gaza” şi de a „stabili o rută maritimă permanentă între Gaza şi restul lumii”. Prin aceasta organizatorii convoiului şi-au anunţat clar planul de a sfida embargoul şi de a provoca o confruntare cu forţele armate israeliene.
Acordul din San Remo despre legea internaţională a conflictelor militare maritime precizează la paragraful 67:
67. Vase comerciale arborînd steag al unui stat neutru nu pot fi atacate decît dacă:
(a) există suficiente motive de a crede că acestea transportă bunuri de contrabandă sau sfidează o blocadă, iar după avertisment în avans refuză în mod clar şi intenţionat de a se opri, sau dacă se opun în mod clar şi intenţionat percheziţiei sau capturii.
San Remo Manual on International Law Applicable to Armed Conflicts at Sea
În noaptea de duminică spre luni trei nave militare israeliene au părăsit portul Haifa pentru a intercepta convoiul. În jurul orei patru dimineaţa convoiul a fost somat pentru ultima oară să nu între în apele teritoriale aflate sub embargo israelian. În urma refuzului soldaţi israelieni au coborît din elicoptere pe puntea vaselor, pentru a prelua comanda. Pe parcursul operaţiunii de captură a convoiului pasagerii a cinci din cele şase nave au opus rezistenţă paşnică şi nu s-au înregistrat confruntări violente. Însă al şaselea vas, Mavi Marmara, cu 600 de „activişti paşnici” la bord, a devenit scena unei ciocniri violente între soldaţi şi bătăuşii pregătiţi pentru rezistenţă armată.
Situl israelian ynet.news relatează despre ambuscada organizată de „activiştii paşnici” de pe puntea vasului Marmara:
Comandoul a căzut direct în mâinile membrilor misiunii pentru Gaza. Cu câteva minute înainte de începerea tentativei de abordare a vasului Marmara comandantul operaţiunii a fost înştiinţat că 20 de persoane aşteptau pe puntea unde trebuia să aterizeze prima echipă de comando a unităţii de elită Flotila 13. Planul iniţial era ca debarcarea să se efectueze pe puntea de sus, iar de acolo soldaţii urmau să se grăbească spre cabina de comandă a căpitanului, căruia i s-ar fi transmis ordinul de a opri vasul.
Oficialii au estimat că militarii vor întâmpina o rezistenţă uşoară şi o posibilă violenţă minoră. De aceea comandantul operaţiunii a decis ca elicopterul să survoleze direct puntea superioară a vasului. Prima frânghie folosită de militari pentru a coborî pe puntea superioară a vasului Marmara a fost prinsă de activişti, în marea lor majoritate turci, şi legată de o antenă în speranţa ca aceasta va doborî elicopterul. Cu toate acestea luptătorii Flotilei 13 au decis să continue operaţiunea.
În timp ce membrii comandoului ajungeau pe punte unul câte unul, pasagerii ce îi aşteptau au început atacul cu ciomege, bare de metal şi praştii cu bile de sticlă. Militarii au fost înhăţaţi unul câte unul şi bătuţi rău, dar au încercat să riposteze.
Cu toate acestea, spre ghinionul lor, soldaţii erau dotaţi doar cu puşti cu bile de vopsea [paintball rifles], în genul celor folosite pentru a dispersa manifestaţii minore, precum cea de la Bilin. Cert este că aceste puşti nu i-au impresionat deloc pe activiştii ce au continuat să îi lovească şi au încercat chiar să le smulgă armele.
Un soldat care a venit în ajutorul unui camarad a fost capturat de revoltaţi şi a îndurat lovituri severe. Membrii comandoului erau echipaţi şi cu pistoale adevărate, însă au fost avertizaţi că le pot folosi numai în cazul în care viaţa le este pusă în primejdie. De îndată ce un membru al comandoului ajungea pe punte, era avertizat: ” Nu trage! nu trage!” chiar şi în situaţia în care primea lovituri zdravene din partea pacifiştilor.
În loc de bătăuşi de stradă, comandoul se aştepta să găsească mai degrabă activişti politici ce doreau să ţină un protest. Soldaţilor li s-a spus să încerce să-i convingă verbal pe protestatari şi să folosească puştile cu bile de vopsea doar în cazul în care pacifiştii nu renunţau la rezistenţă. Ei au fost autorizaţi să folosească armele de foc numai în condiţii extreme.
Planul de a ajunge pe puntea de comandă părea imposibil, chiar şi cu sosirea celui de-al doilea elicopter cu trupe. ”Aruncaţi grenadele lacrimogene” a strigat comandantul comandoului ce monitoriza situaţia, acesta fiind foarte aproape, într-o barcă ce încerca să abordeze vasul Marmara prin spate.
Militarii au ascultat sfatul comandantului, însă manifestanţii, al căror număr ajunsese la 30 între timp, continuau să-i lovească pe militarii care ajungeau din elicopter pe punte. La un moment dat pacifiştii au prins un militar, i-au luat arma şi l-au aruncat de pe puntea superioară. Acesta a căzut pe puntea inferioară, pierzându-şi cunoştinţa în urma unei lovituri la cap.
Abia după acest incident membrii comandoului au cerut permisiunea să folosească armele de foc. Comandantul le-a aprobat cererea, iar soldaţii au început să ţintească picioarele atacatorilor – o mişcare ce a tăiat avântul pacifiştilor. Chiar şi aşa însă, aceştia au început să tragă la rândul lor în militari.
„Am văzut vîrful unei ţevi de puşcă ivindu-se de după scări”, a declarat un membru al comandoului. „A tras în noi şi noi am ripostat. Nu ne dăm seama dacă l-am atins. L-am căutat mai târziu şi nu l-am putut găsi.” Doi militari au fost răniţi de gloanţe la genunchi şi stomac de către pistoalele ce se pare că au fost furate de la militarii prinşi de activiştii pentru pace.
Un alt soldat a fost înjunghiat în timpul învălmăşelii de pe punte, iar în urma anchetei ce a urmat s-au găsit bîte, cuţite şi prăştii folosite de activiştii pentru pace înainte ca militarii să preia comanda vasului. Se pare că pacifiştii erau bine pregătiţi de luptă.
Unii dintre pasagerii vasului s-au strâns la pupa navei lovindu-i peste mâini pe soldaţii care încercau să abordeze. Abia după o jumătate de oră de lupte încleştate au reuşit militarii să preia conducerea vasului Marmara.
Se pare că greşeala din planul operaţiunii a ținut de estimarea eronată a pasagerilor vasului, crezându-se că aceştia sunt membri de organizaţii umanitare ce caută o provocare politică dar fără să recurgă la violenţă. Soldaţii au crezut că vor întâmpina cel mult o violenţă în genul celei de la Bilin, când de fapt au fost întâmpinaţi de una ca la Bangkok. Trupele paraşutate din elicopter au fost puţine și mult inferioare pacifiştilor ce îi aşteptau la bord.
A doua greşeală a fost aceea că ofiţerii de la comandă nu au luat îndeajuns în serios informaţia că un grup de persoane îi aşteaptă pe soldaţi pe puntea superioară. Dacă ar fi anticipat corect situaţia şi ar fi aruncat din elicopter grenade de fum şi lacrimogene, ar fi reuşit să creeze o perdea de fum ce i-ar fi ajutat pe membrii comandoului să aterizeze în siguranţă, în loc să cadă direct în mâinile pacifiştilor care i-au bătut cu brutalitate.
În urma luptelor provocate de pasagerii vasului Marmara cel puţin nouă „activişti paşnici” au fost împuşcaţi mortal de trupele de comando, iar opt soldaţi au fost răniţi. Incidentul a declanşat proteste anti-israeliene în Turcia, Cisiordania şi Iordania şi o criză diplomatică de proporţii pentru Israel. Lideri arabi şi iranieni profită de ocazie pentru a striga „măcel”, „masacru”, „naziştii” şi restul asortimentului de istericale rezervate „entităţii sioniste”. Ambasadori israelieni sînt chemaţi să dea explicaţii în numeroase capitale, din Brasilia pînă la Stockholm. Preşedintele Franţei condamnă raidul armat asupra convoiului, acuzînd Tel Avivul, predictibil, de folosirea „disproporţionată a forţei”. Relaţiile diplomatice cu Turcia, după perioada recentă de răcire, au suferit o severă deteriorare: convoiul se afla sub pavilion turc, iar unul din sponsorii majori este IHH, o fundaţie turcă de binefacere şi propăşire a drepturilor omului (nici nu se putea altfel). Prim-ministrul israelian s-a întors de urgenţă dintr-un turneu în America de Nord, amînînd o vizită la Casa Albă planificată pentru această săptămînă.
Presa scrisă şi audiovizuală, în special cea europeană, a raportat incidentul la prima oră a dimineţii, cu binecunoscuta-i promptitudine şi lux de amănunte: israelienii „au atacat” convoiul, israelienii sînt „agresori”, iar acţiunile lor sînt „criminale”.
Rămîne de văzut care va fi reacţia Casei Albe. În cazul în care administraţia Obama va decide că este momentul potrivit de a-şi îndrepta (încă o dată) furia asupra Israelului pentru a intra mai bine în graţiile regimurilor de la Ankara, Cairo sau Teheran, atunci Tel Avivul va concluziona că nu se poate bizui pe SUA ca aliat de nădejde pentru realizarea securităţii naţionale şi va fi forţat să ia decizii pe cont propriu într-o serie de probleme de securitate. Practic, reacţia administraţiei americane are potenţialul de a semnala Israelului că nu se poate apăra decît de unul singur în faţa ameninţării nucleare iraniene.
IHH, organizaţia caritabilă din spatele iniţiativei acestui convoi, este, asemeni multor organizaţii islamice „caritabile”, o faţadă pentru finanţarea şi încurajarea terorismului islamic. CIA a documentat în 1996 legăturile dintre această organizaţie şi grupuri extremiste din Algeria si Irak, iar un studiu recent al Institutului Danez pentru Studii Internaţionale oferă informaţii suplimentare:
Fenomenul grupurilor caritabile de faţadă care sprijină Al-Qaida nu este deloc limitat exclusiv la Peninsula Arabică. Într-adevăr, astfel de entităţi au fost infiinţate şi în alte părţi ale lumii islamice, cu un succes similar – de exemplu în Turcia, cu aşa-numita Fundaţie pentru Drepturile Omului, Libertăţilor şi Ajutorului Umanitar (IHH). Autorităţi turce au iniţiat în 1997 propria lor investigare a activităţilor criminale ale IHH, cînd o serie de surse au dezvăluit faptul că lideri ai IHH cumpărau puști automate de la alte grupuri islamice militante regionale. Sediul IHH din Istanbul a fost percheziţionat metodic, iar reprezentanţii locali au fost arestaţi. Forţele de securitate au descoperit echipament militar cum ar fi arme de foc, explozibili, instrucţiuni de producere de bombe şi un steag jihadist. După ce au analizat documentele găsite la sediul IHH, autorităţile turce au concluzionat că „membrii IHH arestaţi în urma acestei operaţiuni urmau să plece ca luptători străini în Afganistan, Bosnia şi Cecenia.”
Conform unei dări de seamă a unei instituţii de spionaj franceze infiltrarea teroriştilor în rîndul IHH s-a extins pînă la cadrele cele mai de vîrf. Raportul, scris de renumitul magistrat antiterorist Jean-Louis Bruguiere, a dezvăluit faptul că preşedintele IHH, Bulent Yildrim, a conspirat în mod direct pe parcursul anilor 1990 pentru a „recruta soldaţi veterani în anticiparea venirii unui jihad sfînt. In mod deosebit, unele persoane au fost trimise in zone de război din ţări musulmane pentru a obţine experienţă de luptă.” Mai mult, în speranţa „de a primi sprijin politic din partea acestor ţări, ele au beneficiat de ajutor financiar din partea IHH, precum şi de stocuri de arme, cuţite şi explozibile prefabricate.” O examinare a convorbirilor telefonice a scos în evidenţă apeluri telefonice repetate către o casă conspirativă Al-Qaida din Milano şi către agenţi terorişti algerieni activi în Europa, inclusiv către notoriul Abu el-Ma`ali, ulterior denumit de oficiali americani drept „al doilea Osama Bin Laden.”
Cu ocazia procesului din Seattle intentat atentatorului Al-Qaida Ahmed Ressam, procurorii federali l-au chemat pe magistratul Bruguiere în calitate de martor expert. Bruguiere a depus mărturie în privinţa „rolului important” jucat de IHH în organizarea atentatului Al-Qaida asupra aeroportului internaţional din Los Angeles. Întrebat în numeroase rînduri, Bruguiere a insistat asupra „relaţiei strînse” [dintre IHH şi Al-Qaida].
. . .
IHH este o organizaţie non-guvernamentală, dar a fost proiectată ca o faţadă de acoperire… pentru a facilita obţinerea de documente false şi alte modalităţi de infiltrare a luptătorilor islamici trimişi în diverse teatre de operaţiuni. A contribuit de asemenea în mod activ la recrutarea acestor luptători islamici. În final, una dintre responsabilităţile avute a constat în procurarea de armament prin participarea la traficul ilegal de arme.
The role of Islamic charities in international terrorist recruitment and financing
Acum devine uşor de înţeles insistenţa convoiului de a încălca embargoul israelian: bătăuşii de la bord ar fi avut un rol important de jucat, indiferent de reacţia israeliană. Dacă autorităţile israeliene ar fi permis debarcarea în Gaza, aceştia s-ar fi transformat într-o forţă ostilă infiltrată pentru stabilirea unei „rute permanente” de întrajutorare jihadistă, între Hamas şi robinetul internaţionalist „umanitar” al IHH. Însă autorităţile israeliene au forţat respectarea embargoului pe cale militară şi aceştia s-au transformat în agenţi provocatori ai unei ambuscade mediatice şi de relaţii publice. În ambele cazuri capcana a fost larg întinsă pentru israelieni şi israelienii au căzut în ea ca nişte începători naivi.
Ca orice operaţiune de diversiune şi infiltrare bine gîndită, avangarda bătăuşilor a avut nevoie de masele de nătărăi: cu cît mai diverse şi mai dedicate, cu atît mai convingător efectul de ansamblu pentru publicul de la distanţă, consumator de ştiri marca BBC, CNN sau Al Jazeera. Belgieni, spanioli, englezi, scoţieni, americani, francezi şi restul transnaţional de activişti de umplutură înregimentaţi într-o ciupercărie de organizaţii anti-Israel au format masa de nătărăi utili, ornată de crema intelectuală şi politică: girul prestigios oferit de Chomsky, Finkelstein, Desmond Tutu şi Mairead Maguire, laureata irlandeză a premiului Nobel pentru pace, se suprapune cu girul politic oferit de o delegaţie de europarlamentari care se aflau la bordul convoiului.
Asistăm la o convergenţă globală a bătăuşilor şi nătărăilor, parazitîndu-se reciproc şi netezind împreună calea spre paroxismul final, calculat în avans de regimurile autocratice ale lumii şi facilitat de corupţia morală a elitelor. Pentru toţi prada supremă este evreul. Pentru unii este doar prada de început.
Activişti ai păcii la bordul convoiului umanitar, interpretînd un clasic din repertoriul patriotic jihadist: Oh evreilor, Khaibar, Khaibar, armata lui Mohamed se întoarce! Khaibar este numele ultimei aşezări de evrei înfrînte de armata lui Mohamed în anul 628. Numeroşi evrei au fost ucişi în acea bătălie, care a marcat sfîrşitul prezenţei iudaice în Arabia.
Articol publicat inițial la ILD pe 31 mai 2010
◆
Abia în 2014 au ieșit la iveală o serie de detalii compromițătoare despre narațiunea confecționată până atunci, în care activiștii pașnici de pe vasul Mavi Marmara fuseseră atacați în mod nejustificat de un comando israelian. Greta Berlin, cofondatoare și purtătoare de cuvânt a organizației Free Gaza Movement, a intervenit într-o dispută aprinsă din cadrul grupului britanic Palestine Live de pe Facebook format din susținători ai cauzei palestiniene. Ea a afirmat că riposta soldaților israelieni a fost de fapt provocată de Ken O’Keefe, unul dintre activiștii la bord. Acesta a atacat un soldat, i-a smuls arma și a deschis focul. "El este responsabil de o parte din decesele înregistrate pe Mavi Marmara. Israelienii nu ar fi început să tragă dacă el nu ar fi dezarmat unul dintre acei soldați teroriști. Destul. Nu aveți habar despre ce vorbiți."
Greta Berlin, americancă, este o susținătoare înfocată a cauzei palestiniene. Primul ei soț a fost palestinian și ea a devenit activă ca militant anti-Israel după războiul de șase zile din 1967. În 2012 a afirmat că sioniștii sunt responsabili de Holocaust, iar cu altă ocazie a declarat că Israel este "o entitate ilegală" și "o țară întemeiată pe terorism".
Ken O’Keefe a descris Israelul drept "un stat rasist, de apartheid și genocidar" care "trebuie distrus". A susținut că Mossadul a fost "direct implicat" în organizarea și executarea atacului 9/11. Este frecvent invitat la Press TV, televiziunea de stat iraniană în limba engleză.
Jeremy Corbyn, fostul lider laburist care a tolerat antisemitismul unor membri și al unor cadre de conducere din partidul său, a vorbit în public cu ocazia unei demonstrații de protest din Londra ținută la câteva zile după incidentul din 31 mai 2010. Pe atunci era doar parlamentar, dar la fel de înverșunat și monomaniac ca întotdeauna.
Jeremy Corbyn a ieșit în stradă și pe 14 octombrie 2023, cu ocazia unei demonstrații pro-palestiniene și pro-Hamas în care Israel a fost demonizat ca de obicei.