Globalizare și globalism

Acești doi termeni sunt adeseori folosiți ca și cum ar fi sinonimi, dar nu înseamnă același lucru. Pentru început globalizarea are o istorie foarte veche, cu sincope, pe când globalismul a devenit realitate în ultimii optzeci de ani.

Globalizarea este un fenomen economic și social care înseamnă circulația liberă, pe vaste întinderi geografice, a capitalului și mărfurilor, a oamenilor și (la fel de important) a ideilor. Trecem printr-o astfel de perioadă, dar nu trebuie uitat faptul că experiența din prezent nu este un fenomen singular în istorie; putem recunoaște mugurii globalizării în helenismul asiatic rezultat de pe urma cuceririlor militare ale lui Alexandru Macedon. Primul val de globalizare s-a produs în era marilor descoperiri geografice din secolele XV – XVIII, tot ca rezultat al superiorității militare europene, iar al doilea val în perioada consolidării capitaliste din Europa între sfârșitul secolului XIX și primul război mondial. Cel din urmă a fost pașnic, o variantă matură generată de modernitate.

Dacă globalizarea este un fenomen cu origini de natură economică și descentralizat (nefiind monopolizat de vreun actor sau entitate anume, chiar dacă există unii participanți mai puternici și alții mai puțin influenți), globalismul este în schimb un fenomen de natură ideologică și puternic centralizat. Actorii globalizării sunt distribuiți în entități politice (statele naționale și cetățenii lor), financiare (piețele de capital) și economice (corporații transnaționale de producție și comerț). Actorii globalismului se regăsesc în entități politice supranaționale (cum ar fi ONU și UE) și o clasă transnațională de factură tehnocratică și cu înclinații socialiste.

Globalizarea se sprijină pe capitalism și democrația liberală (în pofida tensiunilor inerente dintre cele trei), în timp ce globalismul derivă din mentalitatea „noi știm mai bine ce e bine pentru voi” și se sprijină pe un set de idei, al elitelor, disprețuitor față de cetățean și națiuni. Globalizarea se manifestă ca un joc extins și deschis, cu conflicte, armistiții și reconfigurări asemeni oricărui sistem viu, în evoluție, care își găsește starea optimă prin acumulare de experiență și la care participă numeroși actori politici și instituționali. Globalismul acționează de sus în jos, prin ucaz, intimidare și excomunicare.

Cele două abordări sunt uneori aplicate de aceeași instituție. Uniunea Europeană permite prin tratatul Schengen libera circulație a capitalului, mărfurilor și cetățenilor UE pe teritoriul său. Iată globalizare în acțiune. Acum iată și globalismul în acțiune.

Parlamentul european se constituie de pe urma unor alegeri democratice, dar e scopit de funcţia principală a unei adunări reprezentative. Nu poate iniția legislație. În schimb poate dezbate pe marginea propunerilor legislative venite de sus, supervizează alte instituții UE și participă la stabilirea bugetelor. Când vine vorba despre puterea legislativă, cel mai important atribut al unui parlament normal, aceasta aparține aproape în întregime Comisiei Europene. Parlamentului i se permite să propună măsuri legislative pe care Comisia le poate refuza în mod unilateral, dar prezentând o justificare, și poate sugera modificări la actele normative emise de Comisie. Aranjamentul se numește “democrație indirectă” și are la origine neîncrederea în procesul politic obișnuit. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-a ajuns la concluzia că integrarea europeană și identificarea “interesului comun” pot fi cel mai bine slujite de o autoritate tehnocratică, cu decizii bazate pe expertiza ei fără egal. În consecință membrii Comisiei sunt numiți și nu aleși.

Proiectele de lege nefinalizate sau neadoptate până la sfârșit de mandat într-un parlament naţional ies automat de pe agenda legislativă a noilor deputaţi. Este firesc deoarece alegerile democratice înseamnă o primenire, acordarea unui mandat popular pentru un program politic diferit faţă de cel al legislaturii anterioare. De aceea un proiect legislativ nefinalizat trebuie reintrodus de noul parlament şi dezbaterea lui reîncepe în contextul unei noi configuraţii politice. Uniunea Europeană diferă în această privinţă. Legislaţia propusă de Comisie nu expiră la final de mandat al europarlamentarilor. Cetăţenii din diverse ţări sunt chemaţi periodic la urne pentru a vota alți deputați, dar odată ajunşi la post aceștia preiau agenda celor pe care i-au înlocuit. În acest fel sunt ferite proiectele legislative ale Comisiei de rotirea scaunelor parlamentare și se asigură perpetuarea “interesului comun”. Parlamentul UE nu este format din membri ai unui partid de guvernământ şi ai partidelor din opoziţie. Nu există aşa ceva și în consecinţă europarlamentarii nu au cum să demită guvernul printr-un vot de neîncredere. Ar însemna să demită Comisia, căzând astfel în păcatul democrației obișnuite. Adică, mai nou, în păcatul “populismului”.

Acest exemplu scoate în evidență deosebirea dintre globalizare și globalism. Există  abordări care solicită imaginație, bun-simț, negocieri și există abordarea “one size fits all”. Amândouă sunt imperfecte, cu deosebire că una dintre ele pretinde supunere.