Grădina împăcării și renașterii

Toți pentru unul și unul pentru toți, din tată-n fiică și mamă-n fiu. Cu sacrificiile de rigoare.

ACTUL I

Întâlnire în cadru restrâns la sediul general al Partidului Muncitoresc. Iozefina se pregătește pentru confruntarea televizată cu un politician populist, programată pentru ziua următoare. O ajută doi consultanți de imagine. E îmbrăcată în sacou și pantaloni bleumarin, cu pantofi negri fără toc.

— Îmbrăcați-vă astfel încât să atrageți simpatia spectatorilor.
— Cum adică?
— Într-o ținută feminină. Altceva decât pantaloni și sacou. 
— Acolo va fi măcel și voi vreți să apar ca o muiere neajutorată și rătăcită printre rechini?
— Aveți acest atuu fizic, sunteți o femeie atractivă. Folosiți-l împreună cu combativitatea care vă caracterizează. Femeile vor râvni același cocktail de ținută atrăgătoare și discurs ferm, iar bărbații vă vor admira.
— Și mai ales zâmbiți! Zâmbiți înțelegător și simpatetic, indiferent ce vi se spune. Nu uitați că spectatorii sunt chemați să voteze în final pentru persoana care i-a impresionat cel mai mult.

Sună telefonul Iozefinei. Este Iacob, detectiv particular.

— Am vești despre băiatul dumneavoastră.
— L-ați găsit?
— Nu, dar situația s-a complicat. Max e în cârdășie cu Lili. Și ea a fugit de acasă.
— Care Lili, fiica lui Pascal? 
— Mda.
— Populistul?
— Mda. Mai e ceva. Pascal m-a întrebat dacă pot să mă ocup de situația lui și am acceptat.
— Ești nebun?! O să râdă lumea de mine și cu fundul dacă se află că odraslele noastre și-au luat lumea în cap împreună, iar părinții au angajat același detectiv ca să-i găsească!

---

New Horizons, ultima zi a festivalului de muzică în aer liber pentru tineri. Sute de fete erup în extaz când Gaby Șucarul le dedică noua sa compoziție.

Dă-i țiganca, dă-i țiganca, dă-i țiganca, ah
Rupe banca, rupe banca, rupe banca, ah
Ooo, ce țigancă frumoasă
Cum dă din găoază
Filme de groază

Organizatorii au pus la dispoziția tinerilor și un cort unde se pot hârjoni creativ în diverse ipostaze sexuale. Muzica frenetică și freamătul dezinhibării pulsează în toți. Max șade la o masă a cafenelei deschisă pentru public. O cuprinde pe Lili de șolduri și o așează în poală.

— Aici nu ne găsește nimeni și mai ales suntem liberi! Nu mai depindem de ei!

Lili se desprinde, preferă scaunul de vizavi.

— Uiți un lucru. Mai avem bani doar pentru câteva zile. Va trebui să ne întoarcem.

Max cade pe gânduri. Chelnerul aduce o tavă cu sandvișuri și cafele la masa vecină, unde se află un tip înalt. Acesta o depune galant în fața tinerilor și dă să plece.

— Un moment, domnule! Noi nu am comandat nimic!

Darnicul necunoscut ia loc.

— Eu sunt un mic antreprenor, iar voi se pare că aveți o problemă financiară. Cred că ne putem ajuta reciproc. Lucrați pentru mine un timp și veți câștiga mai mult decât îndestulător. Apoi, de ce nu, puteți deschide propria franciză profitabilă.
— Și dumneavoastră cu ce vă ocupați?
— Comercializez plăceri.

Max, ironic.

— Dulci și pufoase ca un cozonac? Sunteți cumva brutar?
— Cozonacii mei se rumenesc în cuptorul dezinhibițiilor, pentru amatorii de plăceri ascunse.
— Nu ne interesează, găsiți alți clienți.
— Dar eu vă ofer participare, nu consum. Dumneata poți distribui paleative contra depresiei și ții o foaie contabilă, iar dumneaei descoperă fete nemulțumite și le oferă posibilitatea de a-și cultiva talentul. Din păcate trăim într-o lume ipocrită și nu pot angaja punând un anunț în ziar, iar impozitarea muncii angajate a devenit un coșmar pentru antreprenori. Capisci?

Lili și Max sunt neliniștiți, se privesc întrebători.

— Mai e ceva. Aveți un aspect curat și inspirați încredere. Posedați o naturalețe atrăgătoare greu de suspectat. Eu sunt Zen și văd oamenii așa cum sunt. Vin în întâmpinarea lor ca un ecran pe care își pot proiecta dorințele. Mai mult, îi ajut să le transforme în realitate. Timpul poate fi de partea voastră dacă așa alegeți.

---

Studioul de televiziune al emisiunii “Voi decideți!”. Ca de obicei mulți spectatori de față. Rețeta este simplă și de succes. Invitații răspund la trei întrebări legate de domeniul lor comun de activitate, iar audiența desemnează un câștigător al dezbaterii. Data trecută au fost doi intelectuali influenți pe rețelele de socializare, acum sunt doi politicieni în ascensiune. Au trecut câteva minute de la începutul transmisiei în direct și publicul își pierde răbdarea. În sfârșit apare Iozefina, îmbrăcată într-o rochie albă dantelată ca un evantai răcoros. Se așează zâmbitoare, în timp ce sala o admiră tăcut. Moderatoarea:

— Cred că sunt în asentimentul tuturor dacă spun că a meritat să vă așteptăm. Să începem!  Oamenii se plâng de creșterea taxelor și impozitelor din ultimii ani, în condițiile în care veniturile lor au stagnat sau au crescut într-un ritm mai mic. Invitații noștri ce cred?

Pascal:

— Este ridicol ca în acest secol să taxezi munca cu aproape 50%. Ne-am întors la perioada fanariotă, când țăranul sau micul antreprenor erau sufocați de biruri peste peste biruri: văcăritul, fumăritul, pogonăritul. Acum au alte nume dar același efect, demotivare și sărăcire.
— Domnule, perorați de parcă ați rămas înțepenit acolo. Acum nu mai este vorba despre fumărit sau alte relicve de care vă agățați. Tocmai pentru că suntem în alt secol a devenit vitală construirea unei infrastructuri extinse de locuințe, școli, spitale, drumuri, renovări.  Modernizarea are loc în interesul tuturor și este imposibilă fără o contribuție adecvată din partea cetățenilor.

Un spectator din sală:

— Eu sunt în vârstă și trebuie să plătesc impozit pe pensie după ce toată viața am plătit impozit pe salariu. Practic sunt dublu impozitat. Vi se pare normal?

Iozefina:

— Vi se pare nedrept și înțeleg, dar gândiți-vă că urmașii dumneavoastră, copii și nepoți, se vor bucura de o viață mai bună. Ei au nevoie de generozitatea noastră.

Intervine Pascal:

— Domnule, eu vă pot spune clar ce doresc. Oamenii de rând să fie să fie ajutați, iar elitele să contribuie mai mult. Ești un simplu angajat, pensionar după o viață de trudă sau un mic antreprenor? Meriți credite fiscale, reduceri și un prag mai ridicat de venituri de la care încep cotele sporite de impozitare. Bogații și elitele trebuie aduși cu picioarele pe pământ. Impozit mai mare pe venit, taxare sporită a mărfurilor de lux, eliminarea facilităților fiscale pentru corporații și multinaționale și impozitarea tranzacțiilor la bursă, paradisul speculanților care parazitează economia reală. Pentru toate acestea sunt etichetat ca “populist”, de parcă ar fi un păcat capital. Ei bine, mă lasă rece. Interesele celor mulți sunt și interesele mele. Poporul îmi este martor.

Șarja Iozefinei:

— Sunteți un impostor. Promovarea justiției economice și sociale, redistribuirea bogăției și finanțarea adecvată a serviciilor publice în scopul creării unei societăți echitabile, apărarea cetățenilor de lăcomia și schemele bogaților, toate sunt priorități socialiste. De mult timp, în cadrul unei tradiții care vă este străină. Nu vă mai făliți cu grija pentru popor, de fapt atârnați ca un scaiete de fusta mea. Noi doi nu putem fi pe aceeași baricadă.

Zâmbește și își scutură fusta cu un gest grațios, iar sala izbucnește în râs. Moderatoarea trece la următorul subiect.

— Cum concepeți și vă raportați la libertatea de exprimare?

Începe Iozefina.

— Aparține mai ales celor care au ceva de spus. Nu putem tolera ura, defulările jignitoare. E necesar să treierăm grâul de neghină. Cuvântul scris și mediul online în mod deosebit pot beneficia de o calibrare calitativă. 
— Alte comitete și comiții? Nu avem destulă birocrație?
— V-am spus că trăiți în trecut. Nu domnule, această primenire va fi realizată suplu și eficient. Sunt în contact cu un grup de dezvoltatori software care pot pune la punct o inteligență artificială dedicată întreținerii unui nivel civilizat al discursului public.
— Toată preocuparea asta e artificială! Ducem lipsă de educație, nu de hinghereală. Și…

Schimbul de replici continuă până la epuizarea timpului alocat, apoi moderatoarea anunță ultima temă:

— Cineva a menționat cuvântul “educație”. Este chiar subiectul următor. Ce părere aveți despre educația sexuală în școală? Iozefina?
— Fiul meu are 21 de ani și nu a primit o astfel de educație la școală. Din fericire este cuminte, am avut grijă de asta, dar uneori îmi povestește despre prietenii lui. Sunt șocată. Nepăsarea față de consecințele actului sexual a devenit revoltătoare. O deschidere către acest subiect considerat tabu i-ar ajuta pe tineri să devină mai responsabili.
— Să vorbim concret. Cu ce se ocupă de fapt această materie? De la ce vârstă să înceapă? Este obligatorie sau opțională?
— O astfel de educație trebuie să cuprindă biologia sexualității, anticoncepționale și avort, igienă, implicații psihologice și identitare. Ar fi bine să înceapă înainte de pubertate, deci cam de la vârsta de zece ani. Bineînțeles obligatorie, contează enorm pentru echilibrul mental și fizic al elevilor. De aceea este necesar să continue an de an, până în ultima clasă de liceu.
— Dumneavoastră chiar doriți ca unui copil de clasa a patra să i se țină prelegeri despre ce intră unde în timpul actului sexual, despre plăcerea masturbării și cele o mie și una de genuri din care poate alege ce i se potrivește mai bine?! 
— Sunteți vulgar. Degeaba vă strofocați cu trivializarea unei chestiuni serioase. Repet, educația sexuală previne abuzurile fizice și psihologice între viitori parteneri și formează persoane înțelegătoare.  
— Bine, iată ce propun eu. Școala face altceva. Începând din clasa a șaptea predă noțiunile care țin de știință la orele de biologie și anatomie deja existente, iar în paralel trimite părinților o broșură explicativă. Acolo prezintă încrengăturile adiacente care nu fac obiectul pregătirii școlare, dar pe care părinții ar trebui să le cunoască. Să rămână la alegerea lor de la ce vârstă și cum discută acest subiect cu copiii.
— Ca de obicei preferați comoditatea în locul responsabilității! Mereu laș, incapabil să vă asumați opțiunile dificile.
— Să-i întrebăm pe cei prezenți aici. Sunteți părinți lași?

Iozefina către Pascal, pe fondul chicotelilor din sală.

— Nu uita, cine râde la urmă râde mai bine.

Emisiunea s-a terminat și Pascal a fost desemnat favoritul spectatorilor. Cei doi invitați sunt în culise, pe picior de plecare. El se apropie de Iozefina, care încearcă să îl ignore. O prinde de braț și o aduce într-un loc mai ferit.

— Vreau să știu dacă ești dispusă să lucrăm împreună pentru a-i găsi pe copii. Dacă te duci la poliție ai pe mână o situație penibilă, toată lumea va afla că fiul socialistei cinstite a sedus fiica unui populist și a fugit cu ea. Dar dacă suntem discreți și lucrăm cu Iacob nu va fi niciun scandal. Ce alegi?

ACTUL II

Au trecut câteva luni. Cină la un restaurant de lux.

Lili — Știi Max, ești ca acel tip din “Nașul”. Mereu agitat din cauza familiei.
Max — Care? Michael Corleone?
Lili — Da, el. Încercând să protejeze, dar afundându-se și mai mult în rahat.
Max — Poate. Sper că nu te crezi Kay, tipa frumușică și fără habar. 
Lili — Nuuu… Eu aduc mai mult cu… cum se numea? Connie?
Max — Connie era un dezastru. Nu e cazul tău.
Lili — Atunci sunt Vito, capo di tutti capi!
Max trage pe nas o liniuță de praf alb. — Be-bop-a-lula! Vrei vise? Ia de aici!
Lili — Alo, eu descopăr talente, asta înseamnă putere!
Max — Fără îndoială, dar nu te lua prea în serios. Nu ești Brando și nici măcar Zen. 

Max trage pe nas o liniuță de praf alb.

— Be-bop-a-lula! Vrei vise? Ia de aici!
— Alo, eu descopăr talente, asta înseamnă putere!
— Fără îndoială, dar nu te lua prea în serios. Nu ești Brando și nici măcar Zen. 

Apare și Zen, binedispus.

— Ce fac copiii mei? Totul în regulă?
Max — Vorbeam despre “Nașul”. Lili căuta un personaj pe măsura ei și a ajuns la don Vito Corleone.
Zen — Asta îmi place la ea, mereu ambițioasă! [către Lili] Dar nu uita, toate la timpul lor. Cine se grăbește rămâne în urmă și uneori în cârje. 
Lili — Dar spune de ce ne-ai chemat în acest cadru… festiv? Am senzația că sărbătorim ceva. 
Zen — Mă înclin în fața intuiției feminine!  

Sună telefonul lui Max. Fața i se crispează în timp ce vorbește.

 Zen — Vești proaste de pe front?
Max — Se pare că am ratat o livrare și, mai rău, omul nostru a pierdut marfa. Trebuie să-l sun.
Zen — Pe cai, șefule! Rezolvă și vino la desert.

Max se ridică și iese afară în timp ce Zen o contemplează pe Lili.

— Așadar tu și Max, cât de adâncă e relația?
— Cam adâncă, aș zice.
— Cam?
— Îmi este devotat, însă are o fantezie de ieșire. Ștergem totul cu buretele și o luăm de la capăt. El crede că trebuie să încercăm cât suntem tineri.
— Iar tu?
— Vreau să mă afirm aici și acum.
— Cu mine?
— Numai dacă ești iscusit și hotărât.

Zen zâmbește.

— Ambiția e un afrodisiac, scumpo.

Max revine la masă.

— Alarmă falsă. S-a speriat când l-au oprit doi polițiști pentru depășirea vitezei legale. A ratat livrarea, dar nu a pierdut marfa.
Zen — Hmm. Trebuie schimbat macazul. Am pus ochii pe o locație unde voi deschide un centru de taifas erotic. Tinerele pe care Lili le recrutează contra cost pentru alții vor lucra la noi. Vreau fete inteligente și dezinhibate. Începem cu cinci, iar apoi sporim oferta. În cel mult un an ar trebui să obținem un venit lunar de cel puțin două ori mai mare decât acum și fără hinghereală din partea poliției.
Max — Drogurile nu sunt o modă. Clientela e veche de când lumea și nu dispare. În plus, nu e nevoie de amenajat locuri speciale pentru consum.  
Zen — Nici instinctul sexual nu e o modă. Clientela pentru sporovăială erotică nu mai poate fi ignorată. La noi există cea mai rentabilă piață de acest fel din Europa, cu profituri care în 2018 au depășit 300 milioane de euro. În 2023 aveam cinci mii de firme cu 400.000 de angajați și angajate. Capisci?

Pauză prelungă.

— Tăcerea e de aur. Ospătar, desfă șampania!

---

Ploaie de vară torențială în timp ce Lili așteaptă sub acoperișul ieșirii dintr-un centru comercial, cu câteva plase de cumpărături lângă ea. Scoate telefonul mobil și trimite un mesaj. Apare un bărbat cu o umbrelă deschisă.

— Dați-mi voie să vă ajut. 

Ridică plasele într-o mână și adăpostiți de umbrelă merg împreună către locul unde este parcată mașina fetei. Pune cumpărăturile în portbagaj, apoi intră și se așează pe locul șoferului. Lili bate nervoasă în geam.

— Ce faceți domnule? Trebuie să plec, dați-vă jos!
— Vă duc acasă, domnișoară.
— Nu e nevoie, mă descurc și singură!
— Acasă la tatăl dumneavoastră. Intrați, trebuie să vorbim.

Amândoi în mașină. Ploaia s-a mai domolit.

— Mă numesc Iacob, detectiv particular. Ați fost răpită și eu am fost angajat să vă găsesc.  
— Nu am fost răpită, am plecat de bunăvoie. Și oricum, sunt majoră, pot să fac ce vreau!
— Aveați șaptesprezece ani când ați dispărut. Știu cine v-a sedus și îl voi găsi și pe el.
— Ascultă domnule, viața mea nu te privește! Singură mi-am ales calea și spre deosebire de voi ăștia maturi și inteligenți eu nu pozez zâmbitoare în vitrină. Nu mă interesează să fiu pe placul nimănui, decât al meu. Sunt sătulă de ipocrizie!
— Mă lasă rece. Chestiunile astea le lămuriți acasă, eu sunt doar curierul care înlesnește revederile din grădina împăcării. Plecăm, puneți centura de siguranță. 

Cheia de contact dă rateu după rateu. Iacob o răsucește nervos, dar mașina nu pornește. Coboară, saltă capota și verifică motorul. Altă mașină oprește în trombă la câțiva metri distanță, din ea se dau jos Max și Zen. Lili își flutură brațele și strigă “Aici, aci!”. Zen rânjește amenințător.

— Care-i treaba, voinicule? Ești viteaz cu o puștoaică?

Îl atacă cu un cuțit, Iacob se apără cu cheia de 13. Se bagă și Max. La un moment dat îl prinde pe Iacob de gât, într-o încleștare care îi expune pieptul. Zen înjunghie letal, însă Iacob se ferește cu un ultim efort și cuțitul se împlântă în abdomenul lui Max. A doua lovitură străpunge gâtul detectivului. Zen o aduce pe Lili în mașina sa și demarează grăbit.

— Ești sigur că detectivul a crăpat?
— Am avut grijă de asta, nu se mai ridică. Păcat însă de Max, avea potențial.
— S-a sacrificat pentru noi, dragul de el. Nu-l voi uita niciodată!
— Nici eu. Oamenii care se sacrifică pentru una sau alta trezesc admirație, dar eu îi prefer pe cei care se sacrifică pentru mine. Toți gândesc așa, chiar dacă nu recunosc. 
— Și eu urăsc ipocrizia. Toți se iubesc pe sine mai presus de orice și nu vor să admită, însă eu nu mă sfiesc. Sunt tânără și nu voi renunța niciodată la mine!

---

— Unde sunt?
— Ești în siguranță. Acum dă-mi voie să-ți schimb pansamentul.

Max zace pe pat în locuința unui necunoscut.

— Ai avut un somn lung și agitat, dar îți revii mai repede decât speram… Un cuțit era înfipt în abdomenul tău. Așteptam pe cineva în mașină și am văzut ce s-a întâmplat. Numai pe tine te-am putut salva, celălalt a murit pe loc.  
— Unde sunt?
— La mine acasă, în mansarda unui bloc din apropierea centrului comercial.
— Să nu mă duci la spital, orice ar fi!
— Ai avut noroc. Mă gândisem la asta, dar durează o jumătate de oră ca să ajung la cel mai apropiat spital în condiții de trafic aglomerat și nu am vrut să risc. Acum rămâne doar să ai răbdare. Pot în schimb să iau legătura cu părinții tăi, trebuie să fie îngrijorați.
— Nu e nevoie. Fă-mă bine și dispar.
— Cum dorești. Îți pot spune doar că odată ce alegi o viață de fugar vei fi mereu pe fugă.

Au trecut două săptămâni și Max s-a înzdrăvenit complet.

— Tudor, eu plec. Îți mulțumesc pentru ajutor. Cine știe, poate ne mai întâlnim și voi avea ocazia să te salvez eu pe tine.  
— Vrei să te las undeva în oraș?
— Nici n-aș ști un loc anume, orașul e o pacoste.
— Sau vrei să vii cu mine?
— Unde?
— La țară, tinere! Chiar ai putea fi de folos.

Început de septembrie. Cei doi ajută peste zi la recoltarea fructelor din livada unui gospodar, iar seara Tudor deapănă povești la poarta conștiinței lui Max. În prima seară i-a vorbit despre frică și spaime.

Frica este emoția care mobilizează resursele noastre de auto-apărare atunci când trebuie să confruntăm un pericol. La nivel primar funcționează ca mijloc de informare pentru rațiune. Tot frica poate provoca anxietate, când ne stăpânește după ce a trecut pericolul. Se transformă în spaime care ajung să ne condiționeze viața, iar spaimele pot fi speculate de oricine interesat să obțină supunere. Fricile trăite de toți și care pot deveni spaime permanente în beneficiul altora sunt frica de extincție fizică, de mutilare corporală, de pierdere a autonomiei fizice, de separare sau respingere socială și de dispariție a integrității sinelui așa cum o percepe fiecare.

În a doua seară despre durere.

Venim pe lume în durerile facerii, iar schimbările profunde din viață vin și ele însoțite de durere. Durerea refacerii ne încearcă mai ales caracterul. Transformările cu impact existențial sunt cel mai greu de îndurat, datorită tendinței de a rămâne superficiali chiar și într-o realitate profund schimbată. Doar noi putem tăia cordonul ombilical care ne leagă de obișnuințe amăgitoare, iar mulți nu pot sau nu doresc. Preferă dumicați muieți de alții în locul unui strop de înțelepciune.

În a treia seară despre singurătate.

Suntem constant în legătură cu alți oameni și mai nimeni nu e propriu-zis singur, totuși ne simțim adeseori străini sau deconectați. Persistența îndelungată a sentimentului de izolare veștejește sufletul. Găsim refugiu în manii sau raționamente. Unele propovăduiesc contopirea cu categorii abstracte precum Universul, Natura, Omenirea, sau Exploatații, altele propovăduiesc Sinele și Destinul Providențial. Auto-anihilare sau auto-exaltare, tertium non datur. Nu uita însă că putem dărui fără a pretinde răsplată. De la bunuri materiale la timp și atenție, putem reveni în țesutul lumii prin generozitate. 

În a patra seară despre curaj.

Nu înseamnă neînfricare ci dimpotrivă, alegerea unui curs de acțiune în răspărul temerilor. Curajul adevărat se naște din vulnerabilități și frică. Nu necesită neapărat sacrificiul propriei ființe ori al altora. Este de ajuns să rămâi fidel sinelui tău veritabil, mai ales în confruntările care implică riscuri considerabile. Scânteiază prin luarea unei decizii într-o fracțiune de secundă, fără vreo intenție de bravură. Nu cunoaște limitări de rang sau educație, este la îndemâna oricui.

În a cincea seară despre absurdul vieții.

Absurd înseamnă fără nicio logică, complet rupt de realitate. Oamenii și-au perceput dintotdeauna viața ca fiind grea sau nedreaptă, dar nu absurdă. Absurdistanul ca țărm eșuat al existenței umane a început ca premoniție și treptat a devenit rețetă. În ultimele două secole s-au răspândit constant norme aberante și plăcerea degradării, până când ne-am obișnuit cu legitimarea răului și urâtului, a pasivității în fața lor. Descoperă și folosește bunul simț, este primul pas pe calea recuperării firescului. Zbuciumul existenței umane nu este absurd și nici predestinat nimicniciei.

În a șasea seară l-a îndemnat să revină acasă.

Nu mai fugi de propria umbră. Dăruiește timp familiei tale. Ești prea tânăr pentru a reuși să îți falsifici viața fără urme de regret.

În a șaptea seară a murit. Fructele din livadă erau culese, privea asfințitul și se gândea că nu mai avea nimic de făcut, nimic de spus.

ACTUL III

Atmosfera din sufragerie e tensionată. Pascal dă roată ca un animal în cușcă, Iozefina pe canapea strânge la piept o pernuță decorativă, Max șade inconfortabil pe o margine de scaun.

Pascal — Doamne, Lili e cu tipul ăsta, Zen, un traficant de droguri? Zen! Parcă văd o mutră de infractor sulemenită în nimb de guru.
Iozefina — Pascal, respiră. Avem nevoie de o minte limpede.
Max — Îmi pare rău, ok? N-am plănuit dezastrul ăsta.
Pascal — Îți pare rău? Ai fugit cu ea! La ce te gândeai, la o mare aventură fraternă?
Iozefina— Pascal, încetează. Avem nevoie de soluții, nu de o predică.
Pascal — Bine, o soluție. Poate un detectiv privat? Un tip cu trenci care fumează în lanț? Am avut unul și e mort... nu din cauza fumatului.
Max — Deci tipul care m-a înjunghiat în piept trebuia să fie salvatorul meu? Făceți-mi o favoare și nu vă mai îngrijorați. E greu de supraviețuit la atâta afecțiune.
Iozefina — A fost un accident, noi nu am intenționat niciodată asta! Dar acum avem nevoie de viteză.
Pascal — Viteză, da! Dar poliția? Oh, titlurile: „Copilul politicienilor prins în raid antidrog.” Aud deja votanții.
Iozefina — Am putea să o întoarcem, să spunem că luptăm împotriva crimei.
Pascal — Să luptăm împotriva propriei mele fiice? E cam sumbru, chiar și pentru noi.
Max — Aș putea să mă întorc și să vorbesc cu Zen, poate e rezonabil.
Pascal — Rezonabil? E traficant de droguri! Îți vinde o liniuță cu zece lei și te asigură că e produsă după cele mai noi standarde ecologice!
Iozefina — Pascal, te pierzi cu firea.
Pascal — Mă pierd? Fiica mea e cu un bandit și eu mă pierd?!
Max — Nu e chiar atât de nebun. Cel puțin sper că nu.
Pascal — Oh, fabulos. Un lord al drogurilor cuprins de remușcări. Să-i trimitem un coș cu fructe?
Iozefina — Poliția ar putea interveni. Au resurse, chiar dacă e riscant.
Pascal — Riscant? Tabloidele ne vor crucifica! „Pascal și Iozefina: Părinți răi, lideri și mai răi.”
Iozefina — Vom controla povestea. Vom spune că e o luptă personală, dar rămânem devotați publicului.
Max — E o nebunie. Lili nu e un comunicat de presă.
Pascal — Știu, Max, dar politica te mănâncă de viu. O greșeală și paf!, ești terminat.
Iozefina — Am putea propune o platformă de reabilitare antidrog. Transformăm lămâile în limonadă.
Pascal — Limonadă? „Votați-ne, copilul nostru e un exemplu negativ”? E deprimant.
Iozefina — Îmi denaturezi cuvintele.
Max — Putem decide odată?
Pascal — Bine, poliție să fie. Dar avem nevoie de o declarație, ceva nobil despre salvarea ei.
Iozefina — Și vom sublinia că e o chestiune privată, dar rămânem în serviciul public.
Pascal — Adaugă un avertisment despre droguri. Să părem proactivi.
Max — Eu vreau doar s-o aducem pe Lili înapoi!
Pascal — O vom aduce, Max. Apoi vom supraviețui circului.

---

Scena se desfășoară într-un colț retras și pitoresc al unei grădini publice. Pascal, Iozefina, Lili și Max stau pe o bancă înconjurați de vegetație și lumina blândă a soarelui. O reporteriță de televiziune se apropie cu o echipă de filmare, entuziasmul ei palpabil.

Reporterița — Uau, ce peisaj fantastic! Ca o carte poștală sau un decor de film! Pascal, Iozefina, este o onoare să vă găsesc împreună cu Lili și Max, după tot ce ați pătimit. E perfect! Ce se întâmplă aici, voi nu mai trăiți în realitate?
Pascal — Ce să zic, a fost un drum lung și complicat. Copiii noștri erau nefericiți și recunoaștem partea noastră de vină. Au crezut că e mai bine printre străini, au trecut printr-o experiență traumatică, dar s-au arătat rezilienți în cele din urmă. 
Iozefina — Fără discuție! Am fost toți încercați în moduri inimaginabile dar din conflict s-a născut respect, ba mai mult, o dragoste bazată pe înțelegerea celuilalt. Suntem mai puternici acum, ca familii și indivizi.

Reporterița către Lili și Max.

— Iar voi? Cum ați navigat această odisee dramatică?
Lili — A fost înspăimântător și mi s-au deschis ochii. Căutam să fiu respectată, dar am ajuns exploatată. Acum suntem însă toți pentru unul și unul pentru toți.
Max — Căutai ceva rentabil și nimic mai mult. Ai găsit și ai pierdut… M-ai lăsat în urmă, dar poate acum rămâi cu mine.  
Iozefina, cu afecțiune — Fără reproșuri, fiule. Privește în jur, suntem în grădina împăcării și renașterii.
Reporterița — Ce poetic!
Pascal — Eu și Iozefina am decis să ne unim destinele. Ne vom căsători, nu în ultimul rând pentru binele copiilor, iar apoi vom lansa un nou partid politic.
Iozefina — Da, un partid pentru depășirea circumstanțelor nemiloase. Așa cum am făcut și noi. Îi vom aduce împreună pe toți cei care împărtășesc dorința de a se ridica deasupra nedreptăților. Trebuie să fim un exemplu pentru copiii noștri.  
Reporterița — O alianță de iubire și țeluri… suntem cu adevărat în grădina împăcării și renașterii. Sau ați pus la cale această reuniune idilică?
Iozefina, chicotind discret — El a aranjat doar sosirea ta la apusul soarelui. Cică e mai cinematic. 
Pascal — Viața e o farsă, jumătate din timp râzi și în rest te ferești de dezastre. Are felul ei ciudat, unii ar zice nostim, de aliniere a lucrurilor. Pe de altă parte angajamentul nostru e real și serios. Avem în față nori și furtună, însă măcar începutul ni-l putem alege. Este viziunea pentru care ne străduim.      
Reporterița către camera de luat vederi — Eu trebuie să închei, dar rămâneți pe fază. Această poveste de dragoste, reziliență și ambiții generoase continuă. Pascal, Iozefina, Lili, Max - mulțumesc pentru gândurile voastre! Veți fi pe radarul multora.

---

A trecut un an și Max trăiește într-un oraș de provincie unde lucrează ca șofer de taxi. Acum debarcă un client în centru și e pe cale să pornească mai departe, dar o tânără s-a urcat pe bancheta din spate.

— Bună ziua, Max. Plimbă-mă prin oraș.
— Ah, Lili! Ce e cu tine, ai fugit din nou de acasă?
— Te-am văzut întâmplător și m-am gândit să-ți spun salut.

Max o privește prin oglinda retrovizoare.

— Salut! Acum poți să te dai jos.
— Ai dreptate. Hai să ne dăm jos și să ne plimbăm un pic. Trebuie să-ți vorbesc.

Max și Lili merg agale prin centru.

— Întotdeauna mi-au plăcut plimbările noastre tăcute și cum rezonam asemenea la ce ne înconjoară.
— Și mie. Acum îmi spui ce vrei de fapt?
— Uite, părinții noștri au de gând să țină o conferință publică și m-au trimis să aranjez detaliile. Am aflat că te-ai implicat în crearea unui centru local de ajutor pentru dependenții de droguri… noi putem să ajutăm. Îți donăm zece mii de euro, vino doar la conferință, vorbește puțin și ia cecul.

Max cade teatral pe gânduri.

— Uite cum facem… Eu nu vin la conferință, iar părinții nu spun nimic despre acest cec. Le transmit datele și ei fac un virament bancar fără publicitate. E prea discret?
— Ai devenit un cinic, nu erai așa!
— Am avut profesori buni.

Gânduri rostite și nerostite apasă greu caldarâmul de o frumusețe tăcută, strălucind slab sub soarele după-amiezii. Un pisoi negru țâșnește în calea lor, umbră fugară pierzându-se într-o alee îngustă. Max se oprește și îl urmează tăcut, Lili vine în urmă cu ezitare. L-au găsit în penumbra aleii, în dezordinea unei grămezi de gunoi, ghemuit și cu ochii dilatați de frică.

— Uite-l, Lili. Pierdut și tremurând.
— E doar un maidanez, Max. Orașul e plin de ei.
— Ăsta e diferit, el ne-a găsit pe noi. 
— Și ce-ai de gând, să îl salvezi? Să faci iar pe eroul?
— De ce nu? Tudor mi-a arătat că lucrurile mărunte contează.

Lili privește înapoi spre stradă.

— Lucrurile mărunte nu schimbă lumea. Dacă ai fi rămas puteai învăța măcar atât.
— Doar mângâie-l puțin, nu trebuie să îl înfiezi. Mângâie ceva fragil și care nu vorbește la conferințe.
— Mi-e silă de dulcegării. Maturizează-te, viața nu este o cutie cu bomboane.

A plecat. Max ia pisoiul în brațe și îl mângâie pe burtă.

— Acum ascultă, măcar tu să știi adevărul. Când ne-am dus în acel colț de natură idilic și hodoronc-tronc a apărut o reporteriță de televiziune… interviul care a urmat a fost aranjat. Părinții au înscenat mediatizarea unui moment pe care îl doream intim. A fost un spectacol ipocrit și am decis să ies din scenă. Definitiv... Am fost la rândul meu un vagabond boțit și speriat, altfel nu ne-am fi întâlnit. Înțelegi? Hai la despăduchiat, apoi mai vedem.