În căutarea lui Călin Georgescu
Profil de posibil viitor președinte.
Prima etapă a alegerilor prezidențiale s-a încheiat cu victoria unui outsider ignorat de marea majoritate. Consternarea a produs inițial refugiul în explicații de genul “propaganda de pe TikTok e de vină!”, dar surpriza poate fi înțeleasă mai rațional luând în considerare schimbările survenite în peisajul politic autohton.
Partidul AUR a intrat în parlament în 2020, iar între AUR și Călin Georgescu a existat inițial o strânsă simbioză. AUR l-a propus ca prim-ministru de două ori, în 2020 și 2021. Între cele două entități s-a produs o ruptură după ce Georgescu i-a elogiat pe Ion Antonescu și Corneliu Zelea Codreanu, iar conducerea AUR s-a delimitat de aceste afirmații. Simpatia față de Călin Georgescu nu s-a diminuat însă, lucru confirmat de George Simion imediat după conturarea rezultatului la alegerile prezidențiale din acest an: “Sunt foarte bucuros că în turul doi ajunge un suveranist. Sunt foarte bucuros că aproximativ 40% din voturile românilor au mers către o opţiune suveranistă. I-am transmis felicitări domnului Călin Georgescu, este normal, este o opţiune suveranistă.“
Preferința față de Simion și Georgescu a unui număr larg de alegători corespunde aceleiași tendințe de contestare a status quo-ului politic. Rezultatul final arată că Simion și Georgescu au câștigat împreună aproape 37% din numărul de voturi exprimate; așadar peste o treime și în concordanță cu diverse estimări statistice din ultimii doi ani referitoare la popularitatea partidelor și liderilor politici. Marea surpriză o reprezintă ieșirea lui Ciolacu din peisajul turului doi și ascensiunea Elenei Lasconi în poziție de finalistă. O figură mediocră, ea reprezintă totuși consensul stabilimentului în două chestiuni fundamentale: apartenența la NATO și UE.
Susținătorii lui Georgescu nu au apărut magic din străfundurile TikTok. Ei alcătuiesc un electorat preexistent care se distinge prin anti-elitism și anti-globalism, este sceptic sau chiar fățiș împotriva NATO și UE, înclinat către autosuficiență și nostalgie după Ceaușescu. Nu puțini idealizează perioada național-comunistă, pe care o percep drept traiectorie de emancipare suverană într-o țară condusă înțelept de patrioți care au coordonat o dezvoltare economică fără precedent și au promovat independența față de Vest și Est. Cum se încadrează Călin Georgescu - la bază inginer agronom cu specializare în pedologie (știința studierii, controlării și îmbunătățirii solurilor), ulterior expert în dezvoltare sustenabilă - în acest tipar?
Ironia sorții face că dl. Georgescu s-a manifestat plenar în cadrul elitelor globaliste mult hulite de votanții săi. În perioada 2013-2015 a fost președinte al Centrului European de Sprijin din Winterthur (Elveția) al Clubului de la Roma și între 2015–2016 director executiv al Institutului Indicelui Global al Sustenabilității al Națiunilor Unite din Geneva și Vaduz. Clubul de la Roma este un think-tank internațional înființat în 1968 a cărui operă de căpătâi se numește “Limite ale dezvoltării” (Limits to Growth), un raport publicat în 1972 bazat pe simulări computeristice. Raportul aprecia că dezvoltarea economică și creșterea populației globale vor duce la colaps civilizațional inevitabil în secolul XXI. Concluzia? Trebuie impuse limite gândite de lideri politici și sociali responsabili. Realitatea? Lumea continuă să se dezvolte și înmulțească, dar chemarea la penitență obligatorie se limitează acum la Europa, America de Nord și Sud, sau Japonia și antipozi. Occidentul, ca opțiune civilizațională, a devenit prea înstărit comparativ cu restul lumii și trebuie strunit în jos. Simpatia lui Călin Georgescu față de Rusia și China corespunde acestei atitudini largi de blamare a Occidentului și de victimizare a restului.
Modelul său economic preferat se numește distributism, o presupusă a treia cale deosebită de capitalism și socialism. Distributismul este o doctrină economică formulată inițial de papa Leo al XIII-lea în enciclica Rerum Novarum din 1891, popularizată apoi de scriitorii catolici G. K. Chesterton și Hilaire Belloc și reafirmată de papa Pius al XI-lea în enciclica Quadragesimo Anno din 1931. Distributismul se dorește o variantă economică echitabilă din punct de vedere social, atât față de capitalism (criticat pentru concentrarea mijloacelor de producție în mâna marilor întreprinzători privați) cât și față de socialism (criticat pentru același defect, dar în beneficiul statului). Impulsul fundamental este de natură morală: viața emancipată și de sine stătătoare devine posibilă numai prin instituirea unei economii în care proprietatea este cât mai larg distribuită, micii proprietari depind mai degrabă de propriul efort decât de competiție și eventual se coalizează benevol în cooperative mai largi. Un astfel de sistem ar aduce cu sine, în ultimă instanță, o ordine socială mai dreaptă.
În practică înseamnă limitarea competiției și adoptarea unui sistem de impozitare punitiv față de companiile private desemnate ca fiind prea mari. În cele din urmă statul ar decide reguli arbitrare de competiție. Mai înseamnă încurajarea semi-autarhiei, descurajarea inovației (de ce să inventezi o mașinărie sau un proces de producție care riscă să-i scoată din peisaj pe micii producători tradiționali dintr-un anumit domeniu) și îngrădirea liberului arbitru. Realitatea este că mulți preferă să lucreze ca angajați decât să își asume responsabilitatea și riscurile de proprietar. Prima variantă aduce cu sine oportunitatea de a petrece mai mult timp în sânul familiei și șansa de a beneficia în general de mai mult timp liber, tocmai pentru că dispare pericolul ruinării în caz de faliment. De aceea primesc angajații salarii fixate prin contract, iar antreprenorii obțin ulterior un profit mai amplu numai dacă afacerea lor se dovedește viabilă.
Distributismul este practicat la scară mică în diverse țări și nu a fost nevoie de intervenția statului pentru a-l impune ca alternativă. Adepții săi pot alege liniștiți autosuficiența și autarhia economică, se pot organiza în cooperative de producție. A trecut totuși un secol și competiția liberă dintre capitalism și distributism a fost câștigată de primul. Marea majoritate preferă capitalismul, datorită prosperității materiale mult mai mari pe care o aduce și inovației constante pe care o stimulează.
Ar fi greșit ca distributismul, doctrina economică preferată de Călin Georgescu, să devină politică de stat, dar e posibil. Conducerea AUR și Ovidiu Hurduzeu, unul dintre ideologii partidului, sunt adepți ai distributismului ambalat în suveranism. Victoria lui Georgescu în turul doi al agerilor prezidențiale cuplată cu un număr sporit de deputați AUR în urma alegerilor parlamentare deschide posibilitatea ca între președinție și o parte însemnată a legislativului să se formeze o alianță în această direcție. Cine dorește distributism să-l practice, dar fără intervenții politice părtinitoare.
Personalitatea sa este învelită într-un strat pufos de bizarerii și teorii ale conspirației. Aselenizarea din 1969 a fost o înscenare, Fanta și Pepsi conțin probabil nanocipuri, nașterea prin cezariană rupe legătura cu Dumnezeu, Putin este un patriot admirabil și „Ucraina un stat inventat”. Sincere sau calculate, toate aceste incursiuni în meandrele concretului nu îi diminuează popularitatea. Greu de spus în ce măsură electoratul său se identifică cu toate idiosincraziile manifestate, dar este clar că i-a rămas fidel.
Și astfel am ajuns aici, la o finală pentru cea mai înaltă funcție în stat disputată între păpușarul afabil și nulitatea de tip Kamala Harris. Se dorește a fi o competiție între poporanism și globalism, dar în fapt avem oferta a două tipologii umane lamentabile.