Încă o dată pace pentru timpurile noastre
Poți trăi în pace ca supus sau om liber. Experiența arată însă că nu există pace epurată de valori. Cei mai zgomotoși și fățarnici pacifiști au fost comuniștii.
Pacea nu este o stare sau concept agnostic însemnând pur și simplu absența războiului; atunci ar trebui ca evitarea războiului cu orice preț să fie un deziderat suprem. Cunoaștem din istorie prăpădul adus de război, dar reprezintă acceptarea tiraniei o alternativă preferabilă? Tiraniile moderne, instituite în numele dreptății și păcii, percep un tribut de vieți irosite care în timp (mai scurt sau mai lung) se transformă în panoptic de orori. Se instituie astfel și un tribut de morți și orori necesar pentru menținerea păcii, iar refractarii la menținerea păcii cu orice preț devin în mod automat instigatori la război.
Prima documentare în imagini a acestei mentalități datează din 7 iulie 1941, cu ocazia unei defilări de pacifiști din New York City. Era cu câteva luni înaintea atacului de la Pearl Harbour și demonstranții solicitau coabitarea cu Hitler în numele păcii.
Pacifiștii pro-naziști din iulie reacționau la invazia declanșată pe 22 iunie împotriva URSS, aliatul de până atunci al Germaniei naziste. Ce treabă are Hitler cu noi? El acolo, noi aici și ne vedem toți în pace de treburile noastre. Pacifiștii pro-sovietici, mult mai numeroși și influenți, s-au preschimbat în războinici aprigi după o singură noapte.
Pe 23 iunie erau anti-naziști și pro-război, după ce până pe 22 fuseseră prietenoși față de Hitler și pacifiști principiali opuși oricărei atitudini belicoase. Moscova ticluia principiile, iar de aplicarea în teritoriu se îngrijeau organizații locale precum “American Peace Mobilization.” APM a luat ființă în 1940 ca organizație succesoare a Ligii Americane pentru Pace și Democrație, la rândul ei controlată de partidul comunist american și finanțată de internaționala comunistă, la rândul lor pilotate de Kremlin. Liga se desființase în 1939, după semnarea pactului Ribbentrop-Molotov și parafarea tovărășiei dintre naziști și bolșevici. Drept urmare APM a invocat “pacea” și s-a opus ajutorului acordat Londrei de către SUA în perioada când britanicii erau bombardați de Luftwaffe. Apogeul activității APM l-a constituit demonstrația de protest din fața Casei Albe care a durat 1029 de ore și s-a încheiat pe 21 iunie 1941, cu o zi înainte de atacul Germaniei asupra URSS. Așadar pe 21 îl condamnau pe Roosevelt pentru că era un “instigator la război”, pe 22 Germania invada URSS, iar pe 23 devenise imperativă intrarea SUA în război de partea sovieticilor.
Uniunea Sovietică nu ar fi putut face față tăvălugului nazist în lipsa ajutorului logistic și material furnizat de SUA și Marea Britanie, însă după război a preferat amnezia. Occidentul a redevenit avatarul exploatării omului de către om și al războiului, iar URSS îngerul păzitor al păcii. Fremătarea pacifiștilor occidentali din a doua jumătate a secolului trecut a urmat o partitură compusă la Kremlin, dirijată de kaghebiști în misiune și interpretată convingător de gură-cască din teritoriu (sindicate, intelectuali, un asortiment variat al oamenilor de bine nevricoși sau dedicați ideologic). Dizidentul sovietic Vladimir Bukovsky (a nu se confunda cu poetul și prozatorul Charles Bukowski) ne-a lăsat o descriere detaliată a acestei lumi în eseul “The Peace Movement & the Soviet Union” publicat în 1982 de revista Commentary.
Bukovsky rememorează conferința mondială pentru pace ținută la Sofia în septembrie 1980 la care au participat 2.260 delegați din 137 de țări reprezentând 330 de partide politice, 100 de organizații internaționale și peste 3000 de ONG-uri naționale. “Spectrul politic al reprezentanților a fost deosebit de variat: 200 de membri în diverse parlamente naționale, 200 lideri sindicali, 129 lideri social-democrați (dintre care 33 membri ai puterii executive din țările lor), 150 de poeți și scriitori, 33 de reprezentanți ai diferitor mișcări de eliberare națională (cum ar fi Asociația de Apărare a Drepturilor Civile din Irlanda de Nord), organizații de femei (cum ar fi Adunarea Națională a Femeilor Britanice), organizații de tineret, Consiliul Mondial al Bisericilor și alte organizații religioase, 18 reprezentanți ai diferitor comitete și comisii din cadrul ONU, foști militari de carieră și 83 reprezentanți ai partidelor comuniste.“ Toți au înfierat cum se cuvine orânduirea capitalistă și propensiunea ei inexorabilă către război, nimeni nu a amintit faptul că Uniunea Sovietică invadase Afganistan în decembrie 1979. A luat cuvântul și Yasser Arafat, pacifist școlit de KGB și decorat în 1994 cu premiul Nobel (pentru pace). Atâta pacifism strâns la un loc nu s-a mai văzut de atunci.
Bukovsky face o observație incomodă: “… chestiunea acum [în 1982] nu este ‘pace contra război’ ci ‘libertate contra sclavie’”. De fapt semnalează schizofrenia semantică manifestată prin aceea că ideologia ajunsese să determine percepția și concretizarea unor noțiuni mai mult sau mai puțin abstracte. Cuvinte ca “moșierime“ sau “burghezie“ devin stigmatizante în comunism deși statul era singurul proprietar legitim de pământuri (moșierul bun) iar nomenclatura se erijase în burghezia clasei muncitoare (pe stilul la plăcinte înainte și alții la muncă). Astfel pacea, în lumea paralelă a manipulărilor semantice, devine bună sau rea funcție de interesele sovietice.
Moșierimea, burghezia, clasa muncitoare, pacea și întreg dresajul pavlovian asociat nu sunt altceva decât felinare de semnalizare a păcatului sau virtuții pe calea către obediență completă. “Chestiunea nu este niciodată chestiunea. Chestiunea este întotdeauna revoluția.“ Principiul stângii americane formulat în anii 1960 de asociația “Studenți pentru o societate democratică“ (SDS) admite candid adevărul. Pace în Vietnam! Cu un bemol însă: vrem doar pacea bună, posibilă numai atunci când războiul va fi câștigat de vietnamezii comuniști din Nord.
Și astăzi? Pace în Ucraina! Bemolul lui Putin - noi pacificăm un vecin nazist! - încântă loja unei noi generații de melomani care cinstesc partitura Kremlinului. Pace în Gaza! Bemolul Hamas solicită menținerea dreptului istoric și inalienabil de exterminare a evreilor, iar loja antisemită a devenit neîncăpătoare. Mai ales tinerii din universități, ei au descoperit singura tradiție la care subscriu fără rezerve.
Premierul britanic Neville Chamberlain descria cerințele lui Hitler la adresa Cehoslovaciei drept "o ceartă dintr-o țară îndepărtată între popoare despre care nu știm nimic” și, confruntat cu lupul, a ales promisiunea unei păci iluzorii. Acum știm că al doilea război mondial devenise posibil mai devreme, datorită impotenței câștigătorilor din primul și odată cu resemnarea la militarizarea de către naziști, în 1936, a ținutului din zona Rinului. Churchill apare providențial în cărțile de istorie, dar la început a fost aprig contestat.
Și astăzi? Pacifismul continuă neabătut, ca o telenovelă nesfârșită a bunului Ivan împresurat constant de vechea clică a dușmanilor, doar mai perfizi. I s-a alăturat și bunul Xi Jinping. Acum, mai mult ca niciodată, dați o șansă păcii!
Susțineți PERISCOP cu o donație la alegerea dumneavoastră. Mulțumiri și reveniți!