Incursiune în Rusia profundă
Iobăgia, ingredient istoric definitoriu al statului și societății rusești.
2 decembrie este ziua desemnată de ONU drept prilej de comemorare a deciziei din 1949, când aceeași instituție a parafat un acord internațional de interzicere a practicării sclaviei sau a oricărei forme similare de subjugare umană. Ministrul de externe rus Serghei Lavrov și-a exprimat adeziunea pe 2 decembrie 2022, postând pe Twitter o imagine preluată din perioada stalinistă supratipărită cu dedicația International Day For The Abolition Of Slavery și însoțind-o cu afirmația “Țara noastră este una dintre puținele care nu au practicat comerțul cu sclavi”.
Realitatea e pe dos. Rusia a practicat sclavia timp de secole, sub forma specifică numită iobăgie. Nu a fost nici pe departe o excepție, iobăgia constituind pentru mult timp o trăsătură distinctivă a întregului continent european, începând cu antichitatea târzie. Repudierea occidentală a acestei practici a demarat în evul mediu târziu și a luat amploare treptat, devenind ireversibilă în zorii modernității. Scoția a abolit-o la final de secol XIV, cu excepția minelor de sare și cărbune de unde a fost proscrisă în 1779. Din Anglia și Țara Galilor a dispărut în secolele XV-XVI. Din Țara Românească și Moldova prin edictele domnitorilor emise în 1746, respectiv 1749, cu finalizarea din 1864 în urma reformelor agrare instituite de A. I. Cuza. Danemarca în 1748, regatul Piemont-Sardinia în 1771, Franța în 1789, principatul Baden în 1783, Ungaria în 1785 și 1848, Austria și Boemia tot în doi pași (1781 și 1848), Elveția în 1798.
Țarul Alexandru al II-lea a eliberat iobagii în 1861, cu excepția celor din Georgia și Kalmîkia (regiune la marea Caspică bogată în cărbune, petrol, gaze naturale, colonizată de tătari în secolele XIII și XIV). Vechile practici au continuat însă și viața foștilor iobagi s-a conformat de facto unui tipar feudal. Doritorii de agricultură pe cont propriu erau obligați să plătească moșierilor o taxă de răscumpărare a terenului avut în vedere pentru cultivare (abolită abia în 1907) și nu puteau achiziționa decât pământ mai puțin fertil și profitabil, în bucăți mici care adeseori nu erau învecinate. Taxa de răscumpărare era invariabil mai mare decât prețul de vânzare între moșieri. Unii țărani au preferat condiția de iobăgie, iar pentru ceilalți a însemnat continuarea dependenței de marii proprietari. Cei din urmă au rămas privilegiați.
Țăranii ruși au depins de stăpânii lor pentru o perioadă de timp mai îndelungată comparativ cu restul continentului european și datorită unei stări cronice de sărăcie cauzată în bună parte de condiții climatice și geografice inferioare. Sezonul agricol începe cu o lună mai târziu și se încheie cu o lună mai devreme, iar solul este mai puțin roditor, cu excepția Ucrainei și sud-vestului adiacent. Această stare de fapt a impus un model de subzistență în care țăranii ruși aveau hrană pentru supraviețuire, dar nu suficientă pentru a economisi și genera o acumulare graduală de bunăstare. Pentru a crește chiar și o vacă un țăran trebuia să adune mari cantități de fân, îndeletnicire care îl priva de satisfacerea nevoilor imediate.
Cultivarea a orice necesita un efort imens și mult îngrășământ. Gunoiul de grajd era rar pentru că nu erau suficiente animale, așa că țăranii foloseau cenușa din pădurile arse. Acest proces însemna forță de muncă intensivă: mai întâi pădurea trebuia arsă, apoi cioturile smulse, rămășițele nearse îndepărtate și numai atunci putea fi pământul arat și semănat. Din cauza solului sărac era nevoie de suprafețe largi pentru obținerea unei productivități cât de cât satisfăcătoare și satele s-au dezvoltat la distanțe mari unul de celălalt. Acest lucru a îngreunat comerțul, mai ales cu piețele europene.
Comerțul se desfășura pe cale fluvială, dar râurile majore din Rusia curg în direcția greșita. Oceanul Arctic nu este potrivit pentru comerț din cauza vremii, Marea Caspică nu are nicio ieșire către Occident, imperiul otoman controla accesul spre Marea Neagră, iar Marea Baltică a fost sub control suedez până la începutul secolului al XVIII-lea. Meșteșugurile din Rusia au rămas în urmă față de cele din Europa Centrală și de Vest din aceleași motive: piața internă era extrem de săracă deoarece țăranii, cu bani puțini sau deloc, nu puteau cumpăra suficient la prețuri decente.
Iobagii ruși se încălțau cu opinci din scoarță de copac și se încingeau la brâu cu frânghii, pe când iobagii europeni purtau încălțări și curele din piele. Vikingii au fost în stare să-i înfrângă pe slavi și să întemeieze principatul din Kiev deoarece aveau săbii de bună calitate capturate de la imperiul francilor; slavii au luptat în schimb cu bâte și sulițe din lemn și armament confecționat din limonit, un minereu de fier inferior cu conținut de argilă.
Rusia i-a învins în cele din urmă pe tătari și a pus stăpânire pe teritoriile bogate în sol negru fertil. Exporturile de cereale au alimentat trei secole de prosperitate pentru nobilime, timp în care condiția iobagilor s-a înrăutățit iar țarii și boierii au descoperit apetitul pentru luxul și sofisticarea aristocrației occidentale. Însă la mijlocul secolului al XIX-lea Europa găsea alt furnizor de resurse ieftine și prăbușirea prețurilor de export al materiilor prime a spulberat modelul economic al Rusiei țariste. Dislocarea rapidă produsă de SUA a spulberat tiparul economic-social bazat pe servitute abjectă.
Nu și în Rusia, unde iobăgia țaristă a fost înlocuită de gulagurile sovietice - lagăre de muncă silnică în care deținuții erau tratați ca sclavi. Lavrov s-a delectat în propria perversitate când a ales să-și ilustreze tweet-ul antisclavie cu o imagine promovată de Stalin, tătuc dintr-o lungă tradiție de supunere și neputință a rușilor față de stat. Emanciparea profundă a trezirii din apatie, cinism și autocompătimire este posibilă, dar timpul necesar pentru o asemenea prefacere nu va fi lin și nu numai pentru ruși.