Înfrățirea sovieto-arabă

... și cum a fost creată "națiunea palestiniană".

1972, întâlnirea de la Cairo dintre Ceaușescu și Arafat

Rezoluția 181 adoptată de ONU în noiembrie 1947 reprezintă fundația legală a existenței statului Israel. Decizia solicita împărțirea teritoriului Palestinei istorice în două entități statale distincte, una pentru arabi și cealaltă pentru evrei. Uniunea Sovietică a votat pentru din două motive. Pe de o parte datorită colaborării dintre lideri arabi și țări musulmane cu regimul nazist în timp ce numeroși evrei s-au înrolat în armatele alianței americano-engleză, iar alții au dus un război de gherilă anti-nazist în Bielorusia, Ucraina, Lituania și Polonia. Stalin a permis chiar Cehoslovaciei să livreze armament Israelului pentru a se apăra de invadatorii arabi. Al doilea motiv izvora dintr-un calcul rațional și o speranță de viitor: mișcarea sionistă era alimentată de un etos socialist pe care sovieticii intenționau să îl valorifice pentru alinierea Israelului la tabăra globală a comunismului, dar planul s-a evaporat când statul evreu nou înființat a preferat alianța cu SUA și Occidentul capitalist. Drept urmare s-a trecut la epurarea evreilor din nomenclatura comunistă est-europeană deși erau cadre de nădejde.

Sovieticii și-au îndreptat apoi atenția către Orientul Mijlociu canalizând resurse economice, militare și propagandistice în țări precum Egipt și Siria, încurajând strădania de suprimare a statului evreu. La un moment dat și-au dat seama că ignoraseră un element esențial. Mesajul arab se raporta la realități care defavorizau implicit cauza susținută.

Înainte de 1948 identitatea de “palestinian” nu era asumată de populația arabă locală și nici afirmată de țările arabe. Era un termen folosit pentru evreii din zonă. Arabii din Palestina istorică se auto-identificau drept o etnie din sudul Siriei, sau ca locuitori arabi din orașe precum Jaffa și Ierusalim. Zuheir Mohsen, membru în comitetul executiv al Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), confirmă într-un interviu din 1977 pentru ziarul olandez Trouw: ”Poporul palestinian nu există. Crearea unui stat palestinian este doar un mijloc de a continua lupta noastră împotriva statului Israel pentru unitatea noastră arabă. În realitate, astăzi nu există nicio diferență între iordanieni, palestinieni, sirieni și libanezi. Doar din motive politice și tactice vorbim despre existența unui popor palestinian, deoarece interesele naționale arabe ne cer să postulăm existența unui ‘popor palestinian’ distinct pentru a ne opune sionismului.”

Sovieticii au introdus conceptul de “națiune palestiniană” asuprită de Israel. A fost o invenție propagandistică inspirată, un caz de inversare a realității istorice, în urma căreia evreii înăbușeau aspirațiile de independență legitime ale unei națiuni doritoare de libertate. Era începutul anilor 1960 și URSS își descoperise vocația de antreprenor dedicat eliberării popoarelor subjugate de capitalism și imperialismul american. KGB-ul a creat în 1964 Armata de Eliberare Națională a Boliviei condusă de Che Guevara și în 1965 Armata Națională de Eliberare a Columbiei. Organizația pentru Eliberarea Palestinei a fost zămislită în 1964, la Moscova, când cei 422 de fondatori arabi selectați de KGB au adoptat prima cartă a OEP. Expresia “popor palestinian”, folosită în contextul unui document politic oficial, apare pentru prima oară în acest act.

Al doilea secretar general al OEP, numit în 1969, s-a dovedit a fi omul potrivit la locul potrivit. Yasser Arafat s-a născut într-o familie arabă înstărită din Egipt, dar biografia retușată de sovietici îl recomanda drept palestinian get-beget din Ierusalim. În 1948 a participat la invazia arabă a statului evreu nou creat, ca luptător în cadrul detașamentelor trimise de Frăția Musulmană, iar în 1959 a fost unul dintre fondatorii Fatah, organizație paramilitară dedicată eradicării Israelului. Erou și model i-a fost muftiul Mohammed Amin al-Husseini, cel mai dedicat susținător arab al lui Hitler. În prima jumătate a anilor 1960 a fost racolat de KGB și a urmat cursurile școlii speciale din Balashikha, suburbie moscovită unde funcționa un centru de îndoctrinare marxistă și antrenament operațional pentru cadrele destinate activității externe.

Singura sa deficiență consta în afirmarea fără ocolișuri a zelului său genocidar la adresa evreilor. Mahomed Yazid, fost ministru al informațiilor în guvernul algerian din perioada războiului de independență cu Franța, i-a spus: “Nu mai vorbiți despre anihilarea Israelului și transformați în schimb războiul vostru terorist [al lui Arafat] într-o luptă pentru drepturile omului.” Generalul Giap, un apropiat al lui Ho Și Min implicat în eforturile de propagandă nord-vietnameză, l-a sfătuit la fel: “Încetează să mai vorbești despre anihilarea Israelului și în schimb transformă războiul terorist într-o luptă pentru drepturile omului”. Schimbarea de optică pentru publicul occidental funcționase perfect la comuniștii vietnamezi. În locul conflictului ideologic comunism contra capitalism fusese trâmbițata dorința de autodeterminare națională și de emancipare față de imperialismul american, iar Giap l-a asigurat că mesajul libertatea indigenilor contra oprimării externe va fi digerat cu entuziasm în Occident. Arafat a priceput și s-a adaptat.

Primul succes l-a obținut în 1975, când ONU a adoptat rezoluția nr. 3379 condamnând sionismul drept “o formă de rasism și discriminare rasială”. La această concluzie s-a ajuns după ani de propagandă sovieto-palestiniană în care Israel fusese încondeiat drept cal troian al rasismului și imperialismului occidental. Încoronarea drept cavaler al păcii s-a produs în 1994, când a primit premiul Nobel pentru pace alături de Shimon Peres și Yitzhak Rabin. “Pacea este în interesul nostru, deoarece numai într-o atmosferă de pace justă va putea poporul palestinian să-și împlinească ambiția legitimă de independență și suveranitate.” — citat din discursul de primire a premiului Nobel.

Să rememorăm felul în care militanții palestinieni și-au exprimat dorința de pace în deceniile anterioare. Mai întâi câteva detalii despre organizațiile menționate mai jos. OEP înseamnă Organizația pentru Eliberarea Palestinei, păstorită de Arafat. Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (FPEP) a fost o structură palestiniană naționalistă și militantă fondată în 1967 ca facțiune marxist-leninistă susținută de Uniunea Sovietică și China; a doua cea mai mare branșă din cadrul OEP, după Fatah. Din FPEP s-a desprins Frontul Democratic Popular pentru Eliberarea Palestinei (FDPEP), falangă marxist-maoistă. Acțiunea Organizată pentru Eliberarea Palestinei (AOEP), club de gherilă palestinian fondat în 1968 care în 1971 s-a contopit cu Fatah. Septembrie Negru a fost o organizație teroristă înființată în 1970, izvorâtă din Fatah. Acum fragmente din uvertura palestiniană a păcii, în ordine cronologică:

• 26 aprilie 1960, Ashkelon: militanți arabi ucid un rezident evreu.

• 31 mai 1965, Ierusalim: legionari iordanieni trag în civili, ucigând doi și rănind patru.

• 26 decembrie 1968, Atena: atac asupra zborului El Al 253, de către FPEP. Un mort, doi răniți.

• 8 mai 1970, Avivim (Israel): masacru într-un autobuz școlar, săvârșit de militanți palestinieni din Liban. 12 morți (majoritatea copii) și 19 răniți.

• 10 februarie 1970, aeroportul din München: trei teroriști au atacat pasagerii El Al cu arme și grenade. Un mort și 23 răniți. Responsabili: AOEP și FDPEP.

• 30 mai 1972, aeroportul Lod din Israel: masacru înfăptuit de membri ai Armatei Roșii Japoneze în numele FPEP. 24 morți și 78 de răniți.

• 5 septembrie 1972, jocurile olimpice de la München: masacru înfăptuit de Septembrie Negru. 11 sportivi israelieni uciși.

• 2 martie 1973, Khartoum (Sudan): asasinarea de către Septembrie Negru a ambasadorului SUA și altor diplomați. Trei morți.

• 17 decembrie 1973, aeroportul Roma-Fiumicino: militanți Fatah atacă un avion Pan Am și altul Lufthansa. 34 de morți.

• 11 aprilie 1974, Kiryat Shmona (Israel): masacru săvârșit de FPEP. 18 morți, dintre care jumătate copii.

• 14-15 mai 1974, Ma'alot (Israel): masacru săvârșit de FDPEP. 115 israelieni luați ostatici, majoritatea copii de școală. 25 de ostatici au fost uciși (dintre care 22 copii) și 68 răniți.

• 11 martie 1978, masacrul drumului de coastă (Israel): capturarea unui autobuz de către militanți Fatah și OEP, urmată de uciderea a 38 de pasageri (dintre care 13 copii) și rănirea altor 76.

Atacurile teroriste și masacrarea de civili israelieni au continuat neîntrerupt în deceniile următoare, culminând cu dezmățul din 7 octombrie 2023. Să revenim la perioada de dospire și coacere a frăției sovieto-arabe, când Nicolae Ceaușescu și Ion Mihai Pacepa au fost desemnați custozii lui Arafat și ai jimblei apetisante în care fusese împachetat pentru consumul internațional.

La începutul anilor 1970 (în 1972 conform lui Pacepa) sovieticii l-au dat pe Arafat în grija lui Ceaușescu. Patriotul nostru reușise să-i convingă pe occidentali că era un comunist moderat și independent în genul lui Tito, iar nimbul său de credibilitate urma să-l proptească pe Arafat. Transplantul de simpatie a reușit. “Trebuie doar să continui a te preface că vei renunța la terorism și că vei recunoaște Israelul, la nesfârșit.“ - rememorarea lui Pacepa a conversației din martie 1978 dintre Ceaușescu și Arafat, când primul își pregătea protejatul pentru întâlnirea cu Jimmy Carter programată în aprilie. În cele din urmă numai Ceaușescu a fost invitat, iar mesajul său a reafirmat dezideratul unei păci juste în Orientul Mijlociu prin retragerea Israelului din teritoriile ocupate ca urmare a invaziei arabe din 1967, crearea unui stat palestinian independent și garanții pentru integritatea teritorială a țărilor din regiune. Carter l-a descris pe Ceaușescu drept un “mare conducător național și internațional”, dar cine râde la urmă râde mai bine. Arafat a primit Nobelul pentru pace în 1994 pentru semnarea acordului de la Oslo din 1993, prin care OEP se angaja să negocieze cu Israel un tratat de pace fundamentat pe recunoaștere reciprocă: OEP recunoștea legitimitatea statului evreu în schimbul recunoașterii legitimității OEP ca reprezentant palestinian. După Oslo, în 1994-1995, numărul israelienilor uciși de teroriști palestinieni crescuse cu 71%¹ față de perioada 1991-1992.

Activitățile lui Arafat și ale filialelor asociate erau finanțate de țările Tratatului de la Varșovia. Pacepa îi trimitea 200.000 dolari lunar, alte țări comuniste cotizau și ele, iar două avioane de marfă încărcate cu “provizii” aterizau săptămânal la Beirut. Arhivele STASI documentează faptul că în 1983 RDG trimisese în Liban muniție pentru AK-47 în valoare de 1.877.600 dolari. Vaclav Havel a menționat că Cehoslovacia comunistă donase teroriștilor islamici 1000 tone de exploziv Semtex-H (care nu poate fi detectat de câinii dresați să urmeze mirosul), suficient pentru cel puțin o sută de ani.

Ați auzit de zicala “crimele aduc bani”, sau în original “crime pays”. Arafat a murit în 2004 și a lăsat în urmă o avere estimată la șase miliarde dolari. Suha, soția lui, trăia la Paris din 2000 și încânta societatea mondenă cu prezența ei la paradele de modă, îmbrăcată în costumații făcute de cei mai buni creatori de la Chanel, Dior sau Yves Saint Laurent și asortate cu bijuterii Cartier sau Van Cleef & Arpels. Moștenirea lui Arafat a cauzat o ceartă între văduva elegantă și conducerea OEP, fiecare tabără clamând partea leului. După luni de negocieri Suha s-a mulțumit cu 20 milioane dolari și o rentă lunară de 35.000 euro. A fost un compromis bun; eleganța palestiniană putea străluci în continuare la Paris, iar terorismul palestinian putea zburda mai departe în mediul nativ.

Și Mahmoud Abbas, liderul “moderat” al Fatah și Cisiodaniei, s-a aflat pe ștatele de plată ale KGB-ului. În 1983 lucra ca spion sovietic în Damasc, după ce cu an mai devreme frecventase Institutul de Studii Orientale al Academiei de Științe din URSS. Acolo a publicat, în arabă, lucrarea intitulată “Relațiile secrete dintre nazism și conducerea mișcării sioniste”. În acel tratat nega existența camerelor de gazare din lagărele de concentrare naziste, descria cifra de șase milioane evrei exterminați drept “o minciună fantastică” și le învinuia pe victime de înfăptuirea Holocaustului. Coordonatorul său universitar a fost Yevgeny Primakov, ulterior numit ministru de externe al Rusiei post-sovietice.

Aceste detalii au devenit cunoscute după publicarea arhivelor Mitrohin. Vasili Mitrohin a lucrat în eșalonul superior al serviciului sovietic de spionaj extern, iar după retrogradare a fost însărcinat cu păstrarea actelor și documentelor secrete din arhiva KGB. A fugit din Rusia în 1992, luând cu el tot ce copiase în ultimii săi 12 ani de activitate. În 2000 a publicat cartea “KGB în Europa și Occident” împreună cu profesorul Christopher Andrew, în care a dezvăluit o parte din documentele sustrase.

Un stat palestinian de sine stătător ar fi putut exista în 1947, 2000 și 2008, cu condiția ca țările arabe să fi acceptat planul de partiție aprobat de ONU, Arafat să fi acceptat propunerea lui Ehud Barak la Camp David, sau Mahmoud Abbas să fi acceptat inițiativa lui Ehud Olmert. Închipuiți-vă că arabii ar fi acceptat rezoluția ONU din 1947: acum am fi aniversat trei generații de palestinieni trăind în vecinătate tolerabilă, poate chiar bună, cu evreii, bucurându-se de pace și capabili să construiască o țară a lor. Însă arabii au preferat mereu război și terorism, în alianță cu una dintre cele mai destructive puteri ale secolului trecut. Deznodământul este cumplit, o tragedie continuă de viețil irosite. O națiune nu se clădește pe ură.

1. Conform estimării făcute de Grok. Estimarea lui Pacepa era de 73%.