Intelect sau caracter?

Ideal ar fi să se potențeze reciproc. În realitate suntem nevoiți să evaluăm ce este preferabil.

Câmp de grâu cu ciori - Vincent van Gogh

Nu de puține ori intelectuali de calibru au susținut mișcări sociale sau politice nocive sau de-a dreptul odioase. Filozoful Martin Heidegger s-a înscris în partidul nazist în 1933 și a rămas un membru loial până la sfârșitul războiului. Heidegger nu a menționat niciodată lagărele de concentrare și Holocaustul.

Comunismul a avut o trenă de intelectuali mult mai largă și la fel de oribilă. Specia intelectualilor, deși mai bine educată și mai citită decât restul, s-a arătat a fi mai vanitoasă și mai înclinată spre parvenire decât omul de rând căruia îi predă lecții de civism și moralitate. Urmează nume perene din panoplia noastră.

Scriitorul Mihail Sadoveanu s-a remarcat și a fost ales membru al academiei române în 1921, înainte de publicarea operelor sale definitorii: Venea o moară pe Siret, Hanu Ancuței, Baltagul, Frații Jderi. A fost, fără îndoială, o personalitate literară și intelectuală de anvergură națională în perioada interbelică. După 23 august 1944 a uitat de frații Jderi și a devenit un susținător înfocat al fraților Ivan. Nu a existat bucățică de fund sovietic nepupată de marele nostru romancier patriot și animat de o grijă neprecupețită pentru cei dezavantajați social. L-a elogiat pe Stalin în 1945 cu ocazia discursului Lumina vine de la Răsărit, a fost candidat al partidului comunist la alegerile măsluite din 1946, iar după alungarea regelui Mihai din 1947 s-a îmbogățit de pe urma funcțiilor înalte cu care a fost răsplătit de comuniști.

Sadoveanu a savurat partitura de aristocrat literar al proletariatului, însă Constantin Bălăceanu-Stolnici l-a întrecut în autenticitate. El chiar provenea dintr-o veche familie boierească și a turnat timp de decenii la Securitate, într-un mod altruist și dezinteresat material. A debutat în cariera de turnător în 1965 și s-a remarcat prin disponibilitate, precizie si modestie. A turnat și pentru sume foarte modeste. În timpul liber a publicat numeroase lucrări de neuroștiință și a fost racolat de Academia Română ca membru de onoare.

Mihai Șora a fost filozof și eseist prin educație, comunist din tragere de inimă. Perioada între 1938-1948 a petrecut-o în Franța la studii și luptă antifascistă, a doua în calitate de membru al partidului comunist francez. PCF era o filială a Kremlinului, dar Șora găsise un cuib dizident. La întoarcerea în Republica Populară Română a fost disprețuit și discriminat. Ana Pauker l-a pedepsit trimițându-l la munca de jos, unde a făcut agitație în favoarea colectivizării, în perioada 1948-1951. În timp i s-au acordat sarcini și la munca de sus, în calitate de referent de specialitate la Ministerul de Externe (1948–1951), ca șef de secție la Editura pentru limbi străine (1951-1954) și de redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954-1969). „Atunci am învățat să cunosc mai de-aproape Partidul Comunist și să-l iubesc cu adevărat. O nouă epocă s-a deschis în viața mea, aceea a muncii constructive, epoca construirii bazelor socialismului în țara noastră, la care, cu ajutorul Partidului Muncitoresc Român, să duc și eu pietricica mea, partea mea de construcție, în locul pe care Partidul îl găsește cel mai nimerit.” – document olograf publicat de Evenimentul Zilei. Filozoful cu pietricică, un Sisif modest al comunismului.

Anatol E. Baconsky a fost eseist, poet, prozator. Din Wikipedia aflăm că a atacat principiile dogmatice ale proletcultismului cu ocazia congresului scriitorilor din 1956. Tot din Wikipedia mai aflăm că poetul asociat cu mișcarea suprarealistă a versificat totuși în dialectul proletcultist, demonstrând un talent veritabil. Volumul Cadavre în vid, publicat în 1969, cuprinde o mostră elocventă.

Trece-o noapte și mai trece-o zi,
Se ascute lupta între clase,
Iar chiaburii se arat-a fi
Elemente tot mai dușmănoase.

Astea le vedem noi — dar chiaburii
Văd în față negre văgăuni
Și în ochii lor văpaia urii
Răscolește blestemații tăciuni.

Eseistul și poetul s-a dat pe brazdă după treisprezece ani de la opoziția inițială, într-o perioadă în care proletcultismul nu mai era la modă.

Andrei Pleșu este unul dintre cei mai prețuiți intelectuali publici din țara noastră și cu siguranță cel mai prolific moralist. Cartea Minima moralia publicată în 1988 și numeroase articole apărute după 1990 în revista Dilema (Veche) l-au consacrat drept un teoretician subtil și de anvergură al moralității. Andrei Pleșu s-a înscris în Partidul Comunist Român în 1968, la vârsta de 19 ani, a fost expulzat din PCR în 1982 în urma scandalului "Meditația transcendentală" și în 1989 s-a înscris în Frontul Salvării Naționale, succesorul PCR după revoluția anticomunistă din decembrie. Bizar. O persoană consecventă auto-referențial, adică față de analiza publicată cu doar un an și ceva mai devreme și față de propria experiență din 1982, nu ar fi acceptat să-i reprezinte pe foștii tovarăși de drum într-un guvern de salvare națională a comunismului cu față umană (Pleșu a fost ministru al culturii din partea FSN în perioada 1989-1991). S-ar fi ținut deoparte. Pleșu însă practică altceva decât ceea ce predică; tot un fel de moralitate minimă, adaptată împrejurărilor.

Pleșu și alții au fost îmbrobodiți de Securitate cu ocazia scandalului „Meditația transcendentală”, iar țapii ispășitori au fost marginalizați. Cu această ocazie i-a trimis lui Ceaușescu două solicitări de revizuire a cazului său, în care se disculpa și își declara adeziunea față de partidul comunist. Pleșu spune că nu-i bai, astea erau normele de comportament în acea vreme. Scriitorul Marin Sorescu, alt inculpat, a ales totuși să nu se milogească. A ales demnitatea în locul ploconelii. Amândoi au avut de suferit dar unul nu s-a înjosit, a preferat să-și păstreze onoarea intactă, conștiința curată.

Demonstrația maraton din Piața Universității a fost curmată de pumnii și ciomagele minerilor aduși de Ion Iliescu pentru înnăbușirea unei rebeliuni legionare închipuite. Bătăușii făceau „ordine” pe străzi, în timp ce la TVR și în presă se mințea și manipula cu încrâncenare proletară. Pleșu s-a alăturat acestui cor infam publicând pe 14 iunie, în ziarul Adevărul (urmaș direct al Scînteii comuniste), manipularea intitulată „Chipul schimonosit al libertății”. Știți cine schimonosea libertatea? Mitingurile din Piața Universității, care au „dezbinat trupul ţării, au învrăjbit muncitorii, intelectualii, minerii, studenţii, prietenii de-o viaţă”. Și știți ce regreta Pleșu cel mai mult? „Nu mai ştim să reflectăm în linişte” – în liniștea fertilă în care reflecta Ion Iliescu, autorul butadei „avem nevoie de liniște”. Pleșu era pe atunci membru FSN și ministru al culturii în guvernul Petre Roman subordonat lui Iliescu. Încă o dată a prevalat minima moralia, de această dată din rațiuni de maximum mucles.

Pe 7 ianuarie 2015 a avut loc un masacru în incinta redacției revistei satirice Charlie Hebdo din Paris. Musulmanii fanatici Chérif și Saïd Kouachi au ucis 17 persoane la sediul revistei și pe parcursul încercării de evadare, din care 11 jurnaliști și paznici. Al treilea terorist, Amedy Coulibaly, a intrat pe 8 ianuarie într-un magazin care comercializa produse alimentare evreiești și i-a luat ostatici pe toți cei aflați înăuntru. Patru ostatici au fost uciși de Coulibaly și restul de 15 au fost eliberați de poliție. Atacurile au fost justificate de o serie de caricaturi anterioare satirice față de islam și ireverențioase față de profetul Mahomed. Charlie Hebdo mai păcătuise și prin republicarea caricaturilor apărute în 2005 în ziarul danez Jyllands-Posten.

Dl. Pleșu comentează cele petrecute într-un articol din 11 ianuarie 2015, tot din Adevărul. El găsește că există trei planuri de abordare contaminate reciproc pe care își propune să le decanteze. La punctul unu condamnă fără echivoc barbaria comisă, la punctul trei îi încondeiază pe absolutiștii libertății de exprimare, iar la punctul doi, după un slalom cazuistic, conchide că „am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie”. Logica lui Pleșu descoperă că victimele sunt principalii vinovați: cei de la gazetă și nici restul nu ar fi fost uciși dacă nu i-ar fi supărat pe islamiști. Pe acest fir logic libertatea de expresie devine un bun prețios care trebuie administrat de un organism competent și înțelept. Pleșu chiar cere „legiuitorului”, adică parlamentului, să instituie limite pentru libertatea de expresie. Rezultă o birocrație care să pună în aplicare aceste limitări și în efect o poliție a „expresiei”. O Comisie a Expresiei Domolite ar veghea părintește și, în plus, ne-am integra mai bine în Uniunea Europeană.

Caracterul solid însoțit de un vast intelect reprezintă o combinație excepțională. În realitate însă există puține asemenea persoane. Atunci ce preferați? Pe omul de caracter mai puțin cultivat intelectual, sau pe intelectualul multilateral dezvoltat dar îngust la caracter? În ce mă privește prefer caracterul. Caracterul întemeiat pe onestitate, modestie, curaj, compasiune, discernământ evită trufia și promovarea utopiilor sau tiraniei. Imaginați-vă o țară în care majoritatea locuitorilor este formată din intelectuali și alta în care majoritari sunt oamenii de caracter. Unde ați prefera să trăiți?

Pasajul următor, reprodus din eseul „Înșiră-te iarăși mărgărite”, explorează mai departe.

“Arta conducerii înseamnă ralierea oamenilor în jurul unor adevăruri evidente. Pe când un conducător capabil să afirme „Nu sufăr stânga politică”, fără echivocuri precum “Avem nevoie de o Stângă așa și pe dincolo”? Ar fi de dorit o persoană lucidă și fără înclinarea de a bălmăji pe lângă miezul lucrurilor, capabilă să declare că Stânga sufocă, otrăvește cu lingurița, induce autosuficiență și parazitism deghizate în “grijă” și „progres”. În lipsa afirmării cu tărie a ceea ce este evident nu poate exista o politică a realului și adevărului. O astfel de persoană nu are nevoie în primul rând de rafturi pline cu cărți în fundal, mai degrabă de curaj și claritate morală. Cărțile și educația intelectuală reliefează lumea, pe când lumina vine din propria conștiință. Un asemenea om ar trebui să fie mai ales curajos și drept. Sunt calități morale, nu intelectuale, cu adevărat democratice – la îndemâna omului de rând, nu rezervate pentru elite. Experiența educă mai mult decât orice tom citit iar ceea ce faci în viață împreună cu lecția morală desprinsă formează caracterul mai mult decât orice bibliotecă. Deschiderea intelectuală este fără îndoială benefică, dezvoltă amplitudine și profunzime, însă nu crează neapărat un om mai bun sau mai curajos. Este nevoie mai ales de caracter și agerime la minte.

Noi suntem, cu mult înainte de comunism, circumscriși ideii cuprinse în „lasă-mă să te las”. Suntem mai atașați conceptului de neatârnare decât celui de libertate. Omul de rând vrea să fie lăsat în pace, să nu atârne de mai-marii zilei și să-și vadă de treburile sale după cum îl taie capul. Libertatea alcătuiește un concept deplin, capabil să transfigureze întreaga societate, pe când neatârnarea rămâne un reflex individual. În timp și cu mult efort se poate ajunge la libertate prin neatârnare, însă numai urmând un parcurs de conștientizare bine asimilată la nivel național.

Responsabilitatea românilor se manifestă într-un mod anarhic și neomogen; putem vorbi despre responsabilitatea inegală a nenumărate insule. Cu adevărat remarcabil e totuși faptul că împărtășim un larg numitor comun, un larg rezervor comun de trăiri și realizări individuale care împreună pot deveni o forță superioară, conștientă de sine și capabilă să imprime întregii țări o traiectorie spre libertate. Suprastructura politică și de stat se împotrivește acestui potențial, dar nu avem alternativă; suntem nevoiți să-l dezvoltăm în condiții neprielnice, de altfel obișnuite pentru istoria noastră. Ocaziile pentru libertate trebuie construite indiferent de anotimp.

Viața politică nu este complet discreditată cât timp există oameni intransigenți. La fel cum faptele bune și conduita decentă nu cunosc vreun termen de expirare, ei au datoria să participe la sistemul failibil numit democrație. La rândul lor candidați care să se ridice la înălțimea aspirațiilor celor mai buni dintre noi nu pot răsări din nimic. Pentru aceasta e nevoie de o bază umană cultivată și lărgită în timp, iar simpla participare la vot nu ajunge. Nenumăratele insule trebuiesc urnite spre formarea unui continent al acțiunii de revendicare a libertății comune. Avem un exemplu nu departe de noi, în Solidaritatea poloneză.

Din acest exemplu istoric reiese că redescoperirea simțului civic, a acțiunii politice emancipatoare și în general de revendicare a propriului destin nu poate începe decât cu o redescoperire spirituală. Acest mesaj adus polonezilor de papa Ioan Paul al II-lea în 1979 a sădit semințele renașterii și eliberării de sub tirania comunistă. Câte divizii de tancuri are Papa, a întrebat odată Stalin, arogant. Perseverența spiritului s-a arătat mai puternică. Cât timp ne vor mai conduce impostorii? Depinde de noi.

Înalță-i mintea, întărește-i sufletul și omul va urmări împlinirea potențialului existent în el. Însă mintea se poate înălța și sufletul întări numai în condiții de libertate. Numai starea de libertate presupune și starea potențială a responsabilității – față de sine, comunitate și națiune. Noi am fost privați de libertate în cele mai crunte moduri cu putință. După 1948 am fost copleșiți de tirania comunistă, urmată după 1989 de o cleptocrație democratică și în ultimii doi ani de tirania fricii și învrăjbirii impusă în numele unui virus. S-a arătat că democrația nu este ultimul liman al armoniei sociale, ci doar un un sistem failibil care poate fi căpușat de proști și ticăloși. Ce rămâne atunci de făcut?

„Libertatea unui popor este bunul lui cel mai înalt”, proclama Simion Bărnuțiu în mai 1848 adresându-se românilor adunați la Blaj. Prea populist, prea ca la țară, răspunde consensul postmodern. Proclamațiile încastrate în istorie au un aer de relicve vetuste, asemeni organismelor străvechi prinse într-un sediment. În acest caz depinde de noi să readucem la viață duhul libertății. Nu este o fosilă.”