Prin ’76 sau ’77 am avut o discuție neobișnuită cu prietena mea de atunci. Eram amândoi adolescenți și absorbiți de preocupările vârstei, printre care amorul la loc de frunte. Eu aveam și alte convingeri și preocupări, atipice pentru un adolescent dintr-o republică socialistă multilateral dezvoltată. Detestam comunismul, împreună cu lașitatea și ipocrizia care îl propteau.
Deci eram amândoi într-un parc și dintr-una în alta am ajuns să vorbim chestii politice. Ea susținea că rânduiala socialistă era bună deoarece nedreptățile dinainte fuseseră îndreptate și acum oamenii erau în sfârșit stăpâni pe soarta lor. Existau unele neajunsuri și probleme, însă urmau să fie ameliorate. Eu îi spuneam că lucrurile se vor înrăutăți de fapt. Acele “neajunsuri și probleme” nu erau de etapă sau accidentale, ci parte integrală a unui sistem tiranic. Eram convins că șandramaua urma să se prăbușească în cel mult cinci ani. A fost de fapt nevoie de încă doisprezece sau treisprezece ani și de alt munte de suferințe, dar șandramaua s-a prăbușit în cele din urmă.
Când îmi aduc aminte de acest episod mă întreb: care dintre noi era cu adevărat conservator? Ea susținea tradiția în care ne născusem amândoi și avea încredere în capacitatea de îmbunătățire treptată a sistemului. Eu contestam și doream prăbușirea lui. O moderată contra unui radical, cum s-ar zice. Au trecut anii. Ea a devenit abonată la ziarul The Guardian și cultul încălzirii globale, în timp ce eu am devenit conservator. Se arată că mulți pot trece drept conservatori dacă ar fi să ne luăm doar după faptul că doresc să conserve ceva la un moment dat. Nu este însă de ajuns, în primul rând contează natura a ceea ce se dorește păstrat.
Orientarea conservatoare presupune un cumul de opțiuni. Iată cele pe care eu le consider importante.
Claritate morală
Înseamnă capacitatea de a distinge între bine și rău și de a acționa în baza acestor distincții. Înseamnă și capacitatea de a evalua comparativ utilizând criterii morale.
Se mai numește înțelegere sau percepție morală și se formează prin educație sau experiență. Asemeni altor aptitudini umane, fizice sau intelectuale, necesită practică îndelungată pentru perfecționare și menținere în formă. Nu este un bun înnăscut, ci dobândit.
Nu este același lucru cu sentimentul compasiunii sau cu atitudinea de empatie. Este în primul rând un act de deliberare, de analiză fundamentată pe criterii morale.
Proprietate privată
Dreptul la proprietate afirmă libertatea individuală și face parte din fundamentul unei societăți libere. Proprietarii contribuie la bunăstarea comunității și la menținerea ordinii sociale.
Pământul, căminul și restul bunurilor în proprietate personală asigură un grad de independență față de comandamentele politice sau ingineriile sociale ale statului. Dreptul de moștenire facilitează perpetuarea acestei stări de neatârnare.
Tentativa din prezent de limitare sau eliminare a tranzacțiilor în numerar reprezintă o modalitate de îngrădire a proprietății private și face parte din strădania de înlocuire a proprietarilor cu o clasă de chiriași. Să nu uităm că șerbii nu au fost altceva decât chiriași la rândul lor, dependenți de stăpânii pământului.
Jean-Jacques Rousseau a invocat în mod elocvent duhul colectivist:
Primul om care după ce a îngrădit o bucată de pământ și s-a gândit să spună „acesta e al meu” și a găsit alți oameni suficient de simpli încât să-l creadă, a fost adevăratul fondator al societății civile. Omenirea ar fi fost ferită de infinite nedreptăți, războaie, omucideri, crime dacă cineva ar fi rupt gardurile sau ar fi umplut șanțurile despărțitoare și ar fi spus: „Nu-l ascultați pe acest impostor! Sunteți pierduți pe vecie dacă nu vă amintiți că roadele pământului sunt proprietatea tuturor și că pământul nu este proprietatea nimănui!”
Comunitate voluntară
Oamenii sunt ființe sociale și formează în mod spontan comunități bazate pe asociere voluntară în virtutea intereselor comune. La acest nivel deciziile lor reflectă necesitatea de cooperare și compromis în scopul stabilirii unui consens reprezentativ.
O națiune este formată din nenumărate astfel de comunități locale ale căror obiective nu pot coincide, dar care care luate împreună formează un corp unitar datorită istoriei, limbii și aspirațiilor împărtășite. O conștiință națională sublimează particularitățile comunităților locale, neînsemnând omogenizare, și se menține vie prin diversitatea la nivel local.
Colectivismul, mai ales cel impus de stat, urmărește aplatizare prin omogenizare. Exemplul sovietic este binecunoscut, dar același impuls există și în Statele Unite. Herbert Croly, intelectual de frunte al mișcării progresiste americane de la începutul secolului trecut, cerea în 1909 “subordonarea individului cerinței unui scop național dominant și constructiv“. Politicile New Deal ale președintelui Franklin Roosevelt au promovat acest deziderat; în 1933 el romanța colectivismul etatist recomandându-l drept o "extindere în viața națională a vechiului principiu de comunitate locală”. Aceeași viziune a însuflețit și agenda liberală a anilor 1960, descrisă de președintele Lyndon Johnson drept un efort de “transformare a unității de interese în unitate de țeluri și unitatea de obiective într-o Mare Societate“. Barack Obama a revitalizat conceptul pentru secolul XXI, însiropându-l cu sentimentalism: “[Să unim] această națiune în jurul unui scop comun, un scop mai înalt… Să reafirmăm acel crez fundamental care ne face un popor și o națiune - eu sunt îngrijitorul fratelui meu, îngrijitorul surorii mele.“
Herbert Croly explica în cartea sa intitulată “Promisiunea vieții americane” cum un cetățean emancipat începe "să se gândească mai întâi la Stat și apoi la sine”. Multitudinea comunitățlor locale create de nenumărate asociații voluntare trebuie înlocuită cu o singură comunitate, superioară celor din trecut și subordonată statului, liantul acesteia neputând fi decât "religia frățietății umane".
Această religie se substituie creștinismului și în numele frățietății umane îl înjosește pe om. Preferințele statului sunt impuse drept unică alternativă morală, de la soluțiile pentru climă, la cele pentru Covid și la cele pentru ameliorarea declinului de populație. Negarea realităților biologice și istorice a devenit un passe-partout mediatic, iar flagelarea neconformilor o virtute. Toate aceste preferințe și acțiuni au atins un nivel absurd, sinucigaș. Însăși caracteristica definitorie a vremurilor noastre este aceea că absurdul a devenit firesc și firescul nelegitim.
Centralizarea politică, birocratică, tehnologică și mediatică exercită o presiune enormă asupra societății, însă comunitățile voluntare periclitează această hegemonie combinată. Conservatorul ajută la propășirea lor.
Libertate
Libertatea nu a fost niciodată ceva de la sine înțeles sau acceptat. Nu a fost niciodată o stare naturală a condiției umane și nu este nici în prezent. Instinctul de supraviețuire este cel mai puternic impuls uman.
Pe de altă parte o civilizație matură, avansată, nu este posibilă în absența libertății. Libertatea cuvântului, religioasă, economică, de întrunire și circulație sau libertatea academică sunt câteva forme pe care le considerăm firești. Pe fundația acestor libertăți s-au clădit prosperitatea materială și anvergura intelectuală care definesc lumea occidentală.
La scară istorică însă libertatea nu constituie regula, ci excepția. Constanța fie și sinuoasă a acestui element prin albia civilizației occidentale, comparată cu realitatea din alte părți în cadrul altor culturi sau civilizații, demonstrează caracterul ieșit din comun al parcursului nostru. Practicile regimurilor politice moderne evidențiază trei tipologii: de suprimare, cenzură sau de cultivare a libertății.
Comunismul, socialismul, fascismul și nazismul aparțin primei tipologii și au însângerat secolul trecut. Rusia și China continuă în prezent tradiția lor înrobitoare și agresivă, la fel și lumea islamică. Libertatea a fost cultivată asiduu în spațiul anglo-american la nivel practic și teoretic. Europa a oscilat între cultivarea și suprimarea libertății, furnizând contribuții intelectuale remarcabile dar și realități oribile. Ultimii șaptezeci de ani au consemnat o preferință crescândă pentru cenzură și dirijism ideologic, cu puseuri din ce în ce mai frecvente de suprimare a libertății. Uniunea Europeană a involuat constant, devenind o suprastructură ostilă libertății.
Anii de până acum ai acestui secol înregistrează însă, peste tot în Occident, un flux al mentalității și practicilor liberticide. Abundă interdicțiile asupra gândirii și acțiunii independente, ca în perioada Covid, în universități, în viața cotidiană, unde mobilitatea, hrana sau procrearea depind de criteriul arbitrar numit “amprentă carbonică”, în felul permis de raportare la trecut, zugrăvit drept un șir uniform de crime și abuzuri pentru care cei din prezent trebuie să ispășească necontenit. Principiul flagelării întru supunere se manifestă din ce în ce mai apăsat și sub forme tot mai diverse.
Civilizația noastră poate continua numai în prezența formelor de libertate care au făcut-o posibilă. Prezervarea lor reprezintă cea mai înaltă prioritate.
Cunoașterea istoriei
Înțelegerea istoriei a fost o trudă intelectuală onestă până la iluminism; după a devenit facultativă. De ce contează? Falsificarea trecutului permite ideologizarea prezentului și predestinarea viitorului, generând o impostură cu aură de inevitabilitate. Avem suficiente pilde în trecut și din prezent.
Trecutul ne arată cum funcționează și de ce se schimbă diverse tipuri de societăți, facilitând înțelegerea motivelor care determină formarea și evoluția comunităților umane pe un făgaș și nu altul. Înțelegând trecutul devenim mai competenți în privința organizării vieții din prezent.
Prin studiul istoriei obținem acces la vastul laborator de experiențe umane care permite dezvoltarea unui cetățean bine informat și capabil de discernământ. O societate alcătuită din asemenea cetățeni este mai înțeleaptă și mai prosperă.
Adevăruri fundamentale și instituții indispensabile
Conservatorul afirmă adevărurile fundamentale și protejează instituțiile indispensabile.
Ființa umană este binară, iar născocirile de gen nimic altceva decât fantezii stupide. Bărbatul și femeia sunt entități biologice și psihologice distincte și complementare. Familia este instituția imemorială care aduce împreună un bărbat și o femeie într-un nucleu social bazat pe afinități, formând lăcașul cel mai potrivit pentru zămislirea și creșterea copiilor. Copiii? Au mamă și tată, nu părinte unu și părinte doi. Ei trebuie apărați împotriva depravării sexuale care se insinuează în școli. Bărbatul, femeia, copilul, instituțiile căsătoriei și familiei sunt elemente vitale pentru orice societate. Atacul împotriva lor constituie o formă de nihilism în fața căruia niciun om decent nu poate rămâne pasiv.
Alcătuit din numeroase părți componente cu funcții diferite, mecanismul societății occidentale formează un angrenaj complex îndreptat către crearea de bunăstare materială, emancipare individuală și pace socială. Echilibrul acestui angrenaj este fragil, iar rațiunea sa de a fi ușor de viciat. Dezideratul bunăstării materiale a fost înlocuit de propaganda în favoarea sărăcirii, în numele protecției climatice. Emanciparea individuală a fost înlocuită cu cerința supunerii necondiționate față de autoritățile politice și mediatice clamând superioritate în administrarea situațiilor de criză. Pacea socială, o stare de optim posibilă prin negocieri la interfața dintre instituții politice, judecătorești și societatea civilă, s-a arătat nesatisfăcătoare atunci când primează interesele celor puternici, iar dezbinarea a devenit metoda preferată de tranșare a contradicțiilor.
Tendința covârșitoare din anii recenți a fost aceea de a răspunde cu manipulări sau brutalitate la divergențele dintre populație și clasa conducătoare. Demos migrează la periferie, pe când kratos ocupă centrul. Vedem că dēmokratia nu este un mecanism imun, reflexe tiranice vechi de când lumea s-au adaptat la circumstanțe noi. Numeroase instituții au devenit atât de corupte încât speranța unei redresări dinăuntru apare irațională. Singura alternativă viabilă este reconquista. Pas cu pas, după dictonul unui clasic în viață.
Rolul civilizațional al creștinismului
Indiferent dacă ești credincios, ateu sau nedecis, rolul creștinismului în formarea civilizației noastre este de netăgăduit.
Congregația creștină s-a îngrijit mereu de săraci, bolnavi, văduve și orfani. Orfelinatele, așezămintele de caritate pentru săraci și bătrâni sunt instituții sociale fondate de Biserică. Teologul luteran August Hermann Francke a adăugat școli primare și secundare la orfelinatele de care se îngrijea în calitate de pastor al unei mici comunități din apropierea orașului Halle și astfel a integrat cea mai neglijată categorie de copii în sistemul de învățământ. Universitățile sunt altă creație creștină, cu rădăcini în școlile monastice care au început să apară din secolul VI. Universitățile din Bologna, Oxford, Cambridge, Salamanca, Padova datează din secolele XII-XIII și sunt printre cele mai vechi din lume. Cea din Padova a conferit primul titlu universitar unei femei în 1678. Știința ca disciplină intelectuală în sens modern este de asemenea o invenție creștină. Blaise Pascal (matematică, fizică), Albrecht von Haller (fiziologie), Nicolas Steno (geologie), Isaac Newton (matematică, fizică), Michael Faraday (electromagnetism), Leonhard Euler (matematică) sunt doar câteva nume ilustre dintr-o lungă listă.
Istoria consemnează și episoade deplorabile: corupția și abuzurile bisericii catolice din evul mediu, războaiele între creștini, pervertirea marxistă manifestată în teologia eliberării, scandalul preoților pedofili. Cel mai grav derapaj recent îl reprezintă felul în care actualul papă păstorește comunitatea catolică, în spiritul teologiei eliberării și contrar crezului anti-totalitar al papei Ioan Paul al II-lea.
Cu mai bine de un secol în urmă G. K. Chesterton observa că odată cu repudierea creștinismului ne-am ales nu numai cu proliferarea răului, dar și cu virtuți orfane care au luat-o razna. “Astfel unii oameni de știință se îngrijesc numai de adevăr, iar adevărul lor este nemilostiv. Astfel unii umaniști se îngrijesc doar să apară milostivi, iar mila lor (îmi pare rău să spun) adeseori contravine adevărului.” Astăzi unii au grijă de mediul înconjurător chinuindu-și semenii, alții apără democrația mințind, sau aceia pătrunși de simțul dreptății și ținând partea sadicilor ucigași de evrei.
Rezultă o cacofonie în care prinde avânt dezinteresul de a mai examina atent realitatea de ansamblu. Pierderea credinței creștine a dus la rătăcirea în relativism.
Conservatorismul profesat de Russel Kirk accentuează menținerea bunelor practici din trecut alături de integrarea treptată și prudentă a noului, tensiunea dintre ordinea morală perenă și natura umană failibilă reprezentând cea mai mare provocare pentru fiecare generație.
Cel mai mare pericol acum îl constituie avântul intern de reprimare a libertății împreună cu repudierea în masă a creștinismului. Lumea noastră occidentală trece printr-o criză profundă. Oamenii pot fi condiționați să consimtă la acțiuni oribile, nazismul și comunismul au demonstrat pe deplin acest lucru. Oamenii pot fi și ușor amăgiți, dar nu la nesfârșit în același fel. Am această convingere chiar dacă orice cuantum de cunoștințe și bună-credință nu ne ferește de greșeli.
Schemele curente de îmbrobodire sunt deja străvezii. Vai, extremiștii de dreapta! uite populiștii! vai, democrația! aoleu moare planeta! sus masca, ne omoară virusul! știința nu minte! fetele au puță! băieții emancipați urinează la femei și sunt campioni la sportul feminin! brr, creștinii bătuți în cap! vaca râgâie ca o vacă și poluează planeta! vai, ce gustoase sunt larvele în aspic! imigrația ilegală e dreptul omului!
La commedia è finita. Mai devreme sau mai târziu se va încheia și această farsă pusă în scenă de decenii, cu condiția să nu ne lăsăm intimidați de bici sau seduși de zăhărel. Dacă nu luptăm acum atunci nu vom mai avea ce prezerva în viitor.
Felicitari pt articol. A reusit sa puncteze punctele esențiale ale conservatorismului…