Răzvrătitul ajuns conservator - amintiri de-o viață (2)

Un fel de autobiografie.

Anii englezi

Vameșul a terminat de inspectat pașaportul și întreabă:

— Scopul vizitei dumneavoastră?
— Turistic. Eu și prietenul meu dorim să vizităm Londra și împrejurimile.
— Puteți apela financiar la cineva în caz de nevoie? Londra nu este un oraș ieftin.
— Mi-e teamă că nu.
A controlat și pașaportul lui Vali, a pus aceleași întrebări și a primit aceleași răspunsuri.
— Vă rog să mă însoțiți, trebuie să facem verificări suplimentare.

Am fost duși în încăperi separate și luați la puricat. Mi-au cerut să deschid valiza și au găsit câteva articole de îmbrăcăminte, lenjerie intimă și cărți de geologie. La Vali aceleași lucruri, cu deosebirea că el avea manuale de chimie. Fiecare cu profilul său de inginerie. M-au întrebat de ce burdușisem geamantanul cu cărți de geologie, doar sosisem într-un sejur turistic. Au urmat echivocări, eschivări și tăceri. Cărasem cu noi acea mini-bibliotecă la gândul că poate vom avea ocazia să ne angajăm în meseriile pentru care urmasem o facultate și vroiam să ne pregătim temeinic în eventualitatea unui interviu de muncă. Timpul trecea și totul devenise atât de străveziu și penibil. În cele din urmă vameșul s-a retras pentru o consfătuire cu colegii și când a revenit m-a întrebat din nou:

— Deci sunteți din România?
Pauză.
— Bine ați venit în Marea Britanie. Sunteți liberi să vă continuați călătoria.

Ne-am cazat la o pensiune din nordul Londrei (bed and breakfast în tradiția locală) și următoarele trei zile am cutreierat orașul. A patra zi ne-am așezat pe canapeaua din cameră, am scos ce mai aveam prin buzunare și am făcut socoteala; mai aveam cât să ne ajungă încă două sau trei zile. Nu ne-am înțeles, aveam idei diferite pentru viitorul imediat (chiar dacă niciunul dintre noi nu intenționa să se întoarcă) și am hotărât ca ziua următoare să ne mai plimbăm o dată prin centru și să ne luăm rămas bun. Pe Regent Street mi-a atras atenția un indicator montat pe zidul unei clădiri; ne aflam în dreptul sediului Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, despre care știam că fusese înființată și era condusă de Ion Rațiu. Ce avem de pierdut ne-am spus din priviri și am intrat.

Am ajuns într-o antecameră lungă în capătul căreia ședea o femeie mai în vârstă bătând la o mașină de scris. Nu îndrăzneam să ne apropiem, așteptam să termine de dactilografiat. S-a oprit din scris, ne-a măsurat din priviri și a zâmbit.

— Grijile voastre s-au încheiat. Veniți mai aproape și vă spun tot ce trebuie să știți.

Mai că nu ne venea să credem. Neștiind nimic despre sistemul britanic noi căutam să evităm autoritățile cu orice preț, de frică să nu fim deportați, iar ea ne spunea să mergem la sediul Home Office (ministerul de interne) și să înaintăm o cerere de azil politic. Căpătam astfel statutul de solicitanți de azil și nu puteam fi expulzați, iar până la decizia finală de acordare sau respingere aveam de așteptat câțiva ani, timp în care puteam să ne gândim la pasul următor. Mai mult, căpătam în mod automat dreptul la cazare gratuită și la o mică indemnizație săptămânală pentru alimente. Era ora prânzului. Până la ora 16 era posibil să obținem țidula oficială de la Home Office iar apoi, dacă sunam la numărul de telefon al unui furnizor de locuințe pentru refugiați aprobat de autorități, urma să fim cazați într-un loc decent. La ora 21 ne aflam împreună cu alți refugiați într-o casă ridicată pe vremea regelui Edward al VII-lea. Stilul arhitectonic specific perioadei urmașului reginei Victoria, foarte popular în anii 1901-1910, este definit de camere largi cu tavane înalte, ferestre mari și accentuarea iluminatului natural, freze decorative ample și o grădină la stradă cu rol estetic și de protecție pentru intimitatea familială dinăuntru. Începusem ziua fără speranțe iar pe seară eram din nou plini de speranță; adjectivul superb descrie perfect acea zi, dar pentru noi a fost un miracol.

În câteva săptămâni numărul locatarilor a crescut de la câțiva la cincisprezece, garajul a fost transformat în cameră de locuit și grădina din față a devenit mizerabilă. Conviețuiam acolo români, două perechi de bulgari și kurzi din Irak. Localitatea kurdă Halabja din nordul Irakului fusese atacată cu arme chimice în 1988, la ordinul lui Saddam Hussein; s-au înregistrat câteva mii de morți, alte mii de răniți și unii kurzi au fugit în Occident. Îi respectam enorm pentru suferințele îndurate, dar cei cu care trăiam sub același acoperiș erau insolenți și întrețineau o murdărie insuportabilă. Foloseau grădina drept tomberon pentru gunoaie, bucătăria era plină de zoaie și resturi de mâncare. O bulgăroaică a erupt după ce unul dintre ei transformase plita aragazului într-un vulcan noroios.

— Imediat să cureți mizeria asta! Nesimțitule!
— La noi femeia curăță după bărbat! și a dat să plece.
— Și la voi rolul bărbatului este să facă mizerie?!

Eram mai mulți de față și nu a avut încotro, a făcut curat lună.

Timp de șase luni am salahorit la negru. La început am spălat și lustruit mașinile din garajul unui vânzător de automobile uzate, plus alte activități cerute de patron. Puține lucruri (lucruri pe care le poți atinge) se compară cu un Jaguar strălucind de curățenie. Apoi am fost femeie de serviciu în biroul unui avocat originar din India. M-am prezentat la interviul de angajare în costum și cravată; el credea că are de-a face cu un posibil client și i-a trebuit un timp să proceseze ideea că venisem pentru șters praful, dat cu aspiratorul și golit scrumiere. Al treilea loc de muncă a fost un depozit de covoare persane. Cu bănuții câștigați m-am înscris la un curs de dactilografie și mă gândeam să devin secretară; adevărata țintă era însă meseria de programator software. Din corvoada vieții de zi cu zi s-a produs al doilea miracol. Frecventam biblioteca locală și eram abonat la newsletter-ul săptămânal; aflam ce cărți noi erau disponibile, știri din comunitate și despre conferințele publice găzduite acolo. Într-o bună zi observ anunțul unui colegiu tehnic din Watford, orășel la nord de Londra: primim înscrieri la cursul nostru de programare și inginerie software; solicitanții de azil politic care au absolvit studii superioare sunt acceptați din oficiu. Pentru cursanți ca mine plătea guvernul majestății sale. Era exact educația la care jinduiam și pe care nu știam cum să o obțin. Cursul dura nouă luni, nu era lucru de mântuială.

M-am înscris împreună cu Vali și am absolvit amândoi în primul sfert valoric. În toamnă 1992 am fost angajat de o firmă de telecomunicații din sudul Londrei. Produsul lor era un sistem de arhivare și interogare a datelor culese dintr-un “private branch exchange” (PBX) folosit de telefonia multor companii. PBX este practic o centrală telefonică de birou distribuită ca un serviciu în interiorul unei companii, iar conducerea dorește să știe felul în care este întrebuințată o astfel de facilitate. Nu e vorba despre spionarea convorbirilor, cât despre producerea de statistici cantitative de natură să stimuleze inferențe calitative. După primele șase luni am fost chemat în biroul arhitectului principal. A început spunându-mi că îmi apreciază punctualitatea, disponibilitatea de a lucra peste program și efortul depus în general, dar că era nemulțumit de calitatea a ceea ce livram. M-a întrebat ce înțelegeam prin “programare pe obiecte” și i-am recitat definiția de manual: comunicarea dintre diverse module software prin interfețe cât mai generice posibil și ascunderea detaliilor interne. Noi foloseam limbajul de programare C, care nu susține acest principiu în mod nativ, dar arhitecții firmei puseseră la punct o infrastructură originală de aproximare cu condiția unei aplicări consecvente. Eu încălcasem prea des convențiile obligatorii.

A deschis un sertar de la birou, a scos două cărămizi și a început să îmi arate cât de bine se împreunează când suprapuse pe suprafețele complementare. Ideea pe care dorea să o comunice era aceea că abstracțiile utile pornesc din realitate, iar cele din software nu fac excepție. Devălmășia sau abstracțiile impuse în mod arbitrar sunt sortite eșecului. Fiecare latură expune o interfață și fiecare interfață înseamnă asumarea unui contract public; la cărămizi este “am o suprafață de atâția centimetri pătrați, cu lungime x, lățime y, pot face față la o presiune de maxim z pascali și am o porozitate de atât la sută“. Sunt singurele informațiii necesare pentru a ști cum se îmbină cărămizile la dispoziție. Compoziția internă nu are importanță, iar la cărămizile software este ascunsă. Decuplarea interfeței de implementare permite înlocuirea în timp cu componente superioare, dar care satisfac în același fel așteptările sistemului. Profesia de arhitect software, a încheiat șeful meu, are câteva lucruri în comun cu aceea de dramaturg. Amândoi creează personaje simple și complexe pe care le plasează în contexte anume într-o dinamică înaintând spre un deznodământ prestabilit, cu deosebirea că programatorii (mai ales începători) nu rezistă tentației de a trăncăni excesiv prin intermediul partiturii lor și astfel rescriu scenariul din mers. Era adevărat. Mai rău, în timp am observat că arhitecții lumii în care mă refugiasem încercau să-i imite pe cei ai lumii din care veneam.

În vară 1994 am primit înștiințarea că solicitarea de azil politic fusese respinsă și eram anunțat că trebuia să părăsesc țara până în noiembrie. Venisem cu un prieten, dar între timp mă însurasem cu o româncă în aceeași situație ca mine și plecam cu o soție și un copil în vârstă de doi ani. Am cutreierat ambasadele țărilor vorbitoare de engleză, iar când credeam că nimeni nu ne va primi fără slujbă asigurată și recomandare de la angajator i-am găsit pe canadieni. Erau singurii care aveau un program de imigrare deschis oricui, cu condiția să stăpânești măcar una din cele două limbi oficiale și să dovedești experiență profesională în meseriile dorite de ei. Cadrele din industria software erau printre cele mai căutate. Altă cerință era aceea ca imigranții să dețină suficienți bani pentru a se întreține fără vreun ajutor material în primele șase luni. În septembrie am primit vize pentru întreaga familie și în octombrie părăseam Anglia. Prima destinație a fost România, pentru a-l lăsa pe copil la bunici până reușeam să ne punem pe picioare în Canada. Vali? Și el s-a angajat ca programator și a avut solicitarea de azil respinsă, însă nu a renunțat. A apelat la serviciile unui avocat și a obținut amânări succesive ale ordinului de deportare până când, după opt ani consecutivi de muncă și plătit impozite ca orice cetățean britanic, i s-a acordat dreptul la rezidență permanentă. Acum e cetățean cu drepturi depline.

Acei patru ani în Anglia au fost printre cei mai buni din viață. Am luat-o de la zero, am îndurat greutăți, am avut parte de răsturnări nesperate de situație și de întâlniri providențiale, am aflat ce înseamnă să fii soț și tată, iar persoana din final devenise cea pe care speram să o conjur din sentimentul de ratare de la început. Plecam alt om. De atunci refrenul Beatles “You say goodbye and I say hello” a devenit summa lyricus a acelui timp. Eu și Anglia ne despărțeam, însă recunoștința mea era eternă.

Susțineți PERISCOP cu o donație la alegerea dumneavoastră. O contribuție financiară ajută mult. Mulțam și reveniți!