Răzvrătitul ajuns conservator - amintiri de-o viață (3)
Un fel de autobiogafie.
Cărbune și statistici pentru țară
Septembrie 1985. Geologul șef a terminat de citit hârtiile de repartiție și exclamă cu năduf: “Ce mă fac cu voi?!” Eram opt proaspeți absolvenți de geologie și minerit într-un mic birou, la sediul TESA al minei de cărbune din Anina. (Acronimul desemnează personalul tehnic, economic, social și administrativ dintr-o întreprindere.) Mina avea nevoie de cât mai mulți mineri experimentați, dar primise o tranșă suplimentară de novici cu diplomă. Eram patru geologi absolvenți ai facultăților de profil din București, Cluj, Iași și patru ingineri mineri de la institutul cărbunelui din Petroșani. Geologul șef era exasperat deoarece an de an trebuia să angajeze personal TESA de care nu avea nevoie. Mina era bine cartografiată de pe vremea imperiului austro-ungar, iar el și cei doi geologi mai vechi din subordine erau de ajuns pentru exploatarea curentă.
În 1985, anul când am absolvit studiile superioare, au fost produși în jur de 500 geologi cu patalama la mână din care 330 în București și restul la Cluj și Iași. Canada avea resurse naturale mult mai mari și se descurca bine mersi cu o treime din randamentul nostru, dar Ceaușescu devenise convins că exista o relație direct proporțională între numărul de prospectori și bogățiile subsolului. Era la modă ideea că multe furnicuțe robotind la suprafață cu busola și ciocanul pe afloriment descoperă numeroasele zăcăminte de petrol, cărbune și minereuri puse la păstrare de Burebista și Decebal pentru urmașul lor providențial. Dezgropai, industrializai baban și exportai la arabi și în Africa. Simplu, eficient, o minciună și escrocherie evidente numai la fața locului. Toți opt am fost trimiși în subteran la munca de jos din abataj.
În schimb se câștiga bine. Eu încasam vreo șase mii de lei lunar inclusiv sporul de subteran, o sumă de aproape trei ori mai mare decât salariul mediu; un miner cu vechime mai mult. Eram cazat în căminul de nefamiliști la jumătate de preț pentru stagiari și consumam borhoturile ieftine gătite de cantina minei. Îmi rămânea mai mult de jumătate din salariu, din care cea mai mare parte economiseam și restul beam. Viața cotidiană a întregii comunități era proptită în trei ancore: minerit, alcool și bârfe. Trei pietre de moară măcinau metodic grăunțe umane și pe jgheabul de ieșire curgea făină pentru dospitul statisticilor triumfale din Scînteia.
Împrejurimile și întreg ținutul de la Reșița până la Dunăre impresionează prin frumusețea naturii. Într-unul din acele sate bănățene, pe o colină la margine de pădure, se născuse bunicul din partea tatălui. Și el a trudit o vreme într-o mină de cărbune, ca mai toate generațiile vechi din Cărbunari. Cu ocazia altei ieșiri în lumea înconjurătoare m-a izbit o vedenie cât se poate de reală; hectare de înălțimi împădurite și fâneață nu departe de Anina deveniseră peisaj selenar. Era cariera de șisturi bituminoase formată din roci sedimentare, în principal argile, prin care trecuse petrol în urmă cu sute de milioane de ani. Prin măcinarea şi arderea lor în amestec cu cărbune, păcură ori gaz poate fi obținută energie electrică. Lucrarea începuse în 1976 și a fost abandonată în 1988 fără ca termocentrala special construită să fi produs, după cinci milioane de metri cubi excavați și un miliard de dolari investiți, măcar o sutime din electricitatea planificată. Descoperirea zăcământului nu a fost urmată de studii de fezabilitate, s-a presupus doar că șisturile de la Anina au caracteristici adecvate pentru o conversie facilă în energie. Potențialul acestor roci s-a arătat a fi mult sub speranțe. S-a construit o conductă de gaze prin munte și s-a încercat amestecul cu gaze, dar fără rezultat. Au schimbat macazul și au adus păcură prin altă conductă, dar păcura îngheață iarna. Șisturile de la Anina fiind mai dure decât anticipat, utilajele de măcinat roca se uzau prematur și trebuiau înlocuite des. Fumul şi cenuşa blocau constant ventilatoarele. Opt mii de oameni au ajuns în final să muncească în zadar la acest proiect falimentar. După abandonarea lucrărilor au apărut hoții de fier vechi care au introdus peste 100.000 de tone în circuitul de contrabandă. A fost un episod reprezentativ pentru iepoca de aur a incompetenței și megalomaniei.
O fostă colegă de facultate locuia într-unul din blocurile de nefamiliști construite pentru lucrătorii de la carieră pe un platou înalt la periferia Aninei. Urcam până acolo de dragul perspectivei largi care se dezvăluia de sus, iar dacă ar fi să mă psihanalizez probabil căutam ceva tangibil la capătul opus al vieții cotidiene de pălmaș într-o grotă. Ne-am recunoscut cu surpriză, nu mai aveam habar unul de celălalt de la terminarea studiilor. Am aflat că era gravidă într-un stadiu timpuriu al sarcinii și deprimată pentru că nu găsea pe nimeni de încredere care să o ajute cu avortul. Am încercat fără succes să o conving să păstreze copilul și în cele din urmă m-am dus la Reșița, unde soția unui unchi lucra ca medic generalist la spitalul județean. Am rugat-o să ajute, să găsească o modalitate de avort care să nu pună în pericol viața colegei mele. Pe acea vreme avortul era interzis prin lege și multe femei tinere se abandonau mutilărilor din subteran. Doctorița nu dorea să fie părtașă la pruncucidere dar a promis că în cel mai rău caz va facilita un avort fără riscuri medicale, atât cât se putea. Colega mea s-a dus la Reșița, s-a întâlnit cu acea rudă și când i-a venit sorocul a născut o fetiță în acel spital. Pentru mine a fost cea mai luminoasă înălțime întrezărită din cel mai adânc peisaj al nepăsării înconjurătoare. Nu cred că există făptură mai generoasă decât femeia care decide să devină mamă. Avortul este în schimb un act egoist al renunțării la șansa unui viitor dincolo de propria existență. Nou-născuții întrupează speranțe care uneori se împlinesc, alteori nu, dar nimeni nu poate ști. Ceaușescu interzisese avortul în 1966 crezând că astfel sporește șeptelul de “oameni noi” și totuși generația decrețeilor a luptat și sângerat împotriva lui în decembrie 1989. La Arad și-au dat viața Cojocaru Ladislau Cosma Marius (19 ani), Mada Mihai-Florin (18 ani), Pușcau Adrian-Victor (20 ani), Renoiu Gelu-lustinian (23 ani), Safaleru Andrei (19 ani), la Bacău Ion Ciprian Pintea (21 ani), Mihai Brezuleanu (20 ani), în București Diana AIexandra Donea (18 ani), Andrei Eugen Radu (20 ani), Gheorghe Constantin (16 ani), Gheorghe Nichita (20 ani), Gheorghe Săvescu (18 ani), Ilie Vlad (20 ani), Liviu Iulian Marin (17 ani), Mihai Lucrețiu Gâtlan (19 ani), Luiza Mioara Mirea (22 ani), Radu Voiculescu (20 ani), Răzvan Zamfirescu (21 ani), Roberto Sandu (22 ani), Ruxandra Mihaela Marcu (21 ani), Silviu Stan (19 ani), Sorin Stermin (18 ani), iar lista nu e completă. Sacrificiul acestor tineri născuți într-o lume a degradării și umilințelor, tocmai pentru a o continua, are semnificație hristică. Ei ne-au răscumpărat păcatele murind pentru a ne oferi șansa unei vieți noi. A unei renașteri.
Către sfârșitul stagiaturii am decis să renunț la meseria de geolog și m-am înscris la un curs de conversie profesională similar cu acela pe care l-am urmat mai târziu în Anglia, dar diferit în câteva aspecte deloc minore: dura numai trei luni și limbajele de programare predate au fost Pascal și FORTRAN. Apoi am lucrat la centrul de calcul al ministerului minelor, grație unei pile pusă de taică-meu. Aveam să înțeleg că numărul celor aduși astfel nu era nesemnificativ. Cel mult patruzeci de angajați ar fi fost de ajuns, inclusiv personalul administrativ și auxiliar, poate chiar mai puțini - era în fond o întreprindere prin definiție computerizată - dar institutul număra aproape o sută de salariați din care o minoritate profesionistă de 15-20 se ocupa de activitățile software și de întocmire a rapoartelor statistice. Adică de raison d'etre, restul eram în parte sateliți necesari și mulți învățăcei din mers sau inutili.
Am descoperit că activitatea de manipulare a realității se desfășura după canoane bine puse la punct, științifice chiar. Rapoartele de producție de la minele de cărbune și minereuri erau comparate cu planul în vigoare, uneori ajustate cu un coeficient de exagerare plauzibil (rapoartele veneau adeseori umflate de la sursă), apoi amalgamate în dări de seamă frumos defalcate după criterii regionale, temporale și altele. Se degaja o sobrietate metodologică greu de pus la îndoială, iar metoda constă în întoarcerea realității pe toate fețele, asemenea unui cub Rubik, până la netezirea în perspectiva dorită. Procedeul este larg aplicabil. L-am întâlnit în comunism ca argument dătător de încredere și speranță iar mai târziu, pe frontul încălzirii globale și al pandemiei Covid, ca argument pentru introducerea a tot felul de măsuri drastice, ineficiente, uneori aberante și constant stimulatoare de spaimă. Se urmărește elaborarea de scamatorii psihologice prin recurs la obiectivitatea științei, în aceste instanțe statistică, climatică, medicală.
La începutul verii din 1989 am plecat într-o excursie organizată de întreprindere, pe traseul Kiev, Moscova, Leningrad, Krasnodar. Cu trenul. Durează peste 24 de ore să ajungi de la București la Kiev, alte 12 până la Moscova și 21 între Leningrad și Krasnodar. Stepa te împresoară din toate direcțiile și persistă oră după oră după oră, până când dispare însuși sensul unei direcții. Poate ar fi trebuit să mă gândesc la cât de expuși sunt rușii datorită acelui șes imens până în adâncul țării și la eroismul lor în fața invaziilor din Franța și Germania, dar gândul mă ducea la cât de ușor au putut veni peste noi datorită acelui șes blestemat. Kiev și Leningrad au fost cele mai interesante orașe de pe traseu, primul datorită unor lăcașuri de cult ortodoxe impresionante: catedrala Sfânta Sofia ridicată în 1037, mânăstirea Pecersk Lavra întemeiată de doi călugări și construită în secolul XI deasupra unei rețele de caverne, biserica Sfântul Andrei din perioada Ecaterinei a II-a a Rusiei, catedrala Sfântul Vladimir în stil bizantin ridicată la mijlocul secolului XIX în cinstea prințului Vladimir cel Mare care a facilitat botezul creștin al supușilor săi din Rusia Kieveană. Priveam copleșit și îmi aminteam că Ceaușescu distrusese zeci de biserici în România. Leningrad, cunoscut mai bine drept St. Petersburg, este un oraș în tradiția imperială vest-europeană a Vienei, Parisului sau Londrei din secolele anterioare raptului bolșevic. Bulevardele largi din centru, clădirile înconjurătoare vechi și impozante, palatul Iusupov, al Ecaterinei a II-a și cel al lui Petru cel Mare cu parcuri evocând Fontainebleau și colecții de artă demne de Luvru sunt de neuitat.
La Moscova a avut loc schimbul de mărfuri dintre turiști și localnici; noi am furnizat diverse spirtiere mai mari sau mai mici cu unul sau două ochiuri pentru gătit și încălzit, la mare căutare din motive obscure, iar ei o cafea aproximativă însă mai suportabilă decât nechezolul nostru și marfă iugoslavă și din RDG cu profil cosmetic (săpunuri, deodorante, creme de față cu instrucțiuni de folosire în germană sau franceză). Nimeni nu a fost curios să-l vadă pe Lenin îmbălsămat. La Krasnodar am luat cunoștință de profilul asiatic al Rusiei.
Oamenii din Uniunea Sovietică erau la fel ca ai noștri. La fel de fericiți sau nefericiți, de prosperi sau săraci, slăvind mecanic cutume perimate în timp ce sălășuiau în aceleași blocuri anoste de pe Aleea Constructorilor sau Bulevardul Eroilor. Marea deosebire constă în amploarea tragediei lor comparativ cu lumea înconjurătoare. Ei au trăit într-o închisoare de zeci de ori mai mare nu numai ca amănunt spațial, dar au perfecționat-o atât de îndelung încât a devenit singura modalitate de viață pe care sunt capabili să o exporte. Decalajul dintre marea cultură rusă - literatură, muzică, balet, cinematografie - și tabieturile politice și ale societății civile este atât de vast încât a devenit un caz clinic al personalității duble consacrate de Dr. Jekyll și Mr. Hyde, cu maleficul Mr. Hyde în prim plan.
Susțineți PERISCOP cu o donație la alegerea dumneavoastră. O contribuție financiară ajută mult. Mulțumiri și reveniți!