Răzvrătitul ajuns conservator - amintiri de-o viață (5)

Un fel de autobiogafie.

Copilăria și tinerețea

Mama (1934-2018) s-a născut într-o familie de țărani din satul Gura Văii, în zona deluroasă a județului Buzău. Tatăl ei a plecat pe front în 1941 și nu s-a mai întors. În toamnă 1944 bunica a fugit din calea rușilor împreună cu cei trei copii și s-a ascuns în pădurile din împrejurimi. S-a întors după plecarea “eliberatorilor” și a găsit o gospodărie ruinată. Mujicii distruseseră tot ce n-au putut fura și au plecat mai departe să elibereze la fel și restul României, an după an. Mama a devenit tehnician și laborant la un institut bucureștean de protecția plantelor.

Tatăl meu (1928-2011) s-a născut într-o familie de țărani din satul Cărbunari, în zona muntoasă din Caraș Severin. Fratele lui cel mai mare iubea caii și s-a înrolat într-o unitate de cavalerie când l-au luat la armată, în 1941; nici el nu s-a mai întors. Imediat după război taică-meu a lucrat într-o fabrică metalurgică din Reșița, apoi s-a înscris la o facultate de inginerie din cadrul armatei cu specializare în electronică și electrotehnică. A absolvit ca locotenent și a fost însărcinat cu supervizarea respectării standardelor militare în cadrul unităților industriale cu producție de întrebuințare duală, civilă și militară, în cazul său echipamente electronice și infrastructură electrotehnică. Avea har de povestitor; când eram mic mă încânta cu peripețiile din copilăria lui, la o margine de sat lângă o pădure de brazi.

M-am născut în 1960 la Câmpia Turzii, dar am crescut în București. Am copilărit într-un cvartal de blocuri cu patru etaje din marginea de vest a orașului, locuit de cadre militare și familiile lor. Strada Ho Și Min separa acea margine de câmpul unde în timp s-a dezvoltat cartierul Drumul Taberei. Strada principală era pavată cu pietre de râu încastrate într-un amestec bine bătătorit de pământ și nisip, iar autobuzele aveau formă de pește dolofan cu geamuri oblice și o mică movilă lângă șofer (de fapt o cale rapidă de acces la motor) pe care țâncii se aruncau iarna ca să-și usuce straiele după tăvăleala prin zăpadă. Frigiderele electrice erau încă prea scumpe și magazinul de zarzavaturi de la parterul blocului meu vindea calupuri mari de gheață pentru cutiile frigorifice ale gospodinelor. În spate era depozitul de mobilă și o vânzoleală continuă de gură-cască în căutarea unui chilipir cu furnir lucitor. Băteam mingea cât era ziua de lungă, un pahar de sirop și sifon era 25 de bani iar dacă nu îi aveam ne ostoiam setea la gurile de apă pentru mașinile de pompieri. Primii blugi pe care i-am văzut erau împodobiți cu ținte argintii de-a lungul vipuștii și de jur împrejurul taliei. Noi țâncii ne-am apropiat cu sfială de tânărul îmbrăcat cum nu știam decât din filme. Voi nu vedeți, spunea el, dar țintele astea intră direct în carne, ca la adevărații cowboy. Fetișcanele din jur chicoteau pe înfundate, iar noi eram pătrunși de uimire și respect, poate și de puțină invidie.

Mie, mi, îmi - ție, ți, îți era porecla învățătorului meu de limba și literatura română din ciclul primar și mediu. Domnul Antonescu (nimeni nu îndrăznea să i se  adreseze cu apelativul “tovarășe”) era un om înalt, slăbănog, care se îmbrăca mereu în același costum maroniu cu dungi bej subțiri devenit lucios după ani și ani de folosință. El ne-a obligat să respectăm regulile gramaticale pentru a deveni fluenți și expresivi în graiul șlefuit de înaintași. Principiul lui: disciplina exprimării corecte și suple impune disciplină asupra gândirii și ideilor.

Domnul Antonescu se formase într-o cultură nealterată de comunism și sovietizare. Ecourile acelei culturi au permeat anii 1960 și împreună cu accesul sporit (comparativ cu deceniul anterior) la tendințele cultural-artistice din Occident au stimulat cea mai creativă, cea mai liberă perioadă din istoria României comuniste. În teatru am avut-o pe Lucia Sturdza Bulandra care a format o generație excepțională de actori, iar în cinematografie și teatru i-am mai avut pe Liviu Ciulei (născut în 1923) și Lucian Pintilie (născut în 1933). Primului i-a fost decernat în 1965, la Cannes, premiul de cel mai bun regizor pentru filmul Pădurea Spânzuraților, iar al doilea a fost premiat de juriul festivalului internațional din Mar cel Plata, Argentina, pentru filmul Duminică la ora șase. Reconstituirea din 1968, filmul în urma căruia a fost proscris, este considerată cea mai bună realizare a cinematografiei românești. Char și Dacii, pelicula cu care Sergiu Nicolăescu s-a afirmat în 1966, nu este altceva decât o pastișă locală după filmele eroic-istorice produse de Hollywood în perioada 1950-1960 (Ben-Hur, Cleopatra, Spartacus). În literatură capătă notorietate autori ca Marin Preda (Moromeții volumul II, 1967), Nichita Stănescu (Dreptul la timp, 11 elegii, Oul și sfera, între 1965-1967), Gellu Naum (Athanor, 1968) și Mircea Horia Simionescu (Dicționar onomastic, primul volum din ciclul Ingeniosul bine temperat apărut în 1969). A fost un deceniu deosebit de productiv pentru compozitorul de muzică clasică Anatol Vieru. Melodiile adresate publicului larg s-au diversificat și îmbogățit de pe urma influențelor anglo-americane, franceze, italiene. Muzica ușoară a devenit îndrăgită datorită sincerității autentice și purității sentimentelor exprimate de cântărețe și cântăreți precum Doina Badea, Anca Agemolu, Aurelian Andreescu, sau Luminița Dobrescu. Rockul românesc a început în acei ani. Turiști italieni și scandinavi frecventau litoralul Mării Negre. A fost singurul anotimp al veșniciei comuniste când a avut loc o polenizare din direcția greșita și această neglijență ne-a salvat în cele din urmă. Falsitatea este un ingredient firesc al vieții, dar explodează când impusă arogant și fără limite.

Tatăl meu a lucrat o vreme, între 1973-1977, la agenția economică de pe lângă ambasada din Viena. A fost agent comercial pentru industria forestieră și a produselor din lemn, iar în această calitate a vândut cherestea, mobilă, celuloză și hârtie. Mulți ani după aceea l-am întrebat dacă se mai ocupase și cu altceva, în speță dacă lucrase pentru Securitate. Mi-a spus că activase din partea serviciului de contrainformații al armatei, cu misiunea de a monitoriza și raporta scurgerile de muniție și armament din depozitele românești pe piața neagră din Vest. Ceaușescu îl susținea pe Arafat și îi vindea gloanțe și AKM-uri, dar se formase o rețea de contrabandă care din motive de profit ocolea protocolul oficial.

Pentru mine a fost o bulversare completă într-o perioadă critică de formare. Ca veteran de mie, mi, îmi am aprofundat der, die, das până la stadiul în care ajunsesem să gândesc în germană și astfel am urmat clasele a opta și a noua la o școală din Viena. În primul trimestru dintr-a opta am absolvit examenele de echivalare la un Hochschule local în timp ce mergeam cu restul la ore și îndeplineam sarcinile uzuale de elev. Fii atent, învață, gândește. Toate au fost bune și frumoase până la prima bulversare din trimestrul trei, când materia introductivă despre economie susținea că modelul centralizat și planificat ar fi inferior capitalismului. Statistici și explicații pe înțelesul oricui infirmau tot ce știam, dar am găsit consolare în speranța că nu era decât o fațadă înșelătoare pentru țâști-bâști ca mine. Cineva bine informat putea cu siguranță să demonstreze superioritatea sistemului din țara mea. Problema majoră, vizibilă cu ochiul liber, consta în faptul că toată lumea o ducea bine în capitală și în provincie, la oraș sau la țară. Era practic imposibil să identifici omul care exploata alt om.

Anul următor am fost invitat de un coleg de clasă la o întrunire cu prietenii săi și atunci a avut loc a doua bulversare. M-au întrebat cum este în comunism și le-am spus ce știam fără tăgadă. Elevii poartă uniforme, nu pot veni la școală îmbrăcați cum doresc; părul lung la băieți este interzis, miliția te hărțuiește și chiar obligă să te tunzi. În final i-am întrebat ce formații de muzică rock au văzut în concert și le-am destăinuit faptul că niciunui grup muzical din Occident apreciat de ei - Rolling Stones, Jethro Tull, Status Quo, Nazareth - nu i se permitea să vină în România. Consternarea din jur era palpabilă și dezamăgirea atât de mare încât am fost acuzat că mint cu nerușinare. Eram înconjurat de băieți și fete din generația post-hippie ad-locum, eu prețuiam acea mișcare dintr-o perspectivă străină și a posteriori, totuși nu ne puteam întâlni într-o realitate comună. Încremenirea în proiect, ideologizarea, funcționau la fel de bine și în ambianța avântului juvenil. A fost prima oară când am întâlnit ignoranța și spiritul de turmă drapate în idealism pentru a fi clamate în numele progresului.

Și eu văzusem acele formații în concert, entuziasmat, dar un spectacol anume a deschis poarta către un fel de a simți și exprimare vechi, misterios, copleșitor. Spectacolul lui Rick Wakeman cu muzică de pe albumul “Miturile și legendele regelui Arthur și cavalerilor Mesei Rotunde” a inclus o lungă improvizație la orgă cuprinzând diverse motive din J. S. Bach. Măreția și fiorul acelei întâlniri cu Bach mi-au dezvăluit o ancoră dincolo de propria existență; de ce și cum am cercetat tot restul vieții. În rest m-am atașat de pictura impresionistă, am citit cărțile lui Kafka și Robert Musil, am fost fascinat de filmul Easy Rider și m-am îndrăgostit de o colegă de clasă fără a îndrăzni să mă apropii sau să-i vorbesc.

Am plecat copil ascultător și m-am întors adolescent rebel. Într-a zecea urma să fiu băgat în Uniunea Tineretului Comunist, cu oarece întârziere deoarece nu fusesem în țară la momentul potrivit. S-au lăsat păgubași; la ceremonia de primire am avut un comportament imatur și insolent după caracterizarea dirigintei, adică am întrebat dacă exista opțiunea de a refuza fără urmări neplăcute și răspunsul mi-a stârnit râsul. Trimestrele finale din anul trei de liceu le-am absolvit la Nicolae Bălcescu (fost și actual Sfântul Sava) de unde am fost dat afară datorită comportamentului manifestat în tabăra din vacanța mare, de pregătire a unui spectacol pe stadion dedicat PCR și lui Ceaușescu; iarăși imatur, scadent la efortul așteptat, iarăși cârtisem ironic.

Nu căutam să epatez, doar să scandalizez negând convențiile comuniste de socializare; uneori discret, alteori provocator. Uneori mergând la școală în uniforma impecabilă și cu sârme la pantofi în loc de șireturi; scoate-le imediat! adică să nu mai respect industrializarea țării? expresia de pe fața controlorului merita perdaful și inconveniențele ulterioare. De două sau trei ori ieșind fardat la ochi în veștminte de lucrător la fabrică, dar mai des încercând să conversez cu necunoscuți despre satisfacția lor de viață. Vă simțiți pe calea cea bună, împliniți, reprezentați? Teama și echivocarea erau omniprezente, lauda sistemului și a propriilor abilități de adaptare funcționau ca mecanism de autoconservare. Nu am căutat fronda de dragul frondei. Eram idealist și mânat de un impuls firesc al contestării status-quoului dar căutam mai ales prieteni, sentimentul camaraderiei capabil să transfigureze o realitate deprimantă. Am avut astfel de prieteni; la asfințit le mulțumesc pentru încredere și afecțiune.

Armata am făcut-o la Plenița, într-o unitate militară din sud-vestul Olteniei care se remarcase devenind comunitatea ofițerilor sancționați disciplinar în alte părți. Eram trei plutoane de soldați cu termen redus de nouă luni, sortați după înălțime și în subordinea unui psihopat numit Călina, locotenent major sau căpitan. Comandantul plutonului meu, locotenentul scurt și îndesat poreclit Hăndel, alerga cotcodăcind isteric “Borcean, Eremia, Șuvagău!”, numele celor trei soldați de care se atașase cel mai mult. La sfârșit de septembrie ne-au trimis să culegem știuleți de porumb și am absolvit seminarul de patriotism.

Duminica în jurul prânzului erau două ore rezervate vizionării de filme mobilizatoare. Continuitatea spațial-temporală a fost tulburată când ne-au arătat “Ultimul vals”, documentarul realizat de Martin Scorsese despre ultimul concert al formației The Band, grupul care îl acompaniase pe Bob Dylan și apoi și-a croit propriul drum muzical. Un concert din 1976 în care Bob Dylan, Eric Clapton, Neil Diamond, Emmylou Harris, Dr. John, Joni Mitchell, Van Morrison, Ringo Starr, Muddy Waters, Ron Wood, Neil Young intonează un lung și afecționat adio unei perioade legendare ne-a stârnit nostalgia după tot ce ne fusese refuzat de comunism și urma să rămână inaccesibil.

Pe 4 mai 1980 a murit președintele Iugoslaviei Iosip Broz Tito și toate unitățile militare din zona de graniță au intrat în stare de alertă. Am ieșit în câmp cu tot armamentul din dotare, am săpat adăposturi și tranșee, am așteptat zadarnic timp de două sau trei zile și ne-am întors în cazarmă. Țările capitaliste reprezentau în teorie cea mai mare amenințare militară la adresa României, dar în realitate armata s-a mobilizat de două ori în perioada comunistă (prima oară în 1968 după invazia Cehoslovaciei), de fiecare dată ca răspuns la pericole reale sau imaginare din direcția unor țări vecine și prietene. Comunismul garantează pacea și prosperitatea — semnul exclamării, ovații și urale. Înarmați cu sloganuri și armament sovietic învechit, conduși de ofițeri cretini, am reușit cu toții o prestație convingătoare de ostași la datorie. Microcosmosul armatei reproducea întocmai degradarea lumii civile, doar cu mai puțină fățărnicie.

Anii de facultate au fost un timp real și magic într-o singură suflare. Puține căsătorii au supraviețuit din acea perioadă, prietenii mai multe; mai nimeni de atunci profesează geologia acum, mai toți am călcat strâmb și ne-am maturizat sorbind din potirul joie de vivre fără grija consecințelor. Cine iubește și lasă să-i dea Dumnezeu pedeapsă; trebuia să rămân credincios celei pe care o iubeam, totuși am trădat-o și am avut de suferit tot restul vieții. În cele din urmă suntem ceea ce facem din noi înșine. Exigența studiilor universitare nu garantează competența fiecărui absolvent, doar un număr sporit de absolvenți bine pregătiți. Poate că principalul câștig a fost cultivarea disciplinei într-o perioadă critică de formare.

Mulți ani mai târziu am aflat istoria celor care întemeiaseră geologia ca știință. Nume ca Georgius Agricola (1494–1555) și Nicolas Steno (1638–1686), germanul și danezul surghiuniți până și din notele de subsol, amândoi dedicați științei și credinței în spiritul universal al adevărului. A fost în perioada mea canadiană, când am migrat de la agnosticism la credința creștină. Renunțasem de mult timp la geologie, dar nu mai puteam continua ca apostat al adevărului.

1982, practica geologică de la Deva

Susțineți PERISCOP cu o donație la alegerea dumneavoastră. Mulțumiri și reveniți!