Scurtă istorie a muzicii populare

De la Giuseppe Verdi la Bob Dylan și Rihanna.

Nu mă refer la sensul expresiei românești, care înseamnă mai degrabă folclor. Mă refer la muzica agreată de un public larg, de la cei cu preferințe elevate și discriminatorii până la oamenii de rând. Ascensiunea genurilor muzicale de largă popularitate a început în secolul 19, ca urmare a accesului sporit la cultură și a polenizării încrucișate între gusturi.

Secolul 19

Primul semn l-a dat opera italiană. Însăși opera, ca gen muzical, este o invenție italiană. Dafne de Jacopo Peri a fost prima operă, compusă în jurul anului 1597 la cererea unui club select de umaniști din Florența cunoscut sub numele "Camerata de' Bardi". Dafne a fost o încercare de revitalizare a dramei antice cu același nume, dar s-a pierdut. În schimb Euridice, tot de Peri și compusă pe la 1600, a supraviețuit. L'Orfeo de Claudio Monteverdi, din 1607, este cea mai veche operă pusă în scenă și astăzi.

Opera italiană renaște în secolul 19 după o lungă perioadă de afirmare a compozitorilor francezi, englezi și de limbă germană, iar în ce privește subiectele abordate patriotismul coagulat în mișcarea de eliberare de sub tutela austriacă a reprezentat o ruptură de tradiția subiectelor mitologice. Teme ca dragostea, prietenia, confruntări de natură etică și condiția socială sunt explorate din perspectivă contemporană. Realismul (adeseori comic sau tragic) ia locul dramatizării principiilor înalte, iar personajele devin din ce în ce mai apropiate de experiența nemijlocită a publicului.

Popularitatea acestor opere a dus la tipărirea partiturilor și libretelor într-un tiraj mai mare decât obișnuit. Ce numim azi șlagăr a început prin interpretarea vocală sau instrumentală a ariilor favorite de către publicul meloman dinafara sălii de concert.

Secolul 20

Primele decenii au aparținut muzicii de jazz. Cea mai plauzibilă origine a cuvântului este "jasm", un termen de argou din secolul 19 însemnând entuziasm, energie, vigoare. Energia degajată dintr-un melanj ințial de ritmuri africane și armonii europene s-a dezvoltat într-un stil muzical care a consacrat egalitatea dintre albi și negri la nivel cultural. A urmat egalitatea consfințită în 1964 prin Legea Drepturilor Civile, într-un act de continuitate politică a realității culturale.

Popularitatea muzicii de jazz a decolat în 1920, după adoptarea legii Volstead care a inaugurat perioada Prohibiției. Odată cu interzicerea băuturilor alcoolice a început proliferarea localurilor clandestine unde putea fi consumată și noua muzică; zgomotoasă, dansantă, exhibând entuziasm, ea a devenit coloana sonoră a tinerei generații însetată de viață după ororile primului război mondial.

Asemeni operei italiene mai devreme, jazzul a beneficiat de o conjunctură tehnologică favorabilă. Înregistrări muzicale de tip analog existau din 1877, dar producția lor de masă a devenit posibilă numai după expirarea patentului inițial. Anul 1918 a devenit astfel un moment de cotitură în privința accesibilității muzicii, când aceasta a putut fi pentru prima oară achiziționată și ascultată în intimitatea propriului cămin, asemeni cititului unei opere scrise.

Cele mai timpurii menționări în presă datează din perioada imediat premergătoare primului război mondial. Idiomul din New Orleans, cu rădăcini în blues și ragtime, combina marșuri de fanfară, muzică de dans din Caraibe și improvizații polifonice. Stilul swing a caracterizat perioada dintre primul război mondial și sfârșitul celui de-al doilea. Lideri de formație și aranjori precum Count Basie, Cab Calloway, Benny Goodman, Jimmy și Tommy Dorsey, Glenn Miller au inițiat și perfecționat orchestre de jazz dansant cu mare priză la public, în care soliști virtuozi puteau improviza melodic.

Duke Ellington a fost un compozitor, aranjor și lider de formație cu totul ieșit din comun. El a început să dezvolte un idiom muzical nou pentru orchestra sa, renunțând treptat la convențiile din swing și evoluând spre armonii și structuri muzicale mai complexe. Ellington prefera să-și descrie muzica drept pur și simplu “americană”, dincolo de categoriile la modă. Nuanțarea sa a fost în special potrivită pentru curentul devenit cunoscut drept Great American Songbook sau marele repertoriu american. Cele mai reușite cântece de sine stătătoare din spectacolele muzicale de pe Broadway sau din filmele produse la Hollywood au intrat în acest nomenclator, un adevărat crème de la crème al repertoriului popular din acea perioadă. Compozitori reprezentativi au fost Irving Berlin, George Gershwin, Cole Porter, Jerome Kern, Harold Arlen, Johnny Mercer, Hoagy Carmichael, Richard Rodgers și Oscar Hammerstein II.

După 1950 jazzul s-a desprins de logica gustului popular și a început să se dezvolte pe coordonatele creatorilor de jazz. Muzica a devenit mai introspectivă, mai abstractă și mai sofisticată. Bebop, cool jaz și hard bop au explorat pe rând densitatea ritmică sporită ca fundal pentru improvizații bazate pe cicluri de acorduri, apoi sobrietatea peisajelor sonore fruste străbătute de linii melodice pregnante, totul urmat de revenirea frenetică la rhythm and blues și gospel. Varianta modală a deschis calea free jazzului din anii 1960, când s-a renunțat la orice fel de structură ritmică, armonică sau melodică și a fost explorată expresia muzicală a dicteului automat din literatura suprarealistă. A urmat fuziunea dintre jazz și rock în deceniul șapte, fuziunea cu stilurile etnice a generat afro-jazz și jazzul latino-american, iar casa de discuri ECM a promovat artiști la confluența cu muzica clasică.

Dacă jazzul a început ca acompaniament muzical perfect al exuberanței sociale din perioada Prohibiției, muzica rock’n’roll a fost expresia pereche a celei mai tinere generații din deceniul 1950, degajând același joie de vivre după un război mondial devastator și însoțind aceeași căutare a unei identități înnoitoare. Rădăcini muzicale mixte, negre și albe, în acest caz blues, gospel, country, bluegrass, au fost sintetizate, la fel ca înainte, într-o formă simplă imediat recognoscibilă, ulterior dezvoltată în miriade de dialecte.

Spre deosebire de jazz, definit instrumental de trompetă și saxofon, noua muzică a fost definită de chitara electrică. Chitara și variantele ei anterioare aveau în principal un rol armonic și de coloratură, însă amplificarea electrică și posibilitățile de manipulare sonoră prin circuite electronice au creat practic un nou instrument. Inovația tehnologică a schimbat complet valoarea socială a unui instrument muzical. Amplificarea electrică a făcut posibilă și participarea de masă la concerte; niciodată înainte nu a existat un public de mii până la sute de mii de spectatori în jurul unei scene. Inovația tehnologică a acordat astfel participanților la actul muzical, cântăreți și public deopotrivă, un potențial social mult sporit comparativ cu trecutul.

Pionierii rock’n’roll au aprins fitilul supernovei muzicale a deceniului șase. Diversitatea stilistică, calitatea uniform superioară și impactul social au făcut ca această perioadă să devină un moment de referință pentru muzica populară. Cei mai inovatori artiști au fost Bob Dylan, The Beatles și Jimi Hendrix. Stilul rock’n’roll a devenit un compartiment al valului numit generic rock, alături de alte subdiviziuni precum folk rock, surf rock, sau rock psihedelic.

Tineri melomani britanici autodidacți preiau muzica lui Chuck Berry, Elvis Presley, Little Richard, Eddie Cochran, Buddy Holly, James Brown, Muddy Waters la începutul deceniului, altoiesc acest import cu stilul autohton numit skiffle, cu folk celtic, cu repertoriul de dans local și generează o muzică originală deosebit de melodică și plină de exuberanță. Beatles au fost primii ambasadori pe solul nord-american, cu ocazia concertului din februarie 1964 în New York City. Următorii doi ani au consemnat un aflux de concerte al formațiilor britanice în Statele Unite, iar Carnaby Street din Londra devine epicentrul modei vestimentare. La începutul „invaziei”, în 1964, scena muzicală britanică cuprindea pe Rolling Stones, Yardbirds, The Who, Kinks, The Pretty Things, Dusty Springfield, Dave Clark Five, Peter and Gordon și Manfred Mann în Londra; Manchester oferea The Hollies, Wayne Fontana and the Mindbenders, Freddie and the Dreamers și Herman’s Hermits; Birmingham pe Spencer Davis Group (cu Steve Winwood) și Moody Blues, iar Newcastle pe Animals.

A fost un deceniu marcat de turbulențe sociale, mai ales în SUA. Promiscuitatea sexuală, consumul de droguri și radicalismul politic al protestelor anti-război au pătruns și în în muzică. S-au manifestat două tendințe extreme - confruntarea violentă cu autoritățile (Black Panthers, Weather Underground, convenția națională din 1968 a Partidului Democrat) și proliferarea comunităților hippie izolate, orientate către primitivism. Formații ca Doors, Mamas And The Papas, Jefferson Airplane, Creedence Clearwater Revival, Buffalo Springfield, The Byrds și Beach Boys au exprimat Zeitgeist-ul perioadei în toată varietatea sa.

Concerte și festivaluri ținute pentru prima oară în aer liber, uneori pe parcursul mai multor zile în fața unui public de la zeci la sute de mii, au devenit locuri de pelerinaj pentru mase de tineri atei celebrându-se pe sine. Aura legendară țesută în jurul congregațiilor de la Newport, Monterey, Woodstock, Altamont se justifică numai din perspectivă muzicală; restul a fost o „vânare de vânt” narcisistică și otrăvită. Trebuie amintit și un concert unic, extrem de improbabil dar care a avut totuși loc: Rolling Stones la Varșovia în 1967. A fost singura dată când retorica antisistem a întâlnit realitatea totalitară.

Muzica cu priză la public a fost cu adevărat diversă. Girl groups, sau grupurile de fete, au avut o perioadă de popularitate deosebită până prin 1966. Alcătuite în general din trei sau patru tinere interprete vocale, adolescente sau cu puțin peste douăzeci de ani, grupuri ca Ronettes, Shirelles, The Crystals cântau melodii antrenante cu acompaniamente inventive despre subiecte tipice vârstei, de genul fată-întâlnește-băiat sau băiat-părăsește-fată. Prospețimea acestor cântece și buna dispoziție degajată, adeseori susținute prin tehnici de înregistrare inovatoare precum „wall of sound” dezvoltat de Phil Spector, au asigurat o apreciere constantă din partea publicului, până în prezent. Un fenomen similar cel puțin la nivel demografic a fost emergența tinerelor cântărețe franceze subsumate stilului yé-yé. Ecoul juvenil și entuziast la refrenul Beatles a devenit o adaptare a șansonetei franceze la sensibilitățile pop și rock de peste Canalul Mânecii. Artiste reprezentative sunt Françoise Hardy, France Gall, Marie Laforêt, Sylvie Vartan.

Soul este alt gen muzical caracteristic perioadei. Sintagma „muzică soul” descrie o variantă de gospel cu versuri laice, iar prima întrebuințare documentată apare în 1961. Pe de altă parte termenul „soul” denotă mândria americanilor de culoare față de cultura afro-americană. Compozitorii și interpreții acestei muzici fiind aproape în exclusivitate negri, soul a devenit un termen umbrelă pentru muzica populară a afro-americanilor din deceniul șase. Ray Charles este considerat pionier soul al deceniului anterior datorită compozițiilor sale care îmbină blues, rhythm and blues și gospel. Alți întemeietori au fost Sam Cooke, Solomon Burke și James Brown. Melodia „Stand By Me” din 1961 compusă și cântată de Ben E. King a fost primul șlagăr soul la nivel național, introdus în 2015 în arhiva „National Recording Registry” din cadrul bibliotecii Congresului american pe considerente de „importanță deosebită din punct de vedere cultural, istoric, sau estetic”. Ottis Redding, Percy Sledge, Wilson Picket, Aretha Franklin și Temptations au consacrat acest stil în panteonul muzicii populare de calitate. Către sfârșitul deceniului James Brown și Sly and the Family Stone transformă soul în funk.

Stilul country, originar din sudul și sud-vestul Statelor Unite, era în schimb practicat numai de albii dinafara marilor aglomerări urbane. Elemente caracteristice sunt forma simplă, armonii acompaniate de banjo, scripcă, muzicuță și diverse tipuri de chitară, versurile despre viața de zi cu zi a lucrătorilor agricoli, forestieri sau din mine. Fuziunea anilor 1950 dintre country și rock and roll a produs stilul rockabilly, promovat printre alții de Elvis Presley, Bo Diddley, Buddy Holly, Jerry Lee Lewis și Johnny Cash. Scena Grand Ole Opry din Nashville devine un focar muzical country, găzduind artiști reprezentativi precum Jim Reeves, Patsy Cline, Loretta Lynn, Merle Haggard. În a doua jumătate a anilor 1960 apare hibridul numit country rock. Popularitatea genului s-a menținut ridicată, în 2009 devenind cea mai ascultată muzică din SUA la radio pe timp de seară cu ocazia șofatului de la muncă spre casă și a doua cea mai ascultată dimineața, cu ocazia deplasării către locul de muncă.

În final trebuie amintită și influența latin-americană. Samba și bossa nova au fost introduse în SUA de Antônio Carlos Jobim și Astrud Gilberto, de unde au iradiat un șarm universal. Primul a fost un compozitor și cântăreț brazilian a cărui colaborare cu saxofonistul Stan Getz a pus bazele fuziunii dintre muzica braziliană și muzica de jazz, iar a doua o cântăreață devenită celebră în urma interpretării unice a compoziției lui Jobim „Fata din Ipanema”. A doua infuzie deosebită a debutat la Woodstock, când formația chitaristului Carlos Santana a prezentat un repertoriu afro-cubanez pliat pe rock și jazz.

Anii 1970 adâncesc și diversifică realizările deceniului anterior. Catalogul rock se îmbogățește cu hard rock, heavy metal, rock progresiv, Krautrock, glam și punk. Influența latin-americană continuă prin reggae, iar disco are un succes deosebit în a doua jumătate a perioadei. Led Zeppelin, Pink Floyd și Abba au fost cele mai populare formații, cel puțin după numărul de albume vândute.

Ultimele două decenii aduc în prim plan stilul hip-hop sau rap, inițial caracteristic tinerilor negri din Bronx. În esență o tehnică manuală de a mixa sonorul discurilor de pe două platane de pickup însoțită de incantații ritmice vorbite, hip-hop devine un fenomen global și în 2017 devansează muzica rock, trecând pe primul loc în preferințele publicului american. Rockul trece prin faza grunge dar în principal continuă pe linia deceniului anterior, sau sporește viteza de execuție și coeficientul de furie. Printre artiștii cu cele mai înalte cote de popularitate din perioada 1980-2000 s-au numărat Madonna, Michael Jackson și U2.

Secolul 21

Muzica de larg consum produsă după anul 2000 este foarte variată, dar nu are calitatea celei din perioada 1950-1970. Un grup de cercetători de la consiliul spaniol de cercetare din Barcelona a întreprins o analiză cantitativă asupra unui set enorm (464.411) de cântece interpretate de aproape 45.000 de artiști acoperind perioada 1955-2010 și a observat un declin evident pe măsură ce cântecele sunt de dată mai recentă. Au fost analizate trei aspecte: timbrul (coloratură, textură sonoră), conținutul armonic (acorduri, melodie, aranjament tonal) și intensitatea sunetului. Cea mai mare varietate timbrală a fost observată în creațiile deceniului 1960, după care s-a împuținat constant; înseamnă că a scăzut varietatea instrumentației și a tehnicilor de înregistrare. Conținutul armonic a sărăcit; vocabularul de bază a rămas constant dar sintaxa a devenit restrictivă, muzicienii din prezent fiind mult mai puțin creativi și aventuroși în privința secvențelor de note sau acorduri. Muzica a devenit mai zgomotoasă; este vorba despre nivelul semnalului audio din studioul de înregistrare care a crescut semnificativ în timp, cam cu un decibel la fiecare opt ani. Astfel a scăzut gama dinamică, implicit bogăția tonală și contrastul dintre pasajele sonore mai zgomotoase și cele mai delicate.

2023

Parcursul muzicii populare din ultimele două secole poate fi ilustrat de următoarele texte:

La Traviata, actul I - Violetta (1853)

How strange it is… how strange! 
Those words are carved upon my heart! 
Would a true love bring me misfortune? 
What do you think, o my troubled spirit? 
No man before kindled a flame like this. 
Oh, joy… I never knew… To love and to be loved! 
Can I disdain this 
For a life of sterile pleasure? 

Was this the man my heart, 
Alone in the crowd, 
Delighted many times to paintIn vague, mysterious colours? 
This man, so watchful yet retiring, 
Who haunted my sick-bed 
And turned my feverInto the burning flame of love! 
That love, 
The pulse of the whole world, 
Mysterious, unattainable, 
The torment and delight of my heart. 

Moonlight Serenade - Glenn Miller & Mitchel Parish (1939) 

I stand at your gate and the song that I sing is of moonlight 
I stand and I wait for the touch of your hand in the June night 
The roses are sighing a Moonlight Serenade. 

The stars are aglow and tonight how their light sets me dreaming. 
My love, do you know that your eyes are like stars brightly beaming? 
I bring you and I sing you a Moonlight Serenade 

Let us stray till break of day in love's valley of dreams. 
Just you and I, a summer sky, a heavenly breeze kissin' the trees. 

So don't let me wait, come to me tenderly in the June night. 
I stand at your gate and I sing you a song in the moonlight 
A love song, my darling, a Moonlight Serenade. 

A Hard Rain's A-Gonna Fall - Bob Dylan (1963)

Oh, where have you been, my blue-eyed son? 
And where have you been, my darling young one? 
I've stumbled on the side of twelve misty mountains 
I've walked and I've crawled on six crooked highways 
I've stepped in the middle of seven sad forests 
I've been out in front of a dozen dead oceans 
I've been ten thousand miles in the mouth of a graveyard 
And it's a hard, it's a hard, it's a hard, and it's a hardIt's a hard rain's a-gonna fall 

Oh, what did you see, my blue-eyed son? 
And what did you see, my darling young one? 
I saw a newborn baby with wild wolves all around it 
I saw a highway of diamonds with nobody on it 
I saw a black branch with blood that kept drippin' 
I saw a room full of men with their hammers a-bleedin' 
I saw a white ladder all covered with water 
I saw ten thousand talkers whose tongues were all broken 
I saw guns and sharp swords in the hands of young children 
And it's a hard, it's a hard, it's a hard, and it's a hardIt's a hard rain's a-gonna fall

Birthday Cake - Rihanna (2011)

Come and put cha name on it, put cha name on it 
Come and put cha name on it, ya name 
Don't chu wanna put ya name on it, put cha name on it 
Come and put cha name on it, bay-bay-bay-bay-uh 

It's not even my birthday (My birthday, uh) 
But he wanna lick the icing off (The icing off, uh) 
I know you want it in the worst way (The worst way, uh) 
Can't wait to blow my candles out 

Oh, baby I like it 
It's so exciting 
Don't try to hide it 
I'mma make you my bitch 
Cake, cake, cake, cake, cake 
Cake, cake, cake, cake, cake 

Presimțirea teribilă care bântuie cântecul lui Bob Dylan s-a împlinit decenii mai târziu, în chiar starea dezolantă a muzicii populare din prezent. Bardul lamentează, fără să știe, decăderea artei sale peste timp. Trăirea prin cântec s-a înecat într-o ploaie torențială de kitsch și narcisism.

Protestul și satira la adresa realităților sociale sau politice au fost un element pregnant al muzicii anilor 1960. O conștiință similară, în stare de alertă față de abuzurile perioadei actuale, lipsește însă complet din muzica prezentului, chiar dacă subiectele abundă. Frank Zappa, dacă ar trăi în prezent, n-ar ezita să compună măcar un cântec satiric la adresa modei stupide de a pretinde că bărbații sunt femei dacă așa li se năzare. Zappa ar fi desigur aprig combătut, însă această inconveniență nu l-ar împiedica să repete dictonul șaizecist „Stick it to The Man!” – opune-te doctrinelor aberante. Asistăm în schimb la o reticență generală (deocamdată) de a confrunta subiecte acute și incomode. Poate că muzica populară va aborda cândva realitatea stringentă, măcar în siajul marilor teme ideatice care o înconjoară; poate va pricepe că asocierea cu utopia sau nihilismul corupe datorită unor presupuneri imature.

Ce rămâne de făcut? Să păstrăm vie muzica bună dinainte, ascultând-o. Diversitatea ofertei face imposibil să nu găsim o nișă proprie de unde să începem explorarea restului. Să mergem la operă, măcar o dată pe an; vom observa cum renaște sufletul, ca o floare însetată. Orice formă superioară a muzicii populare are acest efect, problema o reprezintă bălăriile crescute la umbra unei culturi decadente. Inventivitatea și capacitatea de reînnoire umană depășesc însă capacitatea de autodistrugere. Muzica este cea mai viscerală și totodată cea mai abstractă formă de expresie artistică, iar creațiile durabile au nevoie de acea scânteie intangibilă, numiți-o inspirație sau chemare divină, care să lumineze eternul uman în condiții și pentru audiențe noi.