Scurtul drum al luminii către întuneric - episod 2

Singura carte în română despre maladiile lumii contemporane. Interesul editurilor de a o publica? Inexistent.

Omul fără însușiri

Apa trece, pietrele rămân. Condițiile istorice se schimbă în timp, dar unele reflexe continuă să persiste adaptate inteligent la circumstanțe noi. Evoluţia joacă uneori feste de magician, ca în trucul cu batista fluturată sub ochii publicului. Dintr-o dată dispare și apoi reapare la fel de subit, dar înnodată sub formă de bărcuţă. Uimirea spectatorilor suspendă pentru moment realitatea, iar magicianul culege un ropot de aplauze. Acelaşi truc reuşeşte şi la polul opus al scării temporale. Lozinci vechi şi discreditate dispar din uz pentru un număr de ani şi când păreau definitiv uitate reapar sub altă formă, dar publicul nu observă şi le adoptă drept certitudini noi. De această dată credulitatea suspendă realitatea pentru un timp mai îndelungat.

Doris Lessing - născută în Persia, crescută în Rhodesia, laureată a premiului Nobel pentru literatură în 2007 - a descris fenomenul într-un mod clar și succint: “Corectitudinea politică este continuarea naturală a liniei trasată de partid. Vedem încă o dată un grup autonumit în funcția de comitet al vigilenței publice impunându-și prin forță concepțiile asupra celorlalți.” Corectitudinea politică descinde într-adevăr din comunism, dar lumea pare să nu observe. Scriitoarea britanică a fost ea însăși comunistă într-o vreme și vorbește în cunoștință de cauză. Presa britanică, mai dezinhibată decât cea continentală, a documentat numeroase cazuri autohtone.

O cafenea din Glasgow a refuzat să servească un client care ceruse „o cafea neagră” motivând rasismul exprimării. Clientul și-a primit cafeaua numai după ce a învățat să comande o „cafea fără lapte”.

BBC a renunțat în 2011 la sufixele de dată AD (Anno Domini) și BC (Before Christ), preferând în schimb termenii CE (Era Comună) și BCE (Înainte de Era Comună). Din justificare: „BBC este dedicat imparțialității și considerăm că este recomandabil să folosim termeni care nu îi ofensează sau alienează pe aceia care nu sunt creștini.”

Prezentatoarea de ştiri Fiona Bruce a fost criticată de conducerea BBC în octombrie 2006 pentru vestimentaţia în care a apărut la emisiunea de știri nocturne de la ora zece. La gâtul Fionei era vizibil un lanţ cu cruciuliţă.

Tot în 2006 un cuplu de pensionari a fost interogat de poliţie timp de o oră în urma unei acuzații de homofobie. Domnul Roberts, soțul, avusese o convorbire telefonică cu un reprezentant al primăriei în care s-a plâns de iniţiativa de promovare a homosexualității adoptată în cadrul administraţiei locale. El a întrebat dacă în numele politicii de susţinere a diversităţii invocată de primărie i se permite să distribuie și manifeste de natură creştină alături de broşurile oficiale în favoarea homosexualităţii. Cererea i-a fost refuzată pe motiv că gestul ar ofensa comunitatea gay, lesbiană şi bisexuală.

Un grup de tinere musulmane de proveniență somaleză a atacat în 2011 o tânără englezoaică strigând „omorâți-o pe șurfa albă!” apoi au bătut-o și i-au smuls părul din cap. Judecătorul le-a condamnat la șase luni de închisoare, dar fără executarea pedepsei. Din justificare: tinerele erau băute și fiind musulmane nu erau obișnuite cu efectul alcoolului.

Un șofer a fost oprit în 2008 de poliția din Wiltshire și i s-a cerut să dea jos steagul englez montat pe autoturism. Polițistul l-a amenințat pe șofer cu o amendă de 30 lire sterline și i-a explicat că expunerea steagului englez, care înfățișează o cruce roșie pe fond alb, poate fi interpretată drept rasism întrucât imigranții musulmani s-ar putea simți ofensați.

Eleva de 14 ani Codie Stott a cerut în 2006 să fie mutată din grupa în care fusese repartizată pentru un proiect școlar. Nu înțelegea nimic din ce vorbeau colegele; fetele din grupa ei comunicau numai în urdu. Profesorul căruia i s-a adresat a reacționat furios și a chemat poliția. Codie a fost arestată câteva zile mai târziu, i s-au luat amprentele, apoi a fost încarcerată timp de trei ore și interogată sub suspiciunea de comitere a unui delict rasial. În cele din urmă a fost eliberată fără imputarea vreunei încălcări a legii. Școala a declarat că acordă maximum de importanță acestui incident, urmând să delibereze asupra măsurilor de luat împotriva elevei nevorbitoare de urdu.

Istoria Angliei ar trebui rescrisă pentru a deveni mai “inclusivă”, a declarat Trevor Phillips în septembrie 2007 după ce a fost numit în fruntea comisiei guvernamentale pentru egalitate și drepturile omului, nou înființată de guvernul laburist din acea vreme. De fapt însăși existenţa Angliei s-ar datora nici mai mult nici mai puțin decât Turciei. În iunie, cu câteva luni mai devreme, profesorul Jerry Brotton de la colegiul Royal Holloway din Londra anunțase descoperirea unei scrisori care demonstra cererea de ajutor adresată de regina Elisabeta I musulmanilor turci, în urma amenințării iminente din partea armadei spaniole. Profesorul Brotton a susținut că scrisoarea, trimisă de ministrul de contrainformații și spionaj Sir Francis Walsingham către ambasadorul său din Istanbul, validează ipoteza conform căreia nu bravura lui Francis Drake zădărnicise planurile de invazie spaniolă, ci mai degrabă manevrele navale turcești întreprinse la solicitarea Angliei. Depeșa, scrisă la mijlocul deceniului 1580, îi ordona ambasadorului William Harbourne să apeleze la turci în scopul reperării flotei spaniole și a zăcut îngropată în arhive timp de secole, întrucât nu se referea la niciun eveniment istoric major. Concluzia profesorului Brotton: „Planul lui Walsingham a fost în cele din urmă încununat de succes. Mișcările flotei otomane din estul Mediteranei au fărâmițat fatal armada lui Filip al II-lea... Așadar alături de toate istorisirile din școală referitor la motivul pentru care armada spaniolă nu a reușit cucerirea Marii Britanii și distrugerea protestantismului, ar trebui să adăugăm și alt motiv: alianța anglo-otomană negociată de Elisabeta și Walsingham.” Entuziasmul profesorului a fost preluat de Trevor Phillips, care a ținut să adauge că însăși existenţa Angliei se datorează intervenției salvatoare a Turciei. În realitate o scrisoare de solicitare a unui ajutor nu înseamnă că ajutorul a fost și acordat. Intervenţia flotei otomane în favoarea englezilor ar fi fost documentată în arhivele militare ale imperiului, însă niciun istoric militar turc nu consemnează aşa ceva. Nu e de mirare, flota turcă fusese aproape complet distrusă în bătălia navală de la Lepanto din 1571 și din acel moment puterea maritimă otomană a scăzut considerabil. De altfel scrisoarea anunţată cu mândrie multiculturală nu era deloc un secret în perioada respectivă. Coroana spaniolă avea cunoştinţă de intenţiile Elisabetei I şi în 1585, cu trei ani înainte de invazia Armadei, Spania şi imperiul otoman au semnat un tratat de pace care îl obliga pe sultan să nu răspundă unor eventuale cereri de sprijin militar ale reginei Angliei.

Guvernul laburist din 2009 a propus o legislație de criminalizare a glumelor incorecte politic, cu pedeapsa maximă stabilită la șapte ani de închisoare. Camera Lorzilor a încercat să introducă un amendament de protejare a libertății de exprimare însă Jack Straw, ministrul de justiție, s-a opus. Cu altă ocazie Jack Straw ceruse redefinirea oficială a identității engleze în concordanță cu natura „rasistă și xenofobă a masculului alb”. Tot el a mai susținut că englezii au o „predilecție pentru violență” de care s-au folosit pentru a “subjuga” Irlanda, Scoția și Țara Galilor.

Ce decurge din aceste întâmplări? Se pare că a fi etnic englez, de rasă albă, cu preferințe sexuale normale, eventual de religie creștină, retrogradează într-o categorie umană inferioară. Națiunea britanică a devenit inamicul public numărul unu în propria ei țară. Cercetătorii de la Institutul Educaţiei, organizaţie influentă pentru stabilirea politicii educaţionale din Marea Britanie, recomanda într- un studiu dat publicităţii în ianuarie 2008: nu-i învăţaţi pe copii să fie patriotici! Patriotismul ar trebui evitat în sălile de clasă deoarece istoria britanică este „ambiguă din punct de vedere moral”. Cadrele didactice sunt îndemnate să nu insufle mândrie față de realizările și momentele înălțătoare ale națiunii, altfel episoadele mai rușinoase riscă să rămână subestimate sau chiar nemenționate. Comerțul cu sclavi, imperialismul și participarea la războaiele din secolul XX ar trebui predate drept chestiuni controversate și în final elevii să hotărască singuri ce ar trebui să simtă pentru țara lor. Preferabil împotrivă, pe cât posibil. Raportul critică tendința de promovare a mândriei britanice și a sentimentului de apartenență națională din cadrul lecțiilor de cetățenie și civism. „Sunt oare țările cu adevărat nimerite pentru a fi iubite? A iubi ceva poate face rău, ca atunci când lucrurile pe care le iubim sunt corupte moral. Deoarece toate istoriile naționale sunt în cel mai bun caz ambigue din punct de vedere moral, este o chestiune discutabilă dacă cetățenii ar trebui să-și iubească țara.”

După paisprezece secole de existenţă englezilor li se comunică pe toate canalele posibile că sunt un produs istoric expirat. Păcatul lor capital? Sunt albi, un popor creştin într-o ţară cu istorie şi tradiţii vechi. Remedierea acestei stări de fapt ruşinoase nu poate fi decât drastică. Patriotismul trebuie interzis şi creştinismul tolerat doar în măsura în care primeşte botezul islamic. Forma noii creaturi are mai puțină importanță cât timp direcţia schimbării rămâne ferm trasată - transformarea unui popor dintr-o ţară într-o populaţie pe un teritoriu. Într-un ultim act de metamorfoză Gregor Samsa a părăsit ficţiunea şi călătoreşte pe tot continentul.

Am cunoscut rezultatul propagandei de acest fel. Pe vremea când trăiam în Bavaria o tânără localnică mi-a destăinuit cu sinceritate dezarmantă: “Urăsc Germania.” Domnișoara studia sociologia și reușise să ajungă în al nouălea an de facultate după ce-i repetase pe toți ceilalți dinainte. Lua împrumuturi de la stat pentru studii, cu posibilitatea să achite ulterior o sumă mai mică decât cea primită. După diploma parțial finanțată de neamțul plătitor de taxe se profila în sfârșit o carieră în sociologie și demonstrarea științifică a inechităților din societatea germană.

Nici Joschka Fischer, politician de vârf al Verzilor și fost ministru de externe în cabinetul lui Gerhard Schröder, nu avea o părere prea bună despre țara pe care a reprezentat-o în lume. În cartea intitulată “Risiko Deutschland”, publicată în 1995, el susține două direcții principale de domesticire a unei Germanii considerată risc major pentru vecini: restrângerea din afară și diluarea înăuntru. Prima înseamnă crearea unei stări de impotență prin slăbirea puterii legislative federale și transferul decizional către Uniunea Europeană. A doua solicită eterogenizarea populației prin aflux masiv de străini. Joschka a trecut la treabă în 2000, când a pus în practică al doilea deziderat în deliberată opoziție față de politicile restrictive de imigrație și azil ale colegului său Otto Schily, ministrul de interne. Ziarul Die Welt a comentat, nu prea caritabil: “Joschka Fischer va trebui să ofere explicații referitoare la faptul că ușurarea obținerii vizei de intrare, anunțată în martie 2000, a permis intrarea complet necontrolată a aproximativ 300.000 de străini. Înlesnirile au fost folosite pe scară largă de contrabandiști, a căror ocupație cu comerțul modern de sclavi nu poate fi descrisă în termeni prea drastici, ca să nu mai vorbim de indivizi precum teroriștii ceceni responsabili pentru atacul asupra teatrului muzical din Moscova, prostituate și muncitori ilegali, desigur.“ Abia Frau Merkel a urnit din loc promisiunea lui Fischer, după ce în 2015 a substituit închiderea pe dinafară cu deschiderea nelimitată. Decizia de atunci a surprins mai ales în contrast cu declarația de cinci ani mai devreme, când exclama “Abordarea multiculturalismului a eșuat, a eșuat în mod absolut!” Adevărata ei înclinare s-a arătat însă ulterior, în 2011, cu ocazia unui eveniment editorial ușor de trecut cu vederea. În acel an a fost publicată cartea “Dialoguri din viitor - Viziuni pentru 2050“. Volumul s-a bucurat de elogii din partea doamnei cancelar. E vorba despre o operă de science-fiction sociologic în cadrul căreia 82 de tineri sub 27 de ani privesc în viitor și descriu soarta unor concepte din prezent așa cum își închipuie ei că vor fi percepute în 2050. Aflăm că în acel an fast “vom trăi într-o lume care nu mai cunoaște granițe între țări. Imaginea tradițională a familiei nu mai există. Oamenii vor locui împreună în ‘comunități familiale’ mari, fără să fie neapărat înrudiți. Copiii sunt îngrijiți de mai mulți părinți, cu diverse înclinări sexuale. Egalitatea iubirii, indiferent de sex, este consacrată la toate nivelurile. Prin urmare căsătoria a fost desființată. [..] Declinul natalității în unele țări industrializate nu este văzut ca un dezavantaj, dimpotrivă. Datorită amprentei ecologice mari devine necesar ca societatea să se micșoreze în națiunile bogate. În societate există un amestec de popoare. Omenirea se vede pe sine în termeni de cetățenie mondială. [..] În 2050 ne considerăm toți europeni și numai în căpățânile unora vor mai persista cuvinte ca ‘german’, ‘englez’ sau ‘francez’. Copiii națiunilor noastre învață doar că trăiesc într-un stat din Europa - care stat anume, acest lucru a devenit irelevant.”

În cele din urmă se pare că există totuși o rază de speranță pentru tânăra sociologă din Bavaria. Viitorul promite o zi, poate chiar înainte de 2050, când va fi îndreptățită să exclame “A dispărut Germania! Acum pot în sfârșit să o iubesc!”. Suntem mânați să nu mai trăim în lume, ci pe lume. Fără memorie și rădăcini, preschimbați în frunze de nicăieri, libere să se rostogolească ori-și-unde, ori-și-când, ori de câte ori. Un cântec din 1965 răsună astăzi ca o premoniție împlinită.

El este un om cu adevărat de nicăieri
Așezat în țara lui de nicăieri
Făcându-și toate planurile sale de nicăieri și pentru nimeni 
Nu are un punct de vedere
Nu știe unde se duce
Nu este el un pic ca tine și ca mine?

Nikolai Buharin, redactor șef la Pravda și teoretician de nădejde al Uniunii Sovietice timpurii, scria prin 1928: „Sarcina principală a revoluției constă în schimbarea psihologiei efective a maselor.” După malaxarea psihologiei în forma și consistența aprobate de comitetul central al partidului comunist – așadar conform standardelor corect politice ale timpului – devenea mai ușoară „pregătirea sistematică de oameni noi, constructori ai socialismului”. Scopul adevărat al propagandei comuniste nu era acela de a informa părtinitor și nici măcar de a glorifica sistemul. În realitate se urmărea umilirea sistematică prin repetiția sau aprobarea tuturor gogomăniilor oficiale, până la asimilarea completă a minciunii. Faptul că în sfera privată puteai mărturisi alte convingeri nu avea mare importanță. Cine are tăria de a îndura la nesfârșit clivajul forțat al personalității, una de fațadă și alta de uz intern? Vine momentul când trebuie să alegi și apare firesc să dai întâietate minciunii. Ce ai de câștigat de pe urma opoziției atunci când întreaga societate funcționează pe principiul dedublării și al proslăvirii aparențelor?

În cele din urmă socialismul sovietic a rămas fără constructori. Nicio schimbare a psihologiei efective nu poate compensa mizeria instituită fățiș. Corectitudinea politică dintr-o democrație se branșează la același principiu, dar în locul umilirii constante apare manipularea emoțională. Toate canalele din real și virtual transmit gomos punctele de vedere oficiale, mai ales prin intermediul “specialiștilor” și “analiștilor”. În orice privință sau domeniu, pentru orice controversă sau dispută se fabrică un pachet complet cu argumente și concluzii, inclusiv un rezumat denaturat al poziției contrare. Cetățeanul e chemat să-și însușească raționamentele pre-masticate - nu trebuie să gândești, e de ajuns să bifezi aici! - iar drept recompensă primește un ecuson de superioritate morală. Un premiu măgulitor pentru vanitatea oricui, mai ales că nu presupune vreun efort deosebit. Ceilalți sunt expediați în tagma inferiorilor periculoși mânați de ură, fobie, intoleranță sau negaționism, după caz. Ei sunt naziștii sau populiștii complotând împotriva democraților veritabili, cei care din atavism se opun progresului, posedații de prejudecăți în detrimentul rațiunii, împotmoliții în evul mediu refractari la emancipare.

Perseverența are un rol cheie, la fel ca în comunism. Mama tinerei socioloage din Bavaria este o persoană admirabilă. Harnică, cinstită, săritoare, sensibilă și cumpătată. A plecat din România nu cu mult timp după absolvirea facultății și de atunci trăiește în Germania. Îi povesteam odată despre obiceiul barbar al condamnării la moarte prin lapidare, încă în uz în diverse țări islamice. Victima, mai întotdeauna o femeie, este îngropată până la gât și un grup de bărbați o omoară aruncând în ea cu pietre. Am întrebat-o ce crede despre această pedeapsă. După un timp de gândire s-a scuzat spunând “nu pot să-mi formez o părere, nu aparțin acelui spațiu cultural”. Mai demult, în tinerețe, ar fi simțit oroare și dezgust însă trei decenii de îngurgitat corectitudine politică reușesc să schimbe “psihologia efectivă”. Funcționează ca un drog.