TRADUCERE – Moartea spirituală a Vestului

Despre o distopie literară puțin cunoscută, dar nu mai puțin veridică decât cele ale lui Huxley și Orwell.

Parte din mentalul descris de Raspail în cartea sa am întâlnit în Germania. Era la un an după deschiderea granițelor, când Angela Merkel luase decizia de a-i primi cu brațele deschise pe migranții din Orientul Mijlociu și nordul Africii. Am observat două reacții la neamțul de rând, o vinovăție implicită însoțită de sentimentalism difuz, amândouă stimulate abil de politicieni și presă.

Neamțul de rând se convinsese că era în bună măsură responsabil de sărăcia și suferința celor din aceste părți ale lumii și găsise o supapă de răscumpărare morală în primirea lor necondiționată. Idila s-a fracturat în noaptea de anul nou 2015, când 1000 de bărbați din contingentul proaspăt primit au maltratat femei germane în împrejurimile gării din Köln. 121 de femei au depus plângeri la poliție, acuzându-i pe migranți de jaf și asalt sexual. Incidentul a degenerat rapid într-un joc de ping-pong în care partida oficială, presa și politicienii, i-a acuzat pe critici de instrumentalizare malițioasă a unor fobii anti-imigraționiste.

Cartea lui Raspail, publicată în 1973, este o cartografie minuțioasă a moravurilor condiționate de geografie, istorie și iluzii. Am tradus o parte din eseul care urmează; originalul complet poate fi accesat la adresa web din finalul acestei traduceri.

◆

Cele mai importante romane distopice din prima jumătate a secolului XX sunt „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley și „1984” de George Orwell. Huxley și Orwell au surprins cele două laturi ale despotismului modern; una blândă și seducătoare, cealaltă dură și punitivă. Cel mai important roman distopic din a doua jumătate a secolului este „Le Camp des Saints” (Tabăra Sfinților, 1973) de Jean Raspail. Intriga centrală se referă la o armadă care transportă un milion de migranți din India către țărmurile Franței. Este o invazie, o ocupație a Nordului Global de către Sudul Global. Franța este aruncată în haos împreună cu restul Europei în timp ce imigranții debarcă, iar civilizația occidentală moare.

Cu toate acestea Tabăra Sfinților nu este un roman catastrofic. Semnificația cărții nu depinde de măsura în care Raspail a avut dreptate prevestind imigrația de masă sau de descrierea ei în termeni catastrofici. Geniul romanului constă mai degrabă în descrierea unei apocalipse în sensul originar al acestui termen. Tradus corect apocalipsă înseamnă revelație, dezvăluire, literalmente o „descoperire”. Tabăra Sfinților dezvăluie logica perversă care impregnează civilizația occidentală târzie și scoate în evidență nihilismul vinovăției prin care Occidentul întâmpină propria pierzanie.

Tabăra Sfinților a fost unul dintre primele romane ale lui Raspail și s-a bucurat de o carieră literară distinsă. Cele mai bune cărți ale sale aparțin unui tip neobișnuit de ficțiune istorică, cuprinzând istorii alternative și povești despre reapariția bruscă a dinastiilor de mult pierdute sau a popoarelor dispărute. În unele lucrări Raspail a exprimat ceea ce s-ar putea numi regalism literar. El și-a imaginat un regat cvasi-fictiv, Patagonia, ca refugiu poetic transcendent față de banalitățile politicii moderne. Această perspectivă i-a câștigat mulți admiratori în cercurile catolice tradiționale.

Fiind catolic, Raspail a simpatizat cu tradiționalismul catolic. Înainte de a muri, în 2020, a devenit un apărător vocal al liturghiei tridentine. În același timp a menținut relații de prietenie cu oameni din întregul spectru politic. A corespondat cu intelectuali liberali și de stânga, precum și cu unii politicieni socialiști, printre care președintele François Mitterrand și premierul Lionel Jospin. În 2000 Raspail a fost aproape de a fi primit în academia franceză, dar a pierdut în urma unui un vot strâns. În 2003 a primit marele premiu pentru literatură al academiei franceze, acordat pentru toate realizările sale.

Raspail, spre deosebire de Huxley și Orwell, nu se bucură de recunoaștere internațională. Mica sa faimă, mai ales în Statele Unite, provine în special de pe urma renumelui său de presupus rasist și mai puțin de pe urma statutului de scriitor desăvârșit. Un articol din 2019 din New York Times a descris Tabăra Sfinților drept „o lectură obligatorie în cercurile alb suprematiste”. Editura care deține drepturile de autor asupra traducerii în limba engleză a reprimat cartea, făcând-o aproape imposibil de găsit.

Când interpretată de critici neglijenți – și sunt mulți – Tabăra Sfinților apare ca un război rasial fictiv care alimentează temerile referitoare la un genocid împotriva albilor. Aceasta e lectura standard a liberalilor și progresiștilor. Tabăra Sfinților are puțini apărători în rândurile dreptei americane; unii conservatori sunt gata să-i sancționeze pe aceia care o invocă. Acești cititori se opresc la pasajele în care Raspail îi descrie pe migranți ca fiind primitivi și barbari, pentru a condamna cartea drept o polemică rasistă împotriva imigrației în masă. Însă această lectură eludează sensul romanului. Raspail dorește să oglindească societatea noastră fiind preocupat de „noi”, nu de „ei”.

Nu Raspail, ci Jean-Paul Sartre a fost cel care a imaginat pentru prima dată Sudul Global invadând Nordul Global. În prefața sa din 1961 la „Nenorociții pământului” de Frantz Fanon, scrisă în timp ce Charles de Gaulle pregătea retragerea Franței din Algeria, Sartre a susținut că decolonizarea nu este de ajuns pentru reglarea conturilor. Franța și francezii meritau o subjugare punitivă. „Pământul nostru trebuie ocupat de un popor dintr-o fostă colonie și noi trebuie să murim de foame”, a scris el.

Numeroși oameni în poziții de influență culturală împărtășeau sentimentele lui Sartre la începutul anilor 1970 chiar dacă nu împărtășeau și termenii lui violenți. Nimeni nu credea că evenimentele imaginate de Raspail – un milion de migranți indieni sosind brusc pe pământul francez – ar fi posibile. Sartre dorea o colonizare inversă, dar nu a văzut-o drept posibilitate reală: „Nu se va întâmpla”, s-a plâns el. De aceea scopul principal al lui Raspail nu a fost să prezică un viitor iminent. El a căutat să ia în serios sentimentul disprețului de sine și dorința de colonizare pe invers care câștigau teren în Europa. Tabăra Sfinților este cel mai bine interpretată ca un lung experiment de gândire, o descriere fictivă a consecințelor civilizaționale ale acestui mod de gândire.

În romanul lui Raspail migranții reprezintă o amenințare aproape metafizică, un colaj de culturi reale. Nu e vorba că Raspail ar fi fost incapabil să descrie cu exactitate societăți non-occidentale. El și-a construit reputația prin cărți de călătorie bogate în detalii despre culturi străine. Iar celelalte romane ale lui infirmă insinuarea că ar fi fost un suprematist alb, deoarece el vorbește despre situația triburilor aborigene din Lumea Nouă deplângând distrugerea lor și pierderea particularităților lor culturale. Dar nu acesta este subiectul lui din Tabăra Sfinților. Aici se concentrează asupra nihilismului pe care îl aduce viziunea lui Sartre despre lume.

Primele focuri de armă reprezintă violența de alb contra alb. Romanul începe cu armada de migranți sosind pe țărmul francez. Un profesor pensionar privește din căsuța sa de pe malul mării. El este abordat de un tânăr tâlhar alb care rostește o versiune a declarației lui Sartre. Ceilalți localnici au fugit, dar profesorul, un reprezentant al culturii înalte hotărât să-și apere casa și modul de viață, nu dă înapoi. Tânărul se jură că va strânge o bandă de migranți care să jefuiască casa profesorului. Acesta scoate pușca nefolosită până acum la mânie și trage în intrus.

După acest început surprinzător romanul face un salt înapoi în timp pentru a relata originile armadei și îmbarcarea acesteia din India, apoi prezintă o serie de instantanee ale confuziei și dezbinării care domneau în Occident înainte de sosirea migranților. Occidentalii sunt fascinați de hoardele care vin. Ei sunt încurajați de oamenii bisericii și de intelectualitatea de stânga să perceapă afluxul ca a doua venire a lui Iisus, un triumf final al celor slabi asupra celor puternici, care va ispăși păcatele Occidentului. Nu poate fi decât o binecuvântare. Raspail repetă această interpretare a amenințării sub diferite forme, pentru a arăta cum duce la paralizia autorităților civile, împiedicându-le să evite criza.

Raspail nu permite ca migranții să fie idealizați. Pe parcursul romanului el subliniază vulgaritatea acestora oferind descrieri îndelungate ale grosolăniei lor, a promiscuității sexuale și igienei lor respingătoare. (Fecalele umane sunt folosite în unele părți din India pentru a genera căldură. Navele se bazează pe acest tip de combustibil.) Aceste descrieri pot fi excesive, dar nu sunt gratuite. Raspail contestă fantezia sălbaticului pur de natură să justifice polemicile anti-occidentale ale lui Sartre și, într-o mai mică măsură, ale lui Fanon. „Veți fi convinși”, a scris Sartre, „că este mai bine să fii un nativ în adâncul desăvârșit al mizeriei sale decât să exiști ca fost colonist”. Raspail dorește să vă convingă de contrariul. Oricare ar fi virtuțile lor, migranții sunt faliți din punct de vedere material și cultural. Acesta e motivul pentru care Occidentul li se pare atractiv. Ei nu au misiunea de a izbăvi Europa păcătoasă; ei caută să scape de sărăcie, de opresiunea uneori brutală și de inegalitățile din interiorul culturilor non-occidentale.

Guvernele europene cad pe măsură ce sosesc migranții, iar cetățenii europeni se retrag din viața publică. Societatea civilă se prăbușește; ca urmare migranții nu se bucură de nicio îmbunătățire reală a stării lor. Ei și-au adus conducătorii inepți din țările de origine și înlocuiesc regimurile europene cu aceleași regimuri de care au fugit. Generali dictatori și brahmani ocupă poziții în guvernul francez, conducând așa cum au făcut-o în țările de unde au venit. Migranții și susținătorii lor nu îi „includ” pe Ceilalți în Occident. Ei extind sfera Lumii a Treia, iar nenorocirea devine globală. Pretinsa binecuvântare a sosirii acestor mizerabili, atât de prețuită de vocile progresiste din roman, nu are loc. Nu rezultă un despotism deosebit de dur – momente de cruzime îngrozitoare există doar ocazional – însă durerea supraviețuitorilor este mare, datorită amintirilor vii despre ceea ce au pierdut.

Tipul de universalism moral al Occidentului, sugerează romanul lui Raspail, provoacă dispariția Occidentului. Vesticii au făcut un imperativ categoric din umanitarismul defectuos al doamnei Jellyby – “do-gooderism” față de un celălalt îndepărtat, în timp ce aproapele este neglijat. Evlavia necesară pentru a-ți iubi comunitatea și forța necesară pentru a o apăra devin vicii în acest climat moral.

[…]

Acest lucru nu înseamnă că intelectualii de stânga ar fi pacifişti. Ei aprobă folosirea forței pentru propria lor cauză. Cu scopul de a grăbi Franța către epoca de aur a multiculturalismului, ei adună miliții pentru a ataca armata regulată atunci când aceasta e trimisă în sudul Franței. Tacticile teroriste folosite în anii 1950 împotriva celor care s-au opus sfârșitului Algeriei franceze sunt acum folosite împotriva celor care se opun sfârșitului Franței.

Raspail este necruțător în descrierea trădărilor la care îndeamnă intelectualii stângii, dar cele mai usturătoare pasaje sunt rezervate trădării Bisericii Catolice. În roman papa anterior vânduse comorile Vaticanului într-o încercare eșuată de a câștiga aprobarea lumii a treia. Cel în funcțiune, un latino-american, își petrece timpul călătorind în misiuni umanitare și vânzând patrimoniul rămas al Vaticanului. El se consideră un apărător al lumii a treia. Pe măsură ce sosesc migranții și francezii nativi își abandonează pământurile, preoții coboară pe plaje strigând „Mulțumim lui Dumnezeu!”. Ei își reneagă compatrioții, convinși că îl văd pe Hristos în migranți.

Creștinismul catolic, în roman, se dedicase de ceva vreme universalismului umanitar. Romanul satirizează catolicismul liberal de stânga care disprețuiește particularitățile naționale și civilizaționale, astfel negând orice deosebire între credință și universalismul moral al necredincioșilor. Adoptând deviza „carității, solidarității și conștiinței universale” clericii progresiști își abandonează aproapele de dragul străinului. Ei practică religia umanității, o erezie creștină.

[…]

În operele sale ulterioare Raspail se străduiește mai mult pentru a contura o viziune pozitivă. Septentrion, L’Anneau du pêcheur (Inelul pescarului) și Qui se souvient des hommes . . . (Who Will Remember the People . . .) descriu, asemeni Taberei Sfinților, dispariția unei culturi sau civilizații. Și ele sunt romane de distrugere culturală care explorează ce trebuie să facă supraviețuitorii și opozanții după ce are loc o catastrofă. La fel ca în Tabăra Sfinților și aceste romane descriu grupuri mici de rezistență care încearcă să salveze o cultură amenințată cu dispariția. Însă în aceste romane ulterioare astfel de grupuri practică o etică a prieteniei și cultivă curajul autentic. Acest fel de a acționa nu garantează succesul. Numărul lor scade și teritoriile lor istorice se pierd. Dar în aceste romane ulterioare rezistența împerecheată cu integritate spirituală înseamnă asigurarea supraviețuirii a ceea ce este demn și onorabil, chiar dacă cei care rezistă trebuie să ducă o viață clandestină timp de secole.

Discreditarea lui Raspail prin intermediul acuzației de rasism este unul dintre numeroasele semne arătând că trăim într-o epocă mincinoasă, una care își drapează nihilismul cu demonstrații nesfârșite ale virtuților sale corecte din punct de vedere politic. În realitate scriitorul francez a căutat să dea sfaturi spirituale.

Într-o întorsătură interesantă armada din Tabăra Sfinților, cea care paralizează Occidentul, primește un fel de protecție providențială. „Experții” prevăd că nu este necesară nicio acțiune împotriva armadei migranților deoarece o furtună va scufunda navele supraaglomerate. Autoritățile civile adoptă aceste predicții care le permit să-și mențină mâinile curate și să evite decizii dificile. Însă o astfel de furtună nu apare. Armada călătorește o jumătate de lume fără cea mai mică întrerupere. Furtuna vine numai la o zi după ce toți migranții au debarcat, scufundându-le toate navele. Providența refuză să împiedice moartea Europei. Occidentul este responsabil pentru propria soartă. Raspail are dreptate. Dumnezeu nu ne va scăpa de consecințele urii noastre de sine. Noi trebuie să decidem dacă vom respinge falsa liturghie a lui Sartre - de ispășire prin ocupație - și dacă ne vom întoarce în schimb către Dumnezeu.

Nathan Pinkoski

În original . . . .   Spiritual Death of the West

Completare

Un cititor mi-a atras atenția că romanul lui Raspail a fost tradus în limba română și poate fi cumpărat de la librăria Mihai Eminescu din București.