Unii suspină după comunism. Să le împrospătăm memoria
S-a ales praful de comunism și Ceaușescu, dar mentalitatea de sclav persistă.
Admiratorii lui Ceaușescu cotcodăcesc excitați de fiecare dată când menționează realizarea iepocală de la începutul lui 1989: România nu mai avea datorii externe! Eram ca nou-născuți. Scroafa comunistă călărită de faraonul carpatin fătase un popor îngenunchiat chirăind de foame și frig, dar mândru și independent. România plătise integral datoria externă făcută de Ceaușescu în numele unei industrializări prost concepute, datorie care în 1989 ajunsese la 21 miliarde dolari (sau 51,5 miliarde valoare curentă).
Politica economică impusă de cel mai tont fiu al poporului a fost cea mai stalinistă din estul Europei. Industrializarea forțată, nepăsătoare față de costul uman și cu rentabilitate economică fictivă, a irosit enorm de multe vieți și resurse materiale. Țărănimea a fost strămutată în fabrici și uzine, în mine și pe șantiere pentru a deveni lumpenproletariat, iar sute de sate au fost reconfigurate de dragul unei așa-zise „sistematizări arhitectonice” – practic o demolare parțială sau totală urmată de reconstruire după principii de „dezvoltare socială multilaterală”, adică ignorând tradițiile rurale și orice etică a urbanismului. Tinerii din licee și facultăți începeau anul școlar cu o corvoadă numită „practică agricolă”, eufemism pentru culegerea recoltei de către o mână de lucru gratis și ușor de constrâns (la fel și tinerii din serviciul militar). Se instituise un surogat cinic al țărănimii dislocate. Personalul TESA (tehnic, economic și socio-administrativ), o invenție ceaușistă pentru cadrele medii din funcții de planificare și conducere tehnică, s-a deprofesionalizat datorită interferențelor politico-ideologice, iar intelectualitatea și elita artistică (cu puține excepții) se ploconea în mod abject pentru a obține favoruri sau chiar dreptul de a profesa.
Exploatarea de șisturi bituminoase de la Anina și termocentrala aferentă reprezintă un exemplu de risipă și megalomanie pe care l-am observat personal. În 1985 eram inginer geolog stagiar la mina de huilă antracitoasă de la Anina, o exploatare veche de cărbune, cel puțin de pe vremea imperiului austro-ungar și renumită prin faptul că devenise cea mai adâncă din sud-estul Europei. Pe atunci devenise și cea mai alcoolizată comunitate din zonă. Călătoream demult pe acolo, de dragul peisajului. Atunci am observat peisajul selenar și sterp care luase locul colinelor înalte și împădurite umbrind sate vechi. Nu sunt vreun ecologist fanatic, dar în timp aveam să aflu cât de stearpă a fost întreaga întreprindere.
Lucrarea a început în 1976 și cinci milioane de metri cubi excavați și un miliard de dolari mai târziu, în 1988, termocentrala a fost închisă fără să fi produs măcar o sutime din electricitatea planificată. Şisturile bituminoase sunt roci sedimentare prin care a trecut petrol în urmă cu sute de milioane de ani. Teoretic, prin măcinarea şi arderea lor în amestec cu cărbune, păcură ori gaz, poate fi obţinută energie electrică. Descoperirea zăcământului nu a fost urmată de studii de fezabilitate, s-a presupus doar că șisturile de la Anina au caracteristici adecvate pentru o conversie facilă în energie. Potențialul acestor roci s-a arătat a fi mult sub speranțe. S-a construit o conductă de gaze prin munte și s-a încercat amestecul cu gaze, dar fără rezultat. Au schimbat macazul și au adus păcură prin altă conductă, dar păcura îngheață iarna. Șisturile de la Anina fiind mai dure decât anticipat, utilajele de măcinat roca se uzau prematur și trebuiau înlocuite des. Fumul şi cenuşa blocau constant ventilatoarele. Opt mii de oameni au ajuns în final să muncească în zadar la acest proiect falimentar. După abandonarea lucrărilor au apărut hoții de fier vechi, care au introdus peste 100.000 de tone în circuitul de contrabandă. Un dezastru cap-coadă.
Niciun conducător nu are vreun drept să-și tortureze poporul, indiferent de pretext. Nostalgicii din prezent se pot excita cât doresc, ca muta la înghețată, dar nu propun altceva decât nostalgia după sclavie. Mediocritatea însoțită de lașitate și amnezie crează un soclu pentru cei alcătuiți din același aluat. Într-o astfel de rânduială numai talentul demagogic decide măsura succesului.
Nimeni nu regretă ciuma, unii regretă totuși comunismul. Este un fenomen bizar și mai ales nociv. Cum ar putea fi combătut? Pe de o parte școala ar trebui să-i educe temeinic pe tineri, pentru a deveni rezistenți la minciună și manipulare. Pe de altă parte acest efort ar trebui extins la scara întregii societăți. În centrul Varșoviei există „Muzeul vieții din comunism”, o expoziție prezentând aspectele absurde ale vieții de zi cu zi în comunism, inclusiv numeroase fotografii, artefacte și un apartament tipic al perioadei. Tot în Varșovia urmează să se deschidă „SOCLAND – Muzeul memoriei comuniste”, un muzeu multimedia amplasat în subsolul clădirii staliniste numită Palatul Culturii și Științei. Muzeul intenționează să transforme clădirea din simbol al comunismului într-un simbol al anticomunismului. La Praga există „Muzeul comunismului” dedicat prezentării regimului comunist cehoslovac, cuprinzând artefacte originale, înregistrări de interviuri, fotografii de arhivă, opere de artă, documente istorice și instalații care recrează momente istorice sau cotidiene. Muzeul a fost proiectat astfel încât să evoce o tragedie în trei acte: idealurile comunismului, realitatea sărăciei din comunism și coșmarul statului polițienesc. La Budapesta există „Casa terorii”, muzeul dedicat victimelor maghiare ale nazismului și comunismului.
Și noi ar trebui să construim un muzeu similar. Am suferit cel mai mult în acest colț de lume, datorită unui sistem inuman proptit de netrebnici și criminali. Nu avem voie să uităm sau să bagatelizăm tragedia prin care am trecut, altfel riscăm pierderea unui reper istoric și moral și să ne murdărim conștiința.