Virgil Nemoianu: “Nu există socialism care să nu năzuie spre comunism”

Interviu cu un conservator român întru totul exemplar.

Interviul de mai jos a fost publicat inițial la ILD, pe 30 aprilie 2012.

Nebănuite sunt căile internetului. Cu puţin înainte de Paşte publicaţia noastră a primit prin email un mesaj de la Virgil Nemoianu. Interviul de faţă este rezultatul micii corespondenţe care a urmat. Îi mulţumim interlocutorului nostru pentru bunăvoinţă.

În chip de introducere, dacă e nevoie, le recomandăm cititorilor suplimentul din martie 2010 al revistei 22, intitulat “Repere intelectuale ale dreptei româneşti: Virgil Nemoianu”. Reproduc aici caseta biografiei profesionale:

Virgil Nemoianu s-a născut în 1940 la Bucureşti şi trăieşte din 1975 în Statele Unite. Începând cu 1979 predă la Universitatea Catolică din Washington D.C., unde deţine catedra specială „William J. Byron Distinguished Professorship“. De-a lungul carierei sale academice, Virgil Nemoianu a mai predat la universităţile din Bucureşti, Londra, Cambridge, Amsterdam, Cincinnati şi California (Berkeley), a ţinut conferinţe şi a prezentat comunicări la circa 50 de universităţi din Europa şi din America de Nord. Între 1979 şi 1994, a fost director al programului de literatură comparată la Catholic University of America, iar între anii 1989 şi 1991, prorector-asociat al aceleiaşi universităţi. Este membru al Academiei Europene de Arte şi Ştiinţe. A făcut parte din conducerea mai multor organizaţii de prestigiu, printre care Asociaţia de Limbi Moderne din Statele Unite, Asociaţia Internaţională de Literatură Comparată, Asociaţia Criticilor şi Cercetătorilor Literari din SUA.

Virgil Nemoianu este autor a peste 15 cărţi şi 600 de articole şi recenzii apărute în România, Elveţia, Anglia, Statele Unite, Olanda, Canada, Germania, Ungaria şi în alte ţări. Domeniile sale de specialitate sunt romantismul european, teoria literaturii şi istoria intelectuală a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. În 2003, Virgil Nemoianu a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

EB: Privind înapoi, ce înseamnă Banatul pentru dumneavoastră? Cum v-a format? A rămas viu spiritul bănăţean?

Virgil Nemoianu: Chestiunea asta cu Banatul am mai discutat-o eu însumi şi ea a mai fost discutată şi de alţi comentatori. Are, incontestabil, anume importanţă. Să rezumăm. Banatul, aşa cum era el în copilăria mea şi chiar în tinereţe (deci chiar şi sub ocupaţia bolşevică) era probabil cea mai tipic central-europeană zonă a României, cea mai “habsburgică”. Era şi, implicit cea mai adînc occidentală. Cred că am mai spus, dar merită repetat. Banatul era un fel de “Slovenie” a României, după cum Slovenia era un soi de Banat al vechii Iugoslavii.
Atenţie: mi-e teamă că lucrurile nu mai stau acum în acelaşi fel, că s-au schimbat şi anume nu spre bine. S-au schimbat demografic, s-au schimbat socio-economic etc. Ceva tot o fi mai rămas. Spun cu anume indecis acest lucru, întrucît după 1990 n-am mai vizitat decît de vreo 2-3 ori zona şi de fiecare dată numai cîteva zile. Dar în vremea de care vorbim noi, exista o anume organicitate, exista un simţ practic şi moderat, exista o pătrundere a existenţei şi a comportării civilizate care cuprindeau straturile societăţii de sus şi pînă destul de adînc. Tranziţiile de la rural la urban erau line, legăturile erau foarte normale. Multiculturalitatea, multireligiozitatea, multietnicitatea erau luate ca de la sine înţeles (de către cei mai mulţi oameni). Nu zic că astfel de lucruri nu se întîlneau de loc în alte părţi ale României antebelice, dar parcă erau mai tipice pentru Banat. În plus tranziţiile istorice erau şi ele la fel de calme, nu existau rupturi. Uite, în treacăt fie spus, încă de la 1848 şi chiar înainte, la Dinicu Golescu, la Bălcescu se găsesc cuvinte de admiraţie, Banatul e luat cumva ca model. Or dacă eu am scris insistent despre Biedermeier, despre idilic, motivul e tocmai cel bănăţean. Nici măcar nu mai pomenesc figuri admirabile, politice, ştiinţifice etc descinse din zona bănăţeană.

EB: În ultima sută de ani a avut loc un progres enorm în ştiinţă şi tehnologie, iar efectul asupra calităţii materiale a vieţii, aproape oriunde în lume, este indiscutabil. Dar suntem oare mai liberi în prezent? Sau măcar la fel de liberi ca în urmă cu un secol? Cât sens are noţiunea de progres în sfera libertăţii?

Virgil Nemoianu: Uite, să răspund sub formă de succesive avertismente. Cel dintîi, probabil inutil, este că libertatea, ca şi fericirea, iubirea, prietenia şi atîtea alte lucruri esenţiale, nu poate şi nu trebuie să fie discutată în registrul cantitativului. Al doilea este: să ne ferim să privim suişurile şi coborîşurile libertăţii în mod linear. Libertatea nu suie şi/sau coboară în linie dreaptă, ci se deplasează neîncetat atît vertical, cît şi orizontal. În fine iată şi cel mai important lucru: situaţia este totdeauna pestriţă , alcătuită din pete, din insule, din plinuri şi goluri. Multe lucruri pozitive s-au petrecut în ultimii 100 sau 200 de ani, oamenii sunt mai liberi nu numai din punct de vedere al standardului de viaţă, ci şi de pildă în privinţa circulaţiei (a putinţei de circulaţie şi a deplasărilor efective pe mapamond sau în propria ţară, în lăuntrul graniţelor acesteia) şi în multe alte privinţe. Simultan însă au apărut şi există îngrădiri dure dacă ne uităm la multitudinea de legi limitative în ce priveşte economicul, în privinţa comportărilor, în privinţa supravegherilor poliţieneşti, în intervenţiile autorităţilor în viaţa personală şi intimă a cetăţeanului de-a dreptul inimaginabile pînă nu demult. Cea mai gravă şi mai periculoasă diminuare a libertăţii mi se pare cea legată de însăşi gîndire, adică de categoriile disponibile şi permisibile omului cînd cugetă, reflectează, vorbeşte: brutalizarea discursului, în fond. Aici este punctul în care restricţiile instalate actualmente în mai toată lumea ar putea dăuna viitorului uman în genere.

EB: Tot în urmă cu o sută de ani, idealul civic era încă omul virtuos. În prezent sunt puţini cei care mai pot enumera virtuţile clasice, darămite să le descrie sau justifice. În schimb au proliferat drepturile, mai exact drepturile pozitive. Virtuţi precum chibzuiala, cumpătarea, dreapta judecată şi tăria de caracter au fost dislocuite de pseudo-virtuţi (cel puţin în opinia mea) cum ar fi toleranţă, diversitate şi de relativism în general. Ce semnifică această deplasare a valorilor? Cum este legată libertatea de substratul valorilor care îl formează pe om?

Virgil Nemoianu: Să fim atenţi şi aici. Da, în adevăr, extrem de regretabilă este cvasi-dispariţia din spaţiul public a valorilor centrale (aristoteliene, să le zicem), sau măcar înţelegerea lor. După cum şi mai regretabilă este înlocuirea acestora cu dubioase “neo”-valori. Pe de altă parte, dacă vrem să fim drepţi, poate ar trebui să ne întrebăm dacă nu este vorba, pînă la un punct, de un fenomen de suprafaţă. Vreau să spun că în veacuri trecute virtuţile erau destul de superficial puse în practică, chiar şi în epocile în care se vorbea cel mai mult şi cel mai adorativ despre ele; în realitate viciile acţionau cu mai multă energie în mintea şi în faptele oamenilor. Iar în ziua de azi, în pofida dispariţiei verbale despre care vorbeam (şi suntem amîndoi de acord în această privinţă) rectitudinea virtuoasă nu a dispărut cu desăvîrşire, ea funcţionează în sufletele şi în acţiunile multora. Cu alte cuvinte, aş spune şi aici că situaţia este mai amestecată decît pare la prima vedere.

EB: O temă a dreptei este “statul minimal”. Se discută şi în România. Care sunt, în opinia dumneavoastră, atribuţiile necesare şi suficiente ale statului, rolul său de bază şi nimic mai mult?

Virgil Nemoianu: Personal, sunt mare partizan al “statului minimal”. Mă bucuram mult cînd în America, la recentele alegeri preliminare republicane, era întîmpinat cu mult entuziasm (mai ales de tineri!) bătrînul candidat Ron Paul, “libertarian” şi anti-statal, chit că n-avea şanse mari de victorie. După mine statul se poate ocupa de apărarea graniţelor externe, de ordinea interioară (adică siguranţa persoanelor), de instalarea şi menţinerea arterelor de circulaţie, de buna şi corecta funcţionare a justiţiei, de încurajarea şi protejarea bunelor iniţiative de natură economică, socială, religioasă, intelectuală, de legislaţia menită să ordoneze acţiunile economice şi sociale, să organizeze protecţia “perdanților”, să ocrotească, chibzuit şi măsurat, mediul înconjurător comun. Într-un cuvînt rostul statului este de a fi neutru, de a supraveghea “regulile jocului”; statul este arbitru, nu jucător activ. Economia, sau chiar învățămîntul, merg după reguli proprii. Mai ales mi-ar place ca impozitarea să fie menţinută la un nivel minim raţional. Lucrurile ar merge mult mai bine, incomparabil mai bine, în fiecare ţară din lume, dacă ar fi astfel organizate, fără prea mult amestec “de sus”: cu o autoritate centrală pasivă, leneşă.

EB: Occidentul (iar aici includ şi România, chiar dacă mai recent) a adoptat după al doilea război mondial modelul “statului de binefacere” (sau de asistenţă socială). Ce înseamnă criza financiară din Europa şi inglodarea în datorii a SUA: o criză de sistem a capitalismului, sau o criză de sistem a unui model statal excesiv supradimensionat? Ce trebuie regândit din temelii, relaţiile economice sau raportul stat-cetăţean?

Virgil Nemoianu: Sigur, în principiu ”statul de binefacere” porneşte din intenţii bune şi frumoase. Din nefericire curînd este deformat într-un set de controale de un raţionalism absurd care tinde să egalizeze (să “redistribuie”) veniturile şi posesiunile, chiar şi atributele umane înnăscute uneori. Să fie clar: nu există socialism care să nu năzuie (din logică şi inerţie lăuntrică, adesea subconştientă) spre comunism, spre brutalitate egalitaristă, spre uniformizări. Între cele două opţiuni propuse există o deosebire foarte mare, o adevărată prăpastie. “Welfare state” este o construcţie raţională, poate chiar morală, dar este o simplă construcţie. Dimpotrivă, relaţiile economice capitaliste sunt o dimensiune naturală, spontană, instinctivă, a firii umane, a bunului simţ. Ele apar în mod organic, chiar în cele mai ciudate împrejurări. De pildă am citit relatări pasionante despre modul în care în lagăre de concentrare sau de prizonieri economia capitalistă (sub forme ultra-primitive) lua naştere. Şi parcă nu ştim că acolo unde capitalismul era strict şi implacabil interzis el tot ieşea la iveală? Schimbul, acumulările, toate chestiunile acestea ţin de însăşi firea omului. Acuma, evident, dacă vorbim despre anume reglementări, reguli de funcţionare, sigur, sunt lucruri perfect posibile. Dar “reformarea” sa? Aiureală! Poate cel mult duce la condiţii incomparabil mai proaste, încălcări de legalitate etc. S-au mai văzut lucruri de acest fel, există o experienţă istorică foarte bogată. În schimb acest “stat al bunastarii” fiind ceva artificial poate fi restructurat după pofta şi după chibzuiala celor în măsură să o facă. Orice altă abordare este, să spunem deschis, frauduloasă.

EB: Se spune că “fiecare naţiune îşi merită conducătorii”. Se poate spune şi că fiecare civilizaţie îşi merită tipul de organizare politică? Mă refer la tipologia comună, în Occident, a statului de binefacere şi a tipului de cetăţean cultivat de această suprastructură teoretică şi practică. Nu există un paralelism între deplasarea de la vechile virtuţi centrate pe individ la noile drepturi colective, şi ascensiunea statului paternalist care legitimează, distribuie şi administrează aceste drepturi?

Virgil Nemoianu: Nu ştiu. Probabil că da, nu sunt sigur însă. Poate e vorba de ascensiuni şi declinuri, mai lungi, mai scurte. Nu ştiu.

EB: În comunism ni se spunea că rolul nostru, al românilor, este să devenim “oameni noi”. Acest proiect s-a întrerupt în 1989. Însă, de atunci, România s-a racordat cu succes la varianta occidentală (mai moale, dar mult mai subversivă) a desăvârşirii unui “om nou” pe coordonate similare (chiar dacă circumscrise unui sistem democratic). Este reală această confluenţă? Adoptăm iarăşi forme fără fond, sau de fapt recunoaştem instinctiv fondul colectivist-marxist şi de aceea mimetismul e oarecum natural? Sau aceasta e o mecanică junimistă firească a perioadei noastre istorice după decenii de izolare? În fond importăm şi ne adecvam, aşa cum au făcut şi junimiştii, la cultura şi aspiraţiile contemporane ale Occidentului.

Virgil Nemoianu: Da, da. Efortul spre “omul nou” s-a instalat sistematic în societate de la romantism încoace (pînă atunci apărea stihinic, utopic, fie chiar şi pustiitor). Atunci însă a avut loc pe plan amplu secularizarea ideii de reînnoire transcendentă şi de atunci naţionaliştii, comuniştii, naziştii şi atîţia alţii au tot propus proiecte de implementare a acestei transfigurări seculare prin măsuri adesea violente. Sigur că această variantă mai recentă (“corectitudinea politica”, “globalizarea”, etc) merge pe aceeaşi linie. Transformă capitalismul (“drepturile omului” chipurile) din normalitate economică în ideologie obligatorie, care să aibă prioritate faţă de legăturile tradiţionale ale familiei, ale loialităţii, ale tradiţiei, ale prieteniei şi ale virtuţilor de care pomeneai. Cu un singur punct sunt în vehement dezacord: cu idea că junimiştii ar fi fost cumva promotori ai vreunui mimetism! Junimiştii au militat energic şi inteligent pentru moderaţie în aderarea la Occident. Ei au fost tocmai cei care s-au împotrivit paşoptismului întîrziat! (Dar poate că vorbind de servilism faţă de Apus te gîndeai de fapt tocmai la paşoptişti.)

EB: Criza datoriilor suverane din Uniunea Europeană a generat o reacţie politică de consolidare a Uniunii în detrimentul suveranităţii statelor membre. În România are loc o dezbatere publică pe marginea cedării de suveranitate. Numeroase voci din presă şi sfera politică (inclusiv din zona creştin-democraţiei) cer diminuarea suveranităţii României. Justificările sunt diverse şi uneori ingenioase, dar un sentiment comun este că progresul prin forţe proprii este fie improbabil, imposibil, sau forţe implacabile ne împing în această direcţie. Dumneavoastră ce credeţi? Este România o “misiune imposibilă” pentru români? Iar dacă abdicăm colectiv de la responsabilităţile noastre ca naţiune, nu este atunci mai simplu să emigram unde vedem cu ochii? E neapărat nevoie să fim toţi guvernaţi de acelaşi centru străin?

Virgil Nemoianu: Personal sunt demult un eurosceptic, după cum am exprimat şi în scris păreri în această direcţie. Proiectul european, aşa cum a fost el gîndit de părinţii fondatori (Adenauer, De Gasperi, R. Schumann, chiar şi Monnet) era precis, limitat, să zicem chiar: focalizat. El nu urmărea uniformizări utopice. În ultimii 10-20 de ani a luat naştere un hybris, de fapt nociv, care îşi propune nivelarea necruţătoare a statelor, etniilor, religiilor, trăsăturilor specifice, diversităţilor. Or acest lucru nu e numai indezirabil, dar pînă la urmă şi imposibil. Opoziţia se vede de pretutindeni, chiar şi din statele considerate “stîlpi” ai unificării. Mă uit la alegerile din aprilie 2012 din Franţa: cam o treime din electorat (atenţie: de dreapta ŞI de stînga!) se exprimă fără înconjur ca “anti-european”; ar trebui să adăugăm aici şi o bună parte din votanţii partidelor majore care de fapt sunt şi ei (în bună parte) cel puţin ezitanţi. Asta în “Franţa-stîlp”, căci în Anglia se ştie prea bine că o bună majoritate a populaţiei priveşte cu multă neîncredere edictele de la Bruxelles. Ţările mai mici (inclusiv România) sunt şi ele în bună parte nemulţumite (în sinea lor), numai că le lipseşte forţa şi îndrăzneala de a crîcni.

EB: Ce părere aveţi despre mişcările Tea Party şi Occupy Wall Street? Şi, dacă se poate, un bilanţ: trăiţi de mulţi ani în SUA; au apărut aceste mişcări în virtutea unei logici din ultimele decenii, sau este existenţa lor legată mai degrabă doar de evoluţii politice recente?

Virgil Nemoianu: Sincer să fiu, cred că e vorba de mişcări efemere, lipsite de vreo importanţă prea mare. Au fost mediatizate din motive senzaţionaliste chiar şi în America, iar în străinătate cu atît mai vîrtos. Altminteri sunt foarte diferite. “Tea Party” şi-a luat numele de la un episod petrecut la începuturile Revoluţiei de Independenţă a Americii: un gest de opoziţie împotriva taxării abuzive a Coroanei asupra importurilor în Coloniile nordamericane. Participanţii actuali sunt oameni destul de sobri şi de “cuminţi”€care nu urmăresc decît scăderea impozitelor pe care le găsesc excesive, sunt oameni nemulţumiţi de centralizarea şi de puterile pe care şi le atribuie guvernul. Sunt un soi de luptători pentru autonomiile locale şi personale. Altminteri, în ciuda manifestaţiilor, funcţionează în limite legale. Au obţinut un număr de succese la alegerile parlamentare din 2010. Cam atît.
“Occupy Wall Street” nu au niciun program limpede. Sunt de fapt cam derbedei, nu se dau îndărăt de la stricăciuni, exprimă un amestec confuz de anarhism şi de semi-comunism. Din păcate au fost îmbrăţişaţi sau cocoloşiţi de mediile de informaţie, de diverse autorităţi cu simpatii de stînga (inclusiv actualul preşedinte). Dar nici măcar nu au dovedit pînă acum că ar dispune de un autentic impact electoral. Oricum, ambele îmi par trecătoare: simptome de suprafaţă, mai curînd decît substanţă. În America au apărut şi în trecut şi apar periodic mişcări de un fel sau altul care apoi sunt părăsite şi rămîn ca o simplă notiţă istorică. Să precizez totuşi că, tocmai pentru că sunt simptome, apariţia lor indică o anume neplăcută polarizare, “extremizare” ideologic-politică, de care America era totuşi relativ scutită.

EB: Preşedinţia Obama va continua sau nu încă patru ani, dar 2012 este ultimul an al acestui mandat. Care este verdictul dumneavoastră?

Virgil Nemoianu: Evident, nu se poate şti. E prea devreme. Situaţia e următoarea. Personal, omul se bucură de anume simpatie la cei mai mulţi americani, e o figură agreată şi agreabilă. Probabil pe drept cuvînt. Pare moral în familie şi în comportări, nu e extremist în decizii, în politica externă a urmat fără prea mari abateri linia predecesorului său (eu unul nici măcar nu sunt cu totul sigur că a avut dreptate să procedeze astfel). Să mai ţinem seamă şi de faptul că în mod normal orice preşedinte în funcţie se bucură de un avantaj implicit, precum şi de faptul că (în mod paradoxal poate) acest democrat este hrănit cu fonduri enorme, mult superioare rivalului său (ca şi în 2008 de altfel). Cu toate acestea multă lume, de diferite orientări, e nemulţumită de priceperea sa în materie economică mai ales, precum şi în politica socială şi juridică într-o măsură, deci ar prefera înlocuirea lui. Mult depinde de concurentul său republican, cum se va afirma acesta, cum va fi perceput. În ceea ce mă priveşte socot că ideile, în bună măsură social-democrate, ale lui B.H. Obama, îl fac nepotrivit la conducerea statului american; preferinţele sale centralizatoare, autoritare uneori, îl descalifică şi mai tare. Aş prefera deci să-l văd înlocuit. O continuare a sa la cîrma ţării ar fi de rău augur pentru viitorul Americii. Dar din păcate certitudini nu avem pentru moment.