Alegeri românești

Un ritual periodic al demagogiei și oportunismului surprins cu ocazia a două ediții recente.

Anul acesta se va desfășura întregul evantai politic al alegerilor: locale, parlamentare, prezidențiale, europarlamentare. Guvernanții s-au pregătit cum se cuvine și au născocit o piedică instituțională prin ridicarea pragului de la intrare: acum este nevoie ca orice candidat pentru parlament sau președinție să strângă semnăturile a 200.000 de susținători, de 30+ ori mai mult decât necesar în Austria, Germania, sau Polonia. La noi cine se cocoață pe șaua democratică devine perfecționist al propriilor interese, harnic la năravul aducător de autoritate și sinecuri al pidosniciei cu ștaif.

Alegerile noastre sunt un campionat politic de năravuri vechi și fețe noi. Primul medaliat al ediției din 2024 este Mihail Neamțu, cameleon și demagog talentat care a demonstrat că poate linge convingător unde a scuipat și prin urmare răsplătit cu o candidatură la europarlamentare din partea partidului AUR. Reproduc mai jos un capitol din lucrarea “Înșiră-te iarăși mărgărite” în care descriu alegerile parlamentare din 2012 și cele prezidențiale din 2019. Orice asemănare cu prezentul nu este întâmplătoare.

(Întregul eseu poate fi descărcat în format PDF de la această locație.)

---

“Știu că am luat recent câteva decizii foarte slabe, dar garantez că activitatea mea va reveni la normal. Am în continuare cel mai mare entuziasm și încredere în misiune.”
                                                 2001: o odisee spațială

Într-o scenă memorabilă din filmul “2001: o odisee spaţială” creierul electronic al supercalculatorului HAL este dezmembrat bucată cu bucată de ultimul supravieţuitor al unei misiuni spaţiale către Jupiter. HAL, în film cea mai avansată inteligenţă artificială creată de om, ajunsese la concluzia că îndeplinirea misiunii era pusă în pericol de chiar echipajul uman aflat la bord şi hotărăşte să-l elimine. În finalul confruntării cu ultimul astronaut maşina asistă neputincioasă la propria desființare şi îngână refrenul unui cântecel de dragoste, primul lucru întipărit în memorie de proiectantul seriei de calculatoare HAL 9000. “Margareta, Margareta, nu mă lăsa fără răspuns / Sunt aproape nebun, de dragoste pătruns.”

Tot cu un cântecel “emoţional sentimental”¹ a început şi viaţa de campanie electorală a celui mai evoluat proiect de Dreapta Artificială din România. Refrenul programat în noiembrie în memoria ARD 2012 – “Câştigăm cu inima / Vom lupta / Vom triumfa” - s-a dovedit profetic în decembrie, dar pe dos: au înfrânt din inimă, au mimat, au capotat. Parcă molipsită de sindromul HAL, Alianţa România Dreaptă a tras concluzia că electoratul (cel de Dreapta în mod deosebit) este un obstacol în calea joncţiunii cu planeta Parlament şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-l paraliza cu arma aflată din belşug în firea proiectanţilor săi: plictisul de moarte. În consecinţă electoratul a evitat cabina de vot, sau dacă s-a aflat în cabina de vot a evitat ARD. Cu o singură excepţie niciunul dintre puţinele mandate alocate ARD nu au fost obţinute prin câştigarea vreunei circumscripţii electorale, ci prin intermediul algoritmicii de umplutură rezervată mediocraţiei de pe locurile doi şi trei.

Dincolo de logistica defectuoasă a acestei coaliţii autointulată “de dreapta” şi de fricţiunile personale la nivelul conducerii, cel mai deprimant aspect a fost sărăcia politică şi mai ales lipsa ideilor de dreapta. Singura realizare notabilă în acest sens a fost adoptarea unei formule de prezentare à la James Bond, “Centru. Centru Dreapta”, pe care alegătorii au tradus-o corect prin “Barat. Zero Barat”. Capitalism şi piaţa liberă? Barat. Reprezentarea intereselor micilor întreprinzători? Barat. Domnia legii şi apărarea statului de drept? Barat. Desfiinţarea cumetriei dintre stat, politicieni şi afacerişti? Barat. Limitarea şi reforma statului asistenţial? Barat. Conduită morală? Barat comisia de etică a Monicăi Macovei.

Contraperformanţa ARD a pecetluit teatrul de măşti şi pantomimă numit “dreapta” în România. E limpede, dreapta nu există la nivel politic instituțional, cel mult reflexe sporadice şi de conjunctură. Un efect evident al acestei stări de fapt este natura fragmentară şi mai ales lipsa de continuitate a Dreptei. Principalele partide competitoare la alegerile generale din 1990, în primul an politic postceauşist, au fost Frontul Salvării Naţionale pentru Stânga şi Partidul Naţional Liberal împreună cu Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat pentru Dreapta. Unde se găsesc ele în prezent? FSN s-a transformat în Partidul Social Democrat, direct pe firul roşu izvorât din Partidul Comunist Român. Stânga nu are probleme de identitate, tranziţia de la comunism monolitic la cleptocraţie socialist-democratică s-a desfăşurat într-un mod liniar şi previzibil.

Pseudodreapta a parcurs un traseu mai sinuos, dar şi-a descoperit treptat vocaţia de stânga. Liberalii au descoperit-o timpuriu şi acest avans a plătit dividente în 2012 prin victoria în alegeri alături de PSD, în cadrul alianței Uniunea Social-Liberală. Ţărăniştii şi-au făcut harakiri în perioada 1994-2000, dar au reapărut în 2012 sub formă de zombi politici părtaşi la coaliţia ARD. O altă încarnare a dreptei nu exista în 1990. Dacă Ion Iliescu şi Petre Roman ar fi reuşit să rezolve divergenţele dintre ei într-un mod tovărăşesc şi constructiv, foarte probabil că Partidul Democrat nu s-ar fi întrupat din supa primordială a Feseneului în 1993. În primii săi doisprezece ani PD a rămas un partid de stânga, afiliat la Internaţionala Socialistă. Orientarea ulterioară spre dreapta - varianta “populară” - este consemnată în statutul oficial al Partidului Democrat Liberal (noua denumire adoptată după fuzionarea prin absorbţie cu un grup de dizidenţi liberali) prin formula “partid de centru-dreapta”. Articolul 4 din statut descrie misiunea PDL drept "crearea unei societăţi moderne în România, bazată pe economie socială de piaţă şi pe principiile... justiţiei sociale”². Statutul PSD identifică aceleaşi obiective: promovarea “justiției sociale”³ şi “realizarea economiei sociale de piață”⁴. Partidul Național Liberal păstrează în statut⁵ “principiile... justiției sociale”, iar la articolul 5.i menționează și “reducerea rolului statului prin asigurarea unei autonomii locale bazate pe alocarea descentralizată a resurselor în economie și pe respectarea principiilor subsidiarității și descentralizării”. Pură vorbărie. Rolul statului a crescut de fapt în guvernările Ludovic Orban și Florin Cîțu. Numărul angajărilor la stat sub guvernarea Orban depășise cifra de 12.000 în mai 2020 pentru a face loc propriei camarile în administrație, iar această umflare ajunsese la aproximativ 14.000 în final de an. Numărul angajaților a trecut de 1.000 la nivelul administrației locale clujene conduse de liberalul Emil Boc, toți beneficiind⁶ din 2019 de un spor de 15% pentru “condiții vătămătoare de muncă”. Primăria din Berlin, capitală cu o populație de aproape 3.5 milioane de locuitori, număra 207 angajați în 2020.

Întrucât PSD se auto-caracterizează drept un “partid de stânga modern şi progresist” nu putem să nu observăm unirea în cuget şi simţire dintre Stânga și Dreapta într-o chestiune fundamentală, de misiune politică. Înseamnă că acesta e centrul curat, ne-ideologic, la care se raportează principalii reprezentanți ai Dreptei şi ai Stângii, un etalon de pragmatism şi destinația ideală la care se poate accede din orice parte a spectrului politic. În realitate e vorba despre un centru fictiv. Politica înseamnă etica puterii şi nu cunoaşte niciun centru neutru ideologic sau vreun loc anume al echilibrului obiectiv epurat de judecăţi de valoare de unde viaţa socială şi individuală poate fi ocârmuită cu maximum de eficiență şi satisfacție pentru subiecţii umani. Centrul spre care gravitează politicienii români, indiferent de eticheta pe care și-o atribuie, este acea supremație capabilă să etaleze sinteza dintre superioritate absolută, autoritate și putere. Măria Sa Statul.

Economia socială de piaţă şi justiţia socială fac parte din vocabularul orwellian al Stângii. În tradiţia consacrată de nou-vorbirea din “1984” aceste noţiuni contrazic termenii primari de care se folosesc. Economia de piaţă, sau altfel spus capitalismul, presupune relaţii de producţie şi schimb stabilite voluntar între actori economici privaţi. Statul nu participă la această activitate, deoarece rolul său se limitează la acela de supraveghetor al regulilor care asigură imparţialitate şi egalitate de şanse în funcţionarea sistemului numit piaţă liberă.

Economie socială de piaţă înseamnă intervenţia statului în economie şi distorsionarea pieţei în numele unei societăţi transformată în clientelă a statului. Justificarea pentru acest dirijism etatist este oferită de conceptul “justiţiei sociale”. Justiţia fără epitete emoţionale înseamnă acordarea a ceea ce se cuvine conform legii. Toţi suntem egali în faţa legii şi nu există un statut al “defavorizatului” aprioric necesitând vreun tratament special. Însă justiţia sentimentalizată cu sufixul social porneşte de la premiza inversă, a unei inegalităţi preexistente care trebuie rectificată prin nivelare forţată.

Tribunalul justiţiei sociale nu recunoaște prezumția de nevinovăție. Eşti mai înstărit sau pur şi simplu reuşeşti să te întreţii fără a apela la ajutoare sau subvenţii din partea statului? Înseamnă că produci prea mult pentru tine şi atunci completul de judecată format din politicieni şi birocraţi te va stoarce un pic mai mult prin taxe, impozite şi reglementări, distilate la celălalt capăt al alambicului justiţiei sociale în noi subvenţii, ajutoare şi facilităţi speciale pentru clienţii cu merite prestabilite. Beneficiarii sunt adeseori rude, prieteni, sau entități conectate la robinetul de favoruri al acestui tip de "justiție".

Nu vorbim despre plasa de asistenţă socială destinată celor mai loviţi de soartă, ci despre o plasă de păianjen care ține captivă întreaga societate. Sub pretextul grijii şi al compasiunii are loc o redistribuire arbitrară de venituri dintr-o parte a societăţii către altă parte, depăşind cu mult mandatul ajutorului de ultima instanţă. E vorba despre un proiect de inginerie socială întreprins de stat şi în beneficiul statului, pe vremuri descris mai poetic în versul “de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”. Aceasta e natura justiţiei sociale și legătura cu acele vremuri nu-i deloc întâmplătoare. Economia socială avea şi alt nume pe atunci, mai scurt și cuprinzător: socialism. După ce a dat faliment în mediul nativ iar proprietatea privată nu mai constituie un delict, socialismul şi-a descoperit vocaţia de parazit al pieţii capitaliste. Din raţiuni de stat.

În ultimă instanță statul nu este altceva decât un instrument de constrângere. Dintotdeauna și pretutindeni. Oamenii acceptă necesitatea unei asemenea instituții, o finanțează din veniturile lor prin taxe și impozite și delegă în mod democratic reprezentanți trimiși să exercite puterea numai și numai deoarece ei, oamenii, au nevoie de siguranță și dreptate. În acestea constă contractul de bază al cetățeanului cu statul, al cărui rost se împlinește numai prin îndeplinirea acestor responsabilități. Puterea de constrângere a statului se desfășoară în mod legitim doar atunci când prioritățile majore rămân circumscrise unui cadru limitat: apărarea și reprezentarea intereselor țării, asigurarea ordinii publice, menținerea unui sistem de justiție dedicat libertăților și drepturilor fundamentale și asigurarea funcționării imparțiale a pieței capitaliste.

Ideea nu s-a pierdut, deceniile de îndoctrinare marxist-colectivistă nu au putut distruge aspirația la o viață liberă și atunci afirmăm răspicat: cetățenii nu sunt servitori ai statului, statul există ca să îi servească pe cetățeni! Prima datorie a politicianului care se pretinde de Dreapta este aceea de a pricepe - chiar dacă pare contraintuitiv - că statul servește binele social numai la modul negativ. Nu vrem ca statul să ne facă vreun bine, mai bine să se abțină. Binele de moment și în detaliu, propovăduit adesea de politicieni și birocrați, ajunge mereu să fie impus în mod uniform asupra tuturor și funcționează invariabil ca o cămașă de forță. De fapt, înainte de orice, statul ar trebui să evite a face rău. Binele spiritual și material ni-l facem sau desfacem singuri. Suntem adulți și nu avem nevoie de poteci obligatorii pe care să fim înghesuiți de preferințele personale ale celor cărora le-am încredințat puterea de constrângere.

Cu cât statul se implică mai mult în dirijarea societății cu atât devine mai antisocial. De la politicienii Stângii nu poți avea pretenții, dar cei din partea opusă ar trebui să asimileze un concept primar: politica de Dreapta este una a reticenței, respectului și a reprezentării adevărului. Memorați aceste repere. Ar trebui să iubiți țara, să lucrați pentru binele ei și să vă sacrificați pentru ea la nevoie. Totuși dacă acestea vi se par prea obositoare sau neînsemnate pentru cariera de politician, atunci fiți comozi până la capăt și nu mai micro-administrați viețile noastre. Numai mediocritățile vanitoase găsesc satisfacție în sufocarea destinelor din jur.

“Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actorii.”
                                       Cum vă place, William Shakespeare

Se potrivește și primului tur al alegerilor prezidențiale din 2019. O întrecere politică este asemeni unei piese de teatru în care fiecare competitor urcat pe scenă se străduiește să atragă publicul de partea sa într-o măsură mai mare decât rivalii. Din replici, ținută, monologuri și interacțiunea cu ceilalți, inclusiv cu sala, se conturează un personaj anume. Nu câștigă neapărat cel mai simpatic sau destoinic, mai degrabă acela cu care publicul se identifică mai bine. Dar publicul este capricios; uneori se găsesc destui care aplaudă rolul interpretat, chiar dacă interpretul se arată mediocru. Atracția către impozant și deja consacrat, chiar dacă fără substanță, nu poate fi subestimată. Superficialitatea și autosuficiența nu deranjează întotdeauna, mai ales când învelișul care le drapează stimulează deferență. Uneori funcția bate gradul (de autenticitate) și astfel a câștigat Iohannis, larg ajutat și de antipatia publicului față de contracandidata sa din finală.

Însă în general a funcționat identificarea publicului cu rolurile prezentate. În ce-o privește pe Viorica Dăncilă, personajul ei de femeie simplă ajunsă la vârf în pofida unor deficiențe evidente a rezonat din două motive. Pe de o parte sunt mulți asemenea - fără vorbire îngrijită (chiar agramați), rudimentari în gândire (dar cu un grad de istețime practică) și dependenți de stat - care vibrează la arhetipul “rags-to-riches”, sau vechea poveste a săracului ajuns bogat și implicit părtaș la cele mai înalte cercuri de influență și putere. Dăncilă a întruchipat o variantă a Cenușăresei și astfel a oferit un personaj dătător de speranță într-o poveste optimistă. Pe de altă parte copilul adoptat dintr-o familie nevoiașă când ea avea 26 de ani și căruia i-a oferit o șansă mai bună în viață reprezintă pentru mulți o punte de legătură la un nivel uman instinctiv: femeia asta e o mamă bună. O asemenea constatare, mai ales pentru alegătorii mai mult sau mai puțin în grija statului, are un efect tonic și crește încrederea. În plus niciunul dintre concurenții majori (Iohannis sau Barna) nu aveau copii.

În ce-l privește pe Dan Barna, câtă lume se identifică cu sau poate fi inspirată de un anost? Omul este arhetipul contabilului cu cozoroc și mânecuțe suflecate, dotat cu personalitatea unui manipulator de tabele Excel. Voturile obținute au fost acordate partidului din spate și nici măcar toți simpatizanții USR nu au fost convinși. Publicul recunoaște ușor un mediocru cu pretenții de primadonă, însă își dorește un reprezentant care să-l transfigureze, nu tipologia celui mai mic numitor comun întâlnit la birou sau într-o cafenea.

Altă partitură bine executată, în afară de Dăncilă, a fost candidatura lui Mircea Diaconu. Personajul ales a fost simplu și de efect: omul îngrijorat la fel ca restul lumii. Deviza folosită a întărit mesajul - "un om" - iar foto-portretul din materialele de campanie a surprins vizual îngrijorarea și dezaprobarea mută împărtășită de mulți alegători. Diaconu a adaptat ideea filmului “Mr. Smith Goes To Washington”, în care un om onest și curajos înfruntă și expune mașinațiile din capitală în numele cetățeanului care se simte înșelat și nereprezentat. Cu această abordare lipsită de planuri politice detaliate, însă accentuând imaginea omului de pe margine nespecialist dar cu bun-simț, Diaconu a obținut peste opt sute de mii de voturi. Astfel a reușit al patrulea loc și implicit o performanță semnificativ mai bună decât Theodor Paleologu.

Atât Dăncilă cât și Diaconu au fost promotorii unui populism sentimental. Tehnica-i veche și dă invariabil roade atunci când este bine aplicată. Tot aici s-ar încadra și candidatura lui Cumpănașu, dar în cazul lui a fost vizibilă o discrepanță prea mare între personajul interpretat și cel real. Haloul de samurai renegat și determinat să-i pedepsească pe răufăcătorii din vârful stabilimentului apare complet fățarnic atunci când publicul știe cum “renegatul” a cochetat până mai ieri cu același stabiliment. Se instaurează o incredulitate imposibil de depășit, ca aceea a regizorului Andrei Șerban pus față în față cu eventualitatea de a lua în serios candidatura unui bărbat migrat hormonal către statutul de femeie pentru rolul unei copile ingenue din Verona.

Paleologu a rămas fidel posturii sale din realitate, aceea de intelectual pedagog. Și-a pus în valoare cunoștințele și calitățile de débatteur în dezbaterile cu alți candidați, a mers prin țară și s-a întâlnit cu alegătorii, a prezentat un program politic bine articulat și a atras simpatia telespectatorilor. Într-un cuvânt a muncit mult și și-a consolidat imaginea de candidat bine pregătit. Cu toate acestea nu a obținut decât o jumătate de milion de voturi. Spre deosebire de candidații menționați anterior, care și-au îndreptat eforturile în primul rând (sau exclusiv) către propria audiență, Paleologu a fost un generalist. A încercat să câștige pe toată lumea. Așa ceva poate fi productiv când te bucuri de notorietate și o susținere potențial largă, dar pentru un outsider nu aduce rezultate, ba chiar riscă să contrarieze segmentul electoral predispus să te voteze. Repetatele încercări de a se face plăcut votanților USR nu i-au adus beneficii semnificative la urne, iar posibilele beneficii au fost anulate de proprii alegători care nu i-au acordat votul. O zicală veche avertizează: încearcă mai bine să fii cineva pentru unii în loc de-a te pretinde de toate pentru toți.

Cât de mare poate fi electoratul predispus către un candidat ca Paleologu, care s-a declarat de Dreapta? Nu prea mare, dar la limita superioară așteptările au luat drept referință cifra de trei milioane a celor care au preferat opțiunea “da” în 2018, cu ocazia referendumului pentru definirea familiei în constituție drept uniunea dintre un bărbat și o femeie. Cele trei milioane și dimensiunea electoratului de Dreapta nu se suprapun (un număr semnificativ din această mulțime preferă PSD, PNL, USR sau alte partide deloc sau prea vag de Dreapta), dar un astfel de bazin larg i-ar fi fost mai la îndemână după ce a decis să nu se limiteze la electoratul propriu-zis de Dreapta. Totuși Paleologu nu a depus un efort susținut de a-i atrage pe acești alegători. Abia către finalul campaniei s-a manifestat mai ferm și a încercat să-și facă puțină reclamă declarând că a bifat și el “da”, însă în rest a evitat subiectul. Ba chiar la început a răspuns vădit iritat la o solicitare directă din partea unui alegător interesat. "Aș dori ca dl Theodor Paleologu să facă o declarație unde stă vizavi de situația familiei și LGBT, după această declarație va primi sau nu suportul meu și poate al multor creștini. Iar de n-o va face, nu voi vota.” Apelul i-a fost adresat pe pagina sa de Facebook, înainte de anunțarea oficială a candidaturii. "Am votat la referendum și mi-am exprimat punctul de vedere: moderat, nuanțat, dar clar și ferm.” Cel care a pus întrebarea s-ar fi mulțumit cu un simplu "da" sau "nu", dar s-a ales în schimb cu o lecție de mânuire a adverbelor.

Din acest punct de vedere a fost o mare oportunitate ratată. Pentru valorificarea ei ar fi trebuit ca Paleologu să-și însușească altă dentitate de campanie, aceea de intelectual creștin. O asemenea perspectivă ar fi deschis căi de explorare a unor subiecte neabordate de alt politician român la un nivel atât de înalt. Elocința, erudiția și combativitatea l-ar fi ajutat să facă față atacurilor inevitabile. Ar fi fost continuu hăituit și răstălmăcit de presă și alți candidați, însă ar fi agonisit simpatia și poate chiar respectul majorității creștine din țară. Un astfel de capital acordat curajului și unei abordări inteligente, de care Paleologu este capabil, s-ar fi materializat în cabina de vot. Ar fi putut obține cel puțin cât Diaconu, cu posibilitatea depășirii pragului de un milion, care pentru o țară ca România înseamnă intrarea în liga campionilor politici.

Ar mai fi putut încerca și interogarea critică a elefanților din încăpere pe care lumea serioasă se preface că nu-i vede, sau îi furajează cu acadele confecționate din consens corect politic.

• Catastrofismul climatic, acordul de la Paris și efectele impozitării carbonului asupra economiei și nivelului de trai al populației.

• Școala și pervertirea elevilor prin îndoctrinare sexuală.

• Imigrarea necontrolată, acordul de la Marrakech, suveranitate și o politică în interesul României față de migranții economici și refugiații legitimi.

• Câtă integrare în Uniunea Europeană? Rămânem un stat suveran, sau ne transformăm într-o curea de transmisie a politicilor franco-germane?

• Tendința demografică a țării, devenită o problemă existențială. Cum putem stimula familia și natalitatea?

Din păcate Paleologu a ocolit (sau tratat marginal) astfel de subiecte. Însă dacă ar fi adus aceste teme în centrul mesajului său ar fi reușit un deziderat tactic important: controlul asupra "narațiunii" generale. Ar fi perturbat și dislocat cursul și vizibilitatea celorlalte candidaturi și ar fi provocat o reacție, inclusiv în presă și mediul online. În acest fel ar fi putut prelua inițiativa asupra discursului de ansamblu și în ultimă instanță s-ar fi aflat în poziția de a menține atenția concentrată asupra propriilor subiecte de dezbatere. În engleză există expresia "to punch above one's weight", sau a reuși o lovitură superioară propriei categorii de greutate. Pentru Paleologu ar fi însemnat participarea la competiție mai presus de greutatea acordată inițial.

Insistența asupra unei perspective creștine sau confruntarea temelor incomode ar fi inaugurat ceva inedit la noi: examinarea inteligentă, în beneficiul publicului larg, a fenomenelor tabu sau marginalizate dar cu impact existențial asupra națiunii. Se va încumeta oare altcineva, altădată?

Susțineți PERISCOP cu o donație la alegerea dumneavoastră. Mulțumiri și reveniți!

1. Descriere oferită de Adriean Videanu (şef de campanie ARD) şi consemnată de Mediafax în 12 noiembrie 2012, cu ocazia prezentării candidaţilor ARD pentru sectorul 3 Bucureşti. O lună mai târziu autorul piesei muzicale “Câştigam cu inima” s-a plâns de folosirea neautorizata a compoziţiei sale şi a anunţat că dă în judecată alianţa ARD pentru încălcarea drepturilor de autor. Întrebat despre incident, Adriean Videanu a declarat prin SMS că nu îl cunoaşte şi nu a vorbit niciodată cu Dan Helciug, autorul melodiei. (Ziare.com)

2. PDL a fuzionat cu PNL în 2014. Fragmentul citat este prezent și în noul statut după fuziune, articolul 5, aliniatul 1. http://admin.stiripesurse.ro/media/other/201407/Statutul-noului-PNL.pdf

3. Statutul PSD, articolul 10, aliniatul 4. https://www.psd.ro/structura-si-organizatii/statut/

4. Statutul PSD, articolul 10, aliniatul 2. https://www.psd.ro/structura-si-organizatii/statut/

5. Statutul PNL, articolul 5. https://pnl.ro/documente-fundamentale/statut/

6. Media9: https://media9.ro/raport-fake-salarii-fake-de-ce-spun-ca-primaria-isi-bate- joc-de-noi/