Cadrul mental anti-evreiesc în trei ipostaze definitorii
Barbaria din 7 octombrie a resuscitat vechi prejudecăți la adresa evreilor.
Există un monolog în filmul Munich de Steven Spielberg în care Golda Meir se întreabă: “Cine sunt acești oameni? S-au jurat să ne distrugă… Nu știu cine sunt acești maniaci și de unde vin. Palestinieni? Nu sunt identificabili. Spuneți-mi ce lege protejează astfel de indivizi.“ Prim-ministrul israelian se referea la atentatul terorist din München, cu ocazia jocurilor olimpice din 1972. Un grup de teroriști palestinieni ucisese doi sportivi israelieni, a luat ostatici alți nouă și cu ocazia ambuscadei din timpul evadării, la aeroport, i-a ucis și pe aceștia.
Reacția la bestialitățile comise de Hamas decenii mai târziu, pe 7 septembrie 2023, nu s-a limitat doar la șoc, dezgust și oroare. Un contingent deloc neglijabil s-a solidarizat cu făptașii sau chibițează găsind justificări. Cine sunt acești oameni? Cine sunt acești maniaci? Din câte observ sunt un asortiment de ignoranți, răutăcioși și ticăloși, toți cuprinși de relativism sau de un complet abis moral. Procedeul retoric cel mai des întâlnit la aceștia se numește whataboutism în engleză, sau da, dar… în română. Eu condamn Hamas, dar Israel a făcut și a dres altele la fel de oribile. Procedeul presupune utilizarea echivocului și invocarea de detalii incomplete sau a unui cadru general fals; mai poate fi numit relativizare prin întrebuințarea de sofisme. La noi a făcut carieră prin zicala “Ceaușescu a fost bine intenționat, dar cei din jur l-au îndrumat greșit”.
Defectele de caracter ale unora sau altora nu pot fi remediate, însă cunoașterea factuală este la îndemâna oricui. Există trei falsuri principale. Să le luăm pe rând.
Israel stat de tip apartheid
În Israel trăiesc 2 milioane de arabi dintr-o populație totală de 9,7 milioane1. Ei se bucură de aceleași drepturi și libertăți ca evreii. Sunt activi în viața politică și servesc în parlament, dețin întreprinderi comerciale, pot participa în mod nestânjenit la viața religioasă islamică.
Reda Mansour a fost cel mai tânăr ambasador din istoria Israelului și apoi a devenit consul general la consulatul israelian din Atlanta, SUA. Walid Badir a fost o vedetă fotbalistică și a jucat pentru Maccabi Haifa, Hapoel Tel Aviv și echipa națională. Rana Raslan a fost Miss Israel. Khaled Abu Toameh a fost un jurnalist de frunte la Jerusalem Post. Ghaleb Majadele a servit în guvernul israelian. Hisham Suliman este un actor și regizor de succes născut în Palestina. Lucy Aharish, o musulmană de origine arabă, este prezentatoare de știri. Ahmad Tibi, de origine palestinian, este președintele partidului Ta'al.
Eyal Waldman, antreprenor evreu de succes în domeniul high-tech din Israel, a creat centre de cercetare și dezvoltare în Fâșia Gaza și Cisiordania angajând sute de programatori palestinieni. Fiica sa Daniel a fost ucisă pe 7 octombrie de comandourile palestiniene. Cu această ocazie unii au găsit potrivit să invoce “ocupația israeliană” drept justificare pentru disculparea acestei crime.
Israel stat terorist
Realitatea arată exact pe dos, Hamas este de fapt entitatea statală teroristă. Stau mărturie cele petrecute pe 7 octombrie, iar istoria recentă confirmă. Datele următoare sunt preluate din Wikipedia și Jewish Virtual Library, unde sunt consemnate mult mai multe atacuri teroriste palestiniene.
Arhiva Jewish Virtual Library conține și un grafic care prezintă fluctuația numărului de atacuri teroriste pe teritoriul Israelului în perioada 1993-2021.
Mai trebuie amintite două lucruri. Hamas operează un centru de comandă și control în subsolul spitalului Shifa din nordul Fâșiei Gaza. Informația a fost furnizată de ziarul Washington Post, într-un articol din 2014. Acest amplasament se înscrie în strategia generală de folosire a proximității școlilor, spitalelor, moscheilor sau clădirilor de apartamente drept adăposturi pentru lansatoare de rachete, depozite de armament și centre militare de comandă. Hamas știe că armata israeliană se străduiește să evite provocarea de victime în rândul populației civile, iar dacă așa ceva se întâmplă atunci cu atât mai bine. Se poate plânge în presa occidentală de cruzimea israelienilor, care țintesc în mod deliberat zonele populate de civili.
Nu trebuie uitat nici rolul avut de sovietici în susținerea extremismului palestinian și arab în general. Ei l-au școlit pe Yasser Arafat - liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei și terorist de frunte al secolului trecut - la Balashika, o unitate de operații speciale la est de Moscova, și i-au schimbat locul de naștere din Cairo în Ierusalim, transformându-l astfel din simplu arab în “palestinian”. Ceaușescu l-a susținut la rândul său pe Arafat, acordându-i sprijin logistic și ajutându-l să obțină o aură de respectabilitate pe plan politic.
Israel stat ilegitim
Prima mențiune arheologică a cuvântului "Israel" apare într-o inscripție din perioada faraonului Merneptah, fiul lui Ramses al II-lea, aproximativ din 1200 î.e.n.: “Israel este pustiit; semințiile lui nu mai sunt.“
Conform Bibliei israeliții sunt descendenții lui Iacov. O secetă îndelungată îl determină să plece din Canaan împreună cu cei doisprezece fii ai săi. Ajung în Egipt, unde fiii săi întemeiază cele douăsprezece triburi ale Israelului. Apoi Moise îi eliberează pe evrei din sclavie și îi aduce înapoi în Canaan, pe care îl cuceresc sub conducerea lui Ioșua.
În secolul XI î.e.n. evreii cunosc perioada unei monarhii unite sub regii Saul, David și Solomon. Regatul unit se divide ulterior în două entități: regatul Israel (conținând orașele Șecem și Samaria) și regatul Iudeea (conținând Ierusalim și Templul Evreiesc). Neo-asirienii cuceresc cele două regate în 720 î.e.n., distrugând Israel și transformând Iudeea într-un stat clientelar. Revoltele evreilor l-au determinat pe regele babilonian Nabucodonosor al II-lea să distrugă Iudeea în 586 î.e.n. Ierusalimul este asediat și cade, templul lui Solomon este distrus și numeroși evrei iau calea exilului în Babilon. Babilonul este cucerit de imperiul persan în 538 î.e.n. și împăratul Cirus cel Mare emite ulterior un edict prin care permite evreilor să se întoarcă în ținuturile natale. Templul lui Solomon este înlocuit de al doilea templu, marcând renașterea entității statale iudaice. Romanii asediază și cuceresc Ierusalimul în anul 70 e.n., incendiază al doilea templu, exilează majoritatea locuitorilor evrei și schimbă numele provinciei Iudeea în Palestina.
În secolul VII e.n., când a apărut Mahomed în Arabia, evreii existau de peste două milenii și jumătate ca entitate religioasă și etnică distinctă, documentată istoric. Prezența lor pe teritoriile ancestrale nu a încetat complet niciodată, în pofida perioadelor când au fost strămutați în masă, ca exilul în Babilon.
Urmează un lung șir de stăpânitori: bizantini, arabi, cruciați, mameluci, turci, imperiul britanic. În secolul XIX, când se afla sub jurisdicție otomană, zona era foarte săracă și slab populată. Pământul se afla în posesia moșierilor absenți din Siria, Liban, Egipt, Iordania. Aproximativ 30,0002 de evrei locuiau în Palestina, cei mai mulți în Ierusalim.
Tot în secolul XIX a luat ființă sionismul, o mișcare națională a evreilor din Europa urmărind înființarea unui stat evreu în vechea Palestină. Sionismul s-a inspirat din mișcările de emancipare națională de la 1848 și a reprezentat o reacție la persecuțiile și pogromurile îndreptate împotriva evreilor din Europa centrală și de est. Evreii relocați au cumpărat terenuri de la proprietarii arabi, au întemeiat organizații agricole cooperatiste autonome (kibuțuri) și ponderea lor crescuse suficient de mult pentru ca puterile aliate să contempleze o soluție, la sfârșitul primului război mondial.
În 1919 Marea Britanie a preluat controlul unei mari bucăți din Orientul Mijlociu, inclusiv teritoriile din vechea Palestină locuite de arabi și evrei. Britanicii nu le-au interzis evreilor europeni strămutarea în acea zonă și nu au instituit interdicții profesionale sau de asociere. În 1936 a început o campanie de terorism îndreptată împotriva britanicilor și vecinilor evrei, inițiată de arabi. Muftiul Amin Al Husseini a fost ales conducător al Comitetului Superior Arab și a cerut încetarea imigrației evreiești, interzicerea vânzării de terenuri către evrei și independență pentru arabi. Valul de incendii, explozii și asasinate îndreptat împotriva așezărilor evreiești a durat până în 1939.
Britanicii au însărcinat o comisie de investigație condusă de lordul Robert Peel cu studierea cauzelor animozității dintre arabi și evrei, iar în 1937 a fost publicat un raport de analiză și soluții. Raportul consemnează determinarea fiecărei părți de a stabili un stat propriu pe teritoriul disputat și propune o soluție de compromis: înființarea unui stat arab și altuia evreu cu 80% din teritoriu atribuit arabilor, iar orașul Ierusalim deschis tuturor denominațiilor religioase. Evreii au acceptat, arabii nu.
Apoi au urmat al doilea război mondial și Holocaustul. Același Amin Al Husseini se întâlnește cu Hitler în 1941, la Berlin, și îi propune Führer-ului o revoltă arabă în întreg Orientul Mijlociu, împotriva evreilor. Altă propunere avea în vedere formarea unui corp de armată nazist alcătuit din prizonieri arabi luați de francezi și aflați la momentul respectiv în Germania, ca prizonieri de război. Ideea unui corp de armată nazist format din musulmani s-a concretizat sub altă formă. De asemenea l-a rugat pe Hitler să declare în mod public, așa cum o făcuse în discuții private, că Germania dorește eliminarea căminului național evreiesc din Palestina.
După război Marea Britanie renunță să mai administreze Palestina și se adresează ONU pentru a găsi o soluție. ONU crează o comisie specială și adoptă un plan similar celui britanic. Statul arab urma să conțină 43% din teritoriu și o populație formată din 725.000 de arabi și 10.000 de evrei. Statul israelian urma să conțină 56% din teritoriu și o populație formată din 498.000 de evrei și 407.000 de arabi. ONU a aprobat această partiție pe 29 noiembrie 1947. Ierusalim și câteva alte locații cu semnificație religioasă deosebită urmau să devină accesibile în egală măsură ambelor părți. Statele arabe au contestat decizia. Statul evreu și-a declarat independența pe 14 mai 1948 și a doua zi a fost atacat de patru țări arabe: Egipt, Siria, Iordania și Irak, ajutate de voluntari din Arabia Saudită, Liban și Yemen. Spre surprinderea tuturor și marea dezamăgire a lumii arabe, Israel a ieșit învingător. Cu toate acestea Cisiordania și Ierusalimul de est au devenit teritorii ocupate de Iordania. Circa 700.000 de arabi au părăsit Israelul, speriați de propaganda arabă care îi îndemna să fugă pentru a evita un ipotetic măcel israelian. Un număr similar de evrei a fost expulzat din țările arabe în anii următori.
A urmat războiul de șase zile din 1967 când Israel a fost atacat de o coaliție arabă formată din Egipt, Siria și Iordania. Încă o dată Israel a obținut o victorie neașteptată. Ierusalim, fâșia Gaza și Cisiordania au intrat în posesie israeliană. După conflict au existat propuneri israeliene de a returna Cisiordania Iordaniei și Gaza egiptenilor, în schimbul unei păci durabile, dar arabii au refuzat. Câteva luni mai târziu Liga Arabă s-a întrunit în Sudan și a proclamat: “Nicio pace cu Israel. Nicio recunoaștere a Israelului. Nicio negociere cu Israel."
Bill Clinton a organizat în 2000 o întâlnire între Ehud Barak, prim-ministrul israelian, și Yasser Arafat, liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei. Barak i-a oferit lui Arafat un stat palestinian pe întreg teritoriul din Gaza și 94% din teritoriul Cisiordaniei, cu Ierusalimul de est drept capitală. Arafat a refuzat. Bill Clinton a rememorat mai târziu: “Arafat a fost aici timp de 14 zile și a spus nu la orice”. După această întâlnire a început un val de atacuri palestiniene sinucigașe care au omorât peste o mie de evrei și au schilodit alte mii în plus - în autobuze, magazine, pizzerii.
În 2008 a urmat altă propunere de pace. Prim-ministrul Ehud Olmert a reînnoit oferta lui Ehud Barak, adăugând câteva concesii teritoriale. Mahmoud Abbas, succesorul lui Arafat, a refuzat. În intervalul de timp dintre cele două oferte Israel s-a retras în mod unilateral din Gaza, oferindu-le palestinienilor control complet. Gaza a devenit în schimb feuda Hamas și atacurile împotriva statului evreu s-au întețit.
Arabii în general și mai ales cei din Palestina istorică au avut cinci ocazii de a-și întemeia propria țară care să coexiste pașnic cu statul evreu și de fiecare dată au refuzat. Au preferat autovictimizarea și jihadul.
Acum încotro?
Gaza a devenit un nucleu de ură exterminatoare la adresa evreilor. Merită un răspuns pe măsură, să fie rasă de pe fața pământului? Nu, ar însemna coborârea într-un infern permanent. Răul își dorește să fie înlocuit de alt Rău.
Hamas trebuie însă distrus, altfel încarnarea din prezent a Răului va continua nestingherită. Totuși ideologia nazi-fascistă nu a fost marginalizată prin exterminarea nemților, italienilor, sau japonezilor. A fost nevoie de o lungă recuperare istorică, de un lung efort de vindecare a minților și conștiințelor afectate de propagandă.
Nu întâmplător Hitler este un personaj îndrăgit în lumea islamică. Mein Kampful său se vinde bine, a devenit un zbucium din nou la modă. Luis Al-Haj, traducătorul în arabă al ediției din 1995, arată de ce: “Ne-am propus să transmitem opiniile și teoriile lui Hitler despre naționalism, regimuri și etnie fără nicio schimbare, deoarece acestea nu sunt încă depășite și pentru că noi, în lumea arabă, acționăm încă la întâmplare în toate cele trei domenii.“ Al-Shurouq, un distribuitor de carte din Ramallah, a alimentat copios, în 1999-2000, piața de carte din Ierusalimul de est și teritoriile controlate de Autoritatea Palestiniană cu acest manual de îndreptare a indeciziei și lucrului făcut în mod aleator.
O pace durabilă, acest clișeu mereu contrazis de realitate, nu este posibilă fără primenirea minților intoxicate de ură. Războiul este în primul rând cultural. Este un efort herculean, dar indispensabil dacă dorim să curățăm grajdurile islamului. Ei nu o vor face niciodată.
Cred ca era important si episodul din 1973, razboiul de Yom-Kippur si apoi acordul de la Camp David (1979?), prin care restituirea peninsulei Sinai a fost facuta in schimbul pacii cu Egiptul.
E un episod care arata ca Israel isi doreste pacea si ea depinde numai de disponibilitatea partii arabe.
excelent!