Înregimentare în Europa cui?
Un text din urmă cu câțiva ani în continuare la fel de actual.
Închei aici serialul cărții “Scurtul drum al luminii către întuneric”. Pun la dispoziție întreaga carte în format PDF și o puteți descărca de la această locație. Alte subiecte tratate în afară de încălzirea globală: o comparație între formele de energie așa-zis regenerabile și cele convenționale, istoria și prezentul sexualității umane inclusiv al instituției căsătoriei, ideologia feministă, cultura anulării, forumul economic mondial, felul în care autoritățile românești, presa și cetățenii au reacționat la pandemia Covid, ascensiunea chineză, declinul american patronat de partidul Democrat și Joe Biden, Putin și invazia Ucrainei de către Rusia.
Pun la dispoziția cititorilor și un eseu mai lung despre România anilor recenți intitulat “Înșiră-te iarăși mărgărite”, care poate fi descărcat de aici tot în format PDF. Redau mai jos un capitol.
Înșiră-te iarăși mărgărite
- Înregimentare în Europa cui? -“Națiunile suverane din trecut nu mai pot rezolva problemele prezentului, nu-și mai pot asigura progresul, sau controla viitorul. Însăşi Comunitatea nu este decât o etapă către lumea organizată de mâine.”
— Cuvântul de încheiere al memoriilor lui Jean Monnet, arhitectul Uniunii Europene“Puterea UE este uşor de omis. Asemeni unei ‘mâini invizibile’, ea operează prin intermediul structurilor politice tradiţionale. Camera Comunelor britanică, tribunalele britanice şi funcţionarii de stat britanici încă există, dar au devenit agenţi ai Uniunii Europene, implementând legea europeană. Acest lucru nu este accidental. Prin crearea de standarde comune, care sunt implementate de instituţii naţionale, Europa poate lua în stăpânire ţări întregi fără a deveni a deveni ţinta unor atitudini ostile.”
— Mark Leonard, Centrul pentru Reformă Europeană, 2005De ziua naţională pe 1 decembrie 2011 Dan Tăpălagă a publicat un articol cu dublă folosință, de pledoarie pentru o Românie îmbrăţişând progresul în cadenţa şfichiuirilor de bici şi de analiză a obstacolelor în calea acestei viziuni necesare. “Cât mai contează identitatea naţională într-o Europă în care conceptul de stat-naţiune, lansat acum două secole, în timpul revoluţiei franceze, s-a perimat? […] Mai trebuie să înţeleagă apoi că această ţară are încă nevoie de biciul extern pentru a putea progresa. Alţii deplâng statutul de ‘colonie’ pe care l-ar avea România în raport cu alte ţări UE, adresându-se astfel sensibilităţilor naţionalist–primitive. […] Mai avem apoi de făcut trecerea la al treilea nivel. Mai trebuie să reușim un salt mental, de la patriotismul local şi cel naţional la un fel de patriotism european, dacă-i putem spune aşa. Asta înseamnă să ne dorim cu adevărat valorile occidentale, să trăim cu ele în noi.” — Criză și patriotism
Suntem îndemnaţi să devenim atleţi ai saltului în gol. Patriotismul european apare sublim, însă are consistenţa fumului. Elementele care alcătuiesc fundaţia patriotismului lipsesc cu desăvârşire. Europa nu are o limbă comună, ci o multitudine de limbi ale naţiunilor din Europa. Istoria ei nu este separată de istoriile întrețesute ale naţiunilor componente. Nu există eroi şi personalităţi europene, doar eroi şi personalităţi naţionale dintre care unele ating anvergură continentală. Nu există tradiţii europene, mai degrabă tradiţii româneşti, engleze, germane, italiene și ele reprezintă o sumă de particularităţi regionale. Vorbim despre tradiţii olteneşti, bănăţene, bavareze, piemonteze, catalane şi altele asemenea. Nu există un mod de a simţi uniform european. Depozitarul sufletesc se găseşte la nivelul naţiunii, unde iarăşi observăm o largă varietate regională. Ce înseamnă toate acestea? Nu există o cultură uniform europeană și din acest motiv “patriotismul european” rămâne o abstracție fără suport real.
Există în schimb o civilizaţie iudeo-creştină, sau civilizaţia occidentală, care s-a răspândit în America de Nord, Australia, America Latină și părți din Asia și Africa. Putem vorbi la fel de bine despre o civilizaţie europeană a cărei matcă a fost Europa. Valorile morale, politice şi economice ale acestei civilizaţii sunt produsul numeroaselor culturi de pe continentul european, iar aceste culturi diverse, oricât ar displace unora, sunt intim legate de entităţile naţionale şi regionale. Primele nu se pot forma în lipsa celor din urmă.
Civilizația nu se poate ridica decât din solul bogat al culturilor naționale și regionale. Ea distilează valorile comune, pe care le toarnă în forme sublimate. A postula că identitatea naţională nu mai înseamnă mare lucru și a retrograda statul național la un statut de relicvă înseamnă înlăturarea substratului acelor valori pe care autorul profesează că le-ar dori asimilate. Asimilate unde, în vid? Prin ucaz de la Bruxelles? A devenit o birocrație suprastatală centrul de iradiere al valorilor civilizaţiei europene? Tratatul de la Lisabona poate fi orice, dar în niciun caz un magnum opus al aspiraţiilor şi idealurilor naţiunilor de pe continent. Faţă de constituţia americană, un document zvelt care sintetizează admirabil o filozofie politică în principii durabile de autoguvernare, aşa-zisa constituţie europeană apare ca un manual voluminos conceput pentru o armată de funcționari.
Următorul salt logic ar fi patriotismul planetar, cea mai înaltă expresie a identificării cu lumea, cu omenirea și de fapt cu nimeni şi nimic. Uniunea Mondială cu sediul într-un Babel renăscut abia așteaptă să decreteze valorile lumii pentru masele prinse în obscurantismul vechilor loialităţi, în timp ce intelectualitatea clarvăzătoare le educă dojenitor. Se vorbeşte despre trecerea în irelevanţă a statului naţional de parcă ar fi un fenomen natural de erodare datorat curgerii implacabile a timpului. Este oare un proces inevitabil, ireversibil, cauzat de necesități istorice? Sau mai degrabă o uzurpare cu încetinitorul? Ce-ar fi ca în loc să ne asimilăm comisariatelor Uniunii să lucrăm la asimilarea valorilor civilizației europene în cadrul propriei noastre culturi şi în acest fel să întărim statul naţional român? Așa ceva nu presupune drept condiţie preliminară cedarea de suveranitate către organisme supranaţionale.
Să comparăm noţiunea de regiune istorică menţionată anterior cu euroregiunea. Prima înseamnă un teritoriu subsumat statului naţional în care se manifestă un dialect cultural din cadrul culturii naţionale. Teritorial şi cultural regiunea istorică este parte organică din statul naţional. Euroregiunea este un concept recent, intrat în existenţă în octombrie 1987 cu ocazia Conferinţei Prim-Miniştrilor de la München. Rezoluţia conferinţei a specificat drept scop o Europă compusă din structuri federale. Doi ani mai târziu a fost stabilit grupul de lucru însărcinat cu prepararea unui raport care să cuprindă poziţia guvernelor membre faţă de o viitoare organizare a UE în euroregiuni transfrontaliere. Guvernul landului german Saxonia Inferioară a inițiat în 1996 proiectul care a stat la baza Recomandării 34 din 1997, adoptată de Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CPLRE – Congrès des Pouvoirs locaux et régionaux d‘Europe). Documentul final a autorizat o reorganizare politică a Europei. Euroregiunile au fost conturate astfel încât să cuprindă teritorii din mai multe state învecinate şi au primit statut de negociere directă cu Uniunea Europeană. Procedurile adoptate au evitat pe cât posibil implicarea autorităţilor naţionale. Astfel a fost iniţiat în mod deliberat un proces de subminare graduală a statului naţional. Printr-un transfer treptat de prerogative politice, economice şi financiare s-a urmărit scurtcircuitarea statului naţional şi promovarea unei Europe alcătuite din euroregiuni tutelat direct de la Bruxelles.
Privind compoziţia euroregiunii Dunăre-Criş-Mureş-Tisa din perioada 1997-2004, cu teritorii din România, Ungaria și Serbia, nu ai cum să nu te gândeşti la imperiul austro-ungar, penultimul exemplu european de agregare supranaţională. S-a străduit să fie tolerant şi persuasiv, dar s-a dezintegrat la prima criză majoră cu preţul unui milion de morţi pe front.
Suveranitate înseamnă autodeterminare și autoguvernare. Prin reducerea capacităţii de autodeterminare în scopul întăririi capacității de supravieţuire a zonei euro şi Uniunii Europene scade în timp suveranitatea statului naţional. Se perpetuează un joc cu sumă nulă, în care avansul unei părți necesită pierderi de partea cealaltă.
Statele Unite ale Europei se arată a fi un El Dorado al tuturor devotaţilor Uniunii Europene. Cât de validă este analogia cu Statele Unite ale Americii? La prima vedere avem de a face cu două confederaţii, însă istoria arată că SUA şi (S)UE nu sunt deloc similare. Prima s-a născut în urma desprinderii unor colonii britanice de centrul imperial prin reclamarea suveranităţii statale. Ele s-au unit consensual într-o federaţie, iar în formula „nicio impozitare fără reprezentare” au găsit exprimarea succintă a nemulţumirii politice imediate. Astfel a fost respinsă politica de neluare în seamă a celor guvernați impusă de un organ politic distant. Iată o filă parcă desprinsă din actualitate, dar într-un sens opus. Acum se face agitaţie pentru fiscalitate fără reprezentare în numele „valorilor” şi „proiectului comun”. Unirea statelor europene înseamnă pierderea suveranității și coagulare în jurul centrului imperial de la Bruxelles.
Structurile politice, juridice şi administrative rezultate din principiile înscrise în constituţia americană, împreună cu exercitarea sistemului de „control și echilibru”, au devenit posibile datorită ideii de suveranitate a cetățeanului. Inițiativa și responsabilitatea civică sunt astfel prerogative locale. Americanii au practicat îndelung subsidiaritatea înainte ca acest cuvânt să dea frumos din coadă în declaraţiile Uniunii Europene. Părinţii fondatori au fost preocupaţi de posibilitatea transformării guvernului central într-un organ despotic şi au introdus amendamente constituţionale consfinţind drepturile cetăţeanului la liberă exprimare şi port de armă. Primul pentru a asigura existenţa unui circuit neîngrădit de opinii care să permită dezbaterea liberă şi corectarea din mers a tendinţelor autocratice, al doilea pentru consacrarea unui avertisment permanent şi stabilirea unui mijloc de ultim recurs în faţa uzurpării puterii de către guvernanţi.
Uzurparea puterii înseamnă exercitarea ei fără consimțământul celor guvernaţi. Aici ar fi nevoie de o lămurire. Când autorul afirmă că românii trebuie stimulați cu biciul pe calea progresului şi sugerează înmânarea acestui stimulent „externilor" – prin cedarea de suveranitate politică și economică – desigur a luat în considerare, chiar dacă gândul a rămas nemărturisit, că în toată această tevatură ar trebui consultaţi şi recipienţii propăşirii cu biciul. Avem voie să consimţim la transferul de bici? Atunci ar fi de dorit un referendum naţional. O aprobare din partea parlamentului ar fi mai lejeră, însă gestul rămâne arbitrar şi abuziv chiar dacă astfel s-ar păstra unele aparenţe democratice. Niciun partid din guvern sau parlament nu a candidat în faţa alegătorilor în baza unei program politic de transfer al suveranității către Bruxelles. Așa ceva are nevoie de aprobarea explicită a cetăţenilor. La fel cum politicienii nu pot alcătui bugetul decât în urma consimțământului populaţiei de a plăti taxe și impozite, ei nu dispun unilateral nici de suveranitatea României. Ei nu pot „ceda” nimic din ce nu le aparţine. Suveranitatea ţării este a românilor şi doar ei au legitimitatea să decidă. Dacă politicienii o negociază totuşi fără consimţământul nostru nu am fi oare îndreptăţiţi să tragem concluzia că am devenit o colonie a unei clasei politice stricate? Nu am fi îndreptăţiţi să ne ridicăm împotriva uzurpatorilor?
Pârghiile americane de „control și echilibru” înseamnă calibrarea distribuţiei şi exercitării puterii prin mecanisme de control şi contrapondere în scopul împiedicării unei acumulări disproporţionate de putere într-o singură branşă a aparatului de stat. Cum funcţionează controlul exercitat de cetăţeni în UE? În mai puțin de un deceniu (între 2001-2008) Uniunea Europeană a nesocotit patru referendumuri, dintre care trei legate de proiectul de constituție europeană ulterior devenit Tratatul de la Lisabona. Toate au fost fie ignorate, fie ținute de două ori întrucât prima oară cetățenii nu au bifat răspunsul corect. În Irlanda, în 2001, 54% au respins tratatul de la Nisa - o revizuire a structurii instituționale a UE. Referendumul s-a ținut din nou în 2002 când 63% au votat DA. Apoi două referendumuri ținute în Franța și Olanda în 2005 au respins proiectul de constituţie europeană. În Franța au fost 55% care au spus NU, în Olanda 61,6%. Aici UE a schimbat macazul și a decis să ignore cele două decizii populare. Propunerea refuzată în 2005 a fost împachetată într-un tratat superficial revizuit și opțiunea referendumului a fost scoasă de pe tapet pentru a evita alte surprize neplăcute din partea alegătorilor. Sarcina parafării a fost încredințată parlamentelor naționale. Irlanda, singura țară unde a fost totuși nevoie de referendum datorită unei prevederi din constituţie, a trebuit în cele din urmă să organizeze două, în 2008 şi 2009. Peste jumătate a spus NU la primul și nefiind o decizie acceptabilă rezultatul a fost ameliorat la a doua strigare. A contat în vreun fel controlul electoratului din trei ţări europene? Nicidecum, tratatul de la Lisabona a devenit lege oficială pe 1 decembrie 2009.
Contragreutăţile sunt măsluite. Parlamentul european se constituie de pe urma unor alegeri democratice, dar e scopit de funcţia principală a unei adunări reprezentative. Nu poate iniția legislație. În schimb poate dezbate pe marginea propunerilor legislative venite de sus, supervizează alte instituții UE și participă la stabilirea bugetelor. Când vine vorba despre puterea legislativă, cel mai important atribut al unui parlament normal, aceasta aparține aproape în întregime Comisiei Europene. Parlamentului i se permite să propună măsuri legislative pe care Comisia le poate refuza în mod unilateral, dar prezentând o justificare, și poate sugera modificări la actele normative emise de Comisie. Aranjamentul se numește “democrație indirectă” și are la origine neîncrederea în procesul politic obișnuit. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-a ajuns la concluzia că integrarea europeană și identificarea “interesului comun” pot fi cel mai bine slujite de o autoritate tehnocratică, cu decizii bazate pe expertiza ei fără egal. În consecință membrii Comisiei sunt numiți și nu aleși.
Proiectele de lege nefinalizate sau neadoptate până la sfârșit de mandat într-un parlament naţional ies automat de pe agenda legislativă a noilor deputaţi. Este firesc deoarece alegerile democratice înseamnă o primenire, acordarea unui mandat popular pentru un program politic diferit faţă de cel al legislaturii anterioare. De aceea un proiect legislativ nefinalizat trebuie reintrodus de noul parlament şi dezbaterea lui reîncepe în contextul unei noi configuraţii politice. Uniunea Europeană diferă în această privinţă. Legislaţia propusă de Comisie nu expiră la final de mandat al europarlamentarilor. Cetăţenii din diverse ţări sunt chemaţi periodic la urne pentru a vota alți deputați, dar odată ajunşi la post aceștia preiau agenda celor pe care i-au înlocuit. În acest fel sunt ferite proiectele legislative ale Comisiei de rotirea scaunelor parlamentare și se asigură perpetuarea “interesului comun”. Parlamentul UE nu este format din membri ai unui partid de guvernământ şi ai partidelor din opoziţie. Nu există aşa ceva și în consecinţă europarlamentarii nu au cum să demită guvernul printr-un vot de neîncredere. Ar însemna să demită Comisia, căzând astfel în păcatul democrației obișnuite.
Atunci ce înseamnă această şaradă? Simplu, orice punere în scenă are nevoie de figuranţi; în plus, aparenţele contează. Lipsa de democraţie reală nu este un defect, face parte din proiect. În februarie 2002, când s-a deschis convenţia însărcinată cu întocmirea proiectului de constituţie europeană, delegaţii au păşit prin clădirea cu birouri a parlamentului UE numită după Altiero Spinelli. El este italianul care cu 61 de ani mai devreme avansase ideea potrivit căreia adoptarea unei constituţii ar trebui să fie momentul culminant al creării Statelor Unite ale Europei. Spinelli s-a născut în 1907, a devenit comunist la vârsta de 17 ani şi s-a implicat în mişcarea de opoziţie faţă de Mussolini. A fost arestat în 1928 şi condamnat la 12 ani de închisoare după care pedeapsa a fost prelungită, urmând un transfer la penitenciarul de pe insula Ventotene. În închisoare s-a despărţit de comunişti şi a îmbrăţişat cauza unităţii europene. Împreună cu Ernesto Rossi, un coleg de temniţă, el a compus în 1941 un tratat care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Manifestul Ventotene. Acest text a devenit unul dintre documentele de bază ale federalizării europene. Manifestul a fost distribuit clandestin şi a intrat în posesia comuniştilor italieni, care în calitate de lideri ai mişcării italiene de rezistenţă antifascistă l-au adoptat drept document călăuzitor pentru organizarea Europei postbelice. Prin comuniştii italieni mesajul lui Spinelli a ajuns să fie cunoscut de majoritatea mişcărilor de rezistenţă din Europa şi în 1944, cu ocazia unei conferinţe internaţionale ţinută la Geneva la care au participat delegaţi italieni, francezi, iugoslavi, polonezi, danezi, norvegieni, olandezi şi cehi, a fost adoptată Declaraţia Mişcărilor de Rezistenţă din Europa. Textul a fost redactat de Spinelli, între timp ieşit din închisoare. În declaraţie se vorbeşte despre necesitatea instituirii unei uniuni europene care să funcţioneze ca un guvern supranaţional, cu constituţie, armată şi aparat de justiţie proprii. Viziunea lui Spinelli prevedea construirea Statelor Unite ale Europei în urma unui proces îndelungat de asamblare treptată şi disimulare a ingredientelor. Paşii intermediari de uniune vamală, juridică, monetară şi instituţională la diferite nivele trebuiau astfel întreprinși încât să nu nască suspiciuni. Din acest motiv popoarele europene nu urmau să fie consultate pe parcurs, cel puţin nu înainte de stabilirea unei adunări constituante care să oficieze încununarea proiectului prin adoptarea unei constituții pentru toți.â
Crearea Statelor Unite ale Europei înseamnă renunțarea la suveranitate într-o măsură mult mai mare decât până acum. Germania se oferă să asigure ordinea și disciplina, în calitate de campion istoric al renunțării la suveranitate din partea altora. “Statele naționale trebuie ca în prezent - ar trebui, spun eu - să fie pregătite să renunțe la suveranitate” a declarat Angela Merkel în 2018. “Dar bineînțeles într-o manieră disciplinată.“ Guy Verhofstadt, lider al grupului europarlamentar ALDE până în 2019, a declarat și el fără ocolișuri: „De fapt suveranitatea lor [a statelor naționale] nu există într-o lume globalizată. Suveranitate înseamnă să decizi propria cale. Statele europene nu sunt capabile de așa ceva. Cel mult există suveranitate europeană [a Uniunii Europene]. Numai atunci putem decide asupra unui mod comun de viață pentru Europa.”
Trebuie bine înțeles cine sunt acești „noi” care „decid asupra unui mod comun de viață pentru Europa”. Nu sunt state suverane angajate în cooperare și negocierea de politici comune, reprezintă o castă de bastarzi hegelieni care se închipuie mandatari ai Istoriei. Ioan Mircea Pașcu, propagandist comunist pe vremea lui Ceaușescu, a fost numit vicepreședinte al parlamentului Uniunii Europene la începutul anului 2017. Este același Pașcu care în 2002, după dezvăluirile din presă despre securiștii menținuți în funcții importante în cadrul serviciilor secrete ale armatei, transmitea ziariștilor un avertisment à la Don Corleone: „Le mulțumim celor care mor de grija altora, amintindu-le totuși că și viața lor este scurtă, iar sănătatea este și pentru ei un bun prea de preț care nu trebuie pus în pericol prin lansarea unor dezbateri cu înalt consum emoțional, stresant.”
La fel de scandaloase au fost și numirile din culise ale celor patru personaje care ocupă acum1 funcții importante în UE: Ursula von der Leyen (președintele Comisiei Europene), Charles Michel (președintele Consiliului European), Josep Borrell (ministrul de externe al UE) și Christine Lagarde (noul șef al Băncii Centrale Europene). "Von der Leyen este ministrul nostru cel mai incompetent. Se pare că acest lucru e suficient ca să devină președinte al Comisiei Europene" a declarat Martin Schulz, liderul social-democraților germani, în decembrie 2019. "Situația Bundeswehr-ului este catastrofală. A fost subminată întreaga capacitate de apărare a țării, un lucru complet iresponsabil" a adăugat Rupert Scholz, fost ministru al apărării în guvernul Helmut Kohl. Von der Leyen a fost ministru german al apărării în perioada 2013-2019. Audierile din Budestag referitoare la corupția din ministerul condus de ea au dezvăluit încălcarea în repetate rânduri a regulamentului de achiziționări publice, prin contracte preferențiale în valoare de milioane de euro oferite unor firme precum Accenture și McKinsey.
Josep Borrell pe vremea când era ministru de externe al Spaniei, despre cooperarea dintre Uniunea Europeană și Iran: “Nu suntem copii, ca să ne luăm după ce spun ei [americanii]. Noi avem propriile noastre interese, perspective și strategie și vom continua să colaborăm cu Iran. Ar fi foarte rău pentru noi dacă Iran va dezvolta arma nucleară… Iranul vrea să distrugă Israelul; nimic nou. Trebuie să ne obișnuim cu asta." Între timp Trump, cu mintea lui copilăroasă, a reușit o ispravă diplomatică inimaginabilă din perspectivă europeană, aducând împreună Israelul și state arabe din Golf. Mulahii marginalizați în chiar zona lor de interese imediate; s-ar putea obișnui Uniunea Europeană cu așa ceva? Josep Borrell a fost implicat și într-un scandal de conflict de interese în urma perioadei cât a deținut două funcții incompatibile: începând din iulie 2009 membru în consiliul de administrație al firmei spaniole Abengoa specializată în furnizarea de energie regenerabilă și începând din ianuarie 2010 președinte al Institutului Universității Europene din Florența. Respectiva universitate, înființată în 1972 cu scopul “propășirii învățământului în domenii de interes pentru dezvoltarea Europei”, a manifestat în anii recenți un interes deosebit pentru economia bazată pe combustibili alternativi. În 2010, la scurt timp după sosirea sa, Borrell a creat o unitate de cercetare a politicilor climatice în scopul studierii efectului încălzirii globale asupra politicilor din domeniul energiei și pentru formularea de recomandări privind standardele și legislația de adoptat la nivelul Uniunii Europene. Borrell a omis însă să declare interesele sale de afaceri în calitate de director al unei companii specializate în producția și comercializarea de energie solară, bio și eoliană. Abengoa a fost una dintre corporațiile care au exercitat presiuni asupra factorilor de decizie din cadrul UE în scopul stabilirii unor cote obligatorii pentru combustibili biologici. A fost, deoarece firma a intrat în insolvență în 2015. Borrell a mai comis o ilegalitate în luna noiembrie a aceluiași an, cu foarte puțin timp înainte de anunțul oficial al falimentului, când a vândut acțiunile bursiere de la Abengoa deținute de fosta soție. Pentru o astfel de infracțiune, numită “tranzacționare din interior”, organismul de reglementare al bursei spaniole l-a penalizat cu o amendă de 30.000 euro.
2016. Un tribunal francez a găsit-o pe Christine Lagarde vinovată de neglijență în exercitarea atribuțiilor de funcționar public, în urma aprobării unei tranzacții neobișnuite între statul francez și omul de afaceri Bernard Tapie. Lagarde acceptase în 2008, pe vremea când ea era ministru de finanțe și Nicolas Sarkozy președinte, ca statul francez să-i plătească lui Tapie o despăgubire în valoare de 400 milioane euro plus dobândă. Această înțelegere privată neobișnuită în Franța între un înalt funcționar de stat și un om de afaceri a păgubit vistieria publică cu o sumă enormă, pagubă interpretabilă drept act de corupție mai ales ținând cont de prietenia dintre Tapie și Sarkozy. Originea cazului datează din 1993, când Tapie a vândut băncii Credit Lyonnais întreg pachetul său de acțiuni la Adidas. Banca, proprietate a statului francez la acea vreme, a revândut ulterior acțiunile la un preț mult mai mare, iar Tapie a dat-o în judecată sub acuzația de fraudă și înșelăciune. Procesul a rămas nesoluționat mulți ani, până când Lagarde a fost de acord cu rezolvarea propusă de Tapie. Tribunalul care a pronunțat verdictul de vinovăție pentru Lagarde nu a impus penalizări pecuniare sau penitenciare.
Numirile opace la vârf nu sunt un accident. Ele reflectă două trăsături vechi și definitorii ale Uniunii Europene: mentalitatea birocratic-etatistă în tradiția Jean Monnet și apetența pentru ideologiile de Stânga în tradiția Altiero Spinelli. Inițial a existat însă un triumvirat de forțe care au modelat Europa postbelică, iar cea mai influentă în primii 15 ani a fost creștin-democrația. Catolici fermi precum Alcide de Gasperi (prim-ministru italian între 1945-1953), Konrad Adenauer (cancelar al Germaniei între 1949-1963) și Robert Schuman (ministru de externe al Franței între 1948-1953) urmăreau reconstruirea Europei în temeiul unei forme de guvernământ creștine și umaniste. Etapele preliminare ale integrării europene au avut drept priorități promovarea unei alianțe ferme cu SUA în ce privește apărarea și politica externă; susținerea unei economii de tip capitalist cu o infuzie generoasă de măsuri de protecție socială; adoptarea principiului subsidiarității, cu alte cuvinte descentralizare sau delegarea responsabilității de decizie la nivelul cel mai apropiat de sursa unei probleme; întărirea statului de drept; afirmarea valorilor tradiționale precum familia și rolul părinților în educația copiilor; apărarea libertății de exprimare și de asociere, o atitudine conservatoare în privința normelor sexuale și aderența la o conduită etică de extracție creștină. La începutul anilor 1950, în toiul negocierilor privind cooperarea politică și economică tot mai strânsă dintre țările occidentale, a existat chiar propunerea, ajunsă aproape de adoptare, ca semnul distinctiv de pe steagul viitoarei uniuni să fie crucea creștină. Ce s-a ales din toate acestea? Au avut trăinicia unui castel de nisip.
Să ne întoarcem la acel februarie din 2002, când a început convenţia însărcinată cu întocmirea proiectului de constituţie europeană. A fost un moment care a ilustrat pe deplin naufragiul creștin-democrației și anduranța celorlalte două ancore ale Uniunii Europene. Pe parcursul discuțiilor și negocierilor care s-au desfășurat timp de un an și jumătate creștin-democrații au solicitat ca în preambulul tratatului constituțional să fie recunoscută o identitate europeană distinctă, înrădăcinată în tradițiile religioase și culturale iudeo-creștine. Solicitarea a fost respinsă de majoritatea delegaților, în frunte cu grupul social-democrat. În încercarea de a evita scopirea istoriei și acreditarea variantei conform căreia originile Europei izvorăsc direct din iluminism, creștin-democrații au propus altă formulare, mult mai diluată: "Inspirându-se din moștenirile culturale, religioase și umaniste ale Europei, care inițial nutrită de civilizațiile elenistice și romane, apoi traversată de un impuls spiritual încă prezent în patrimoniul său și de fluxurile filozofice ale iluminismului, a ancorat în viața socială o viziune deosebită a rolului central al persoanei umane..." Aproape două milenii de creștinism și iudaism în Europa au fost reduse la un anonim "impuls spiritual încă prezent”, dar simpla menționare a celor două tradiții cu adevărat formatoare pentru identitatea continentului s-a dovedit a fi prea mult chiar și într-o formă ciuntită și opacă. Sintagma a dispărut din documentul final. Această capitulare a consfințit impotența creștin-democrației actuale. Rătăcire după rătăcire și compromis după compromis, creștin-democrația a ajuns pe parcursul a trei generații asemeni unei cutii poștale care a trecut prin atâtea mâini încât proprietarul curent a decis să nu mai accepte decât misive compuse în slova postmodernă a lui John Rawls sau Jürgen Habermas. Mecanica neînsuflețită a unei inflații de “drepturi ale omului”, însoțită pe contrasens de fluxul necontenit de interdicții și restricții, au devenit singura rațiune de a fi a unui edificiu UE dezumanizat. Triumful rațiunii birocratice a alungat spiritul dătător de viață și a lăsat în urmă o mașinărie de control asupra maselor.
Apetența pentru ideologiile de Stânga este revelată în documentele din arhivele Kremlinului scanate de cercetătorul rus Pavel Stroilov. Cele peste 50.000 de rapoarte, stenograme și note informative acoperă o perioadă lungă, între 1960 și 1991, ultimul an de existență al Uniunii Sovietice. Rapoartele lui Vadim Zagladin, director adjunct al Departamentului Internaţional al Comitetului Central până în 1987 şi apoi consilier al lui Gorbaciov până în 1991, detaliază convorbirile sale cu Kenneth Coates, membru britanic al parlamentului european între 1989–1998. El l-a abordat pe Zagladin în 9 ianuarie 1990, mărturisindu-i că susține „crearea unei infrastructuri de cooperare între cele două parlamente”, european și sovietic, pentru "izolarea simpatizanţilor de Dreapta din parlamentul european, a tuturor celor interesaţi în prăbuşirea U.R.S.S.” Coates a fost și preşedinte al subcomisiei parlamentului european pentru drepturile omului între 1992-1994. Cum a fost posibil ca UE să numească un susținător al extinderii influenței sovietice în fruntea organizației responsabile de drepturile omului pe continent? Alt personaj se numește Francisco Fernández Ordóñez, politicianul care în 1986 a integrat Spania în Comunitatea Europeană în calitate de ministru de externe. În martie 1989, conform documentelor din posesia lui Stroilov, el l-a asigurat pe Gorbaciov că „succesul perestroikăi înseamnă un singur lucru: succesul revoluţiei socialiste în condiţiile contemporane. Iar aceasta este exact ceea ce reacţionarii nu acceptă.” Ordóñez a revenit un an și jumătate mai târziu: „Mă simt dezgustat intelectual atunci când trebuie să citesc, de exemplu, pasaje din documentele G7 în care chestiuni despre democraţie, libertatea personalităţii umane şi ideologia economiei de piaţă sunt dezbătute pe acelaşi nivel. Ca socialist eu nu pot accepta o astfel de ecuaţie.” Baroneasa Catherine Ashton, ministru de externe al Uniunii Europene între 2009-2014, a fost trezorier al campaniei Britania Pentru Dezarmare Nucleară din 1980 și până în 1982. Documentele arată că organizaţia a primit „venituri neidentificate” din Uniunea Sovietică pe parcursul anilor 1980. Joaquín Almunia, fostul comisar spaniol pentru afaceri economice şi monetare și apoi vicepreședinte al Uniunii, a susţinut cu tărie proiectul sovietic de reunificare treptată a Germaniei în cadrul unei „case europene comune” socialiste şi s-a opus cu fermitate la independenţa statelor baltice şi Ucrainei.
Mitterand a descris odată proiectul noii Europe în termenii a doi poli, la Paris și Moscova, guvernând continentul împreună. Repartiția avută în vedere însemna mai mult decât o simplă alocație mulțumitoare de influență și putere între doi aliați aflați la extremități geografice. Stratagema urmărea impunerea a două alternative asupra întregii Europe, mai ales asupra țărilor din spatele cortinei de fier. Vă puteți proteja de Uniunea Sovietică prin integrare în Uniunea Europeană, sau dacă doriți vă puteți proteja de Uniunea Europeană optând pentru o deplină unitate cu Moscova. Tertium non datur. Patronul preferat urmează apoi să vă decidă soarta, în urma deliberărilor cu celălalt “pol” și în conformitate cu “logica istorică” a dezvoltării europene. Integrarea Estului în structurile occidentale ar fi însemnat și o apropiere implicită a acestora față de Uniunea Sovietică. Detronarea lui Gorbaciov urmată de prăbușirea U.R.S.S. au pus un capăt abrupt alianței incipiente dintre sovietici și politicienii vest-europeni. Planul comun de remodelare a continentului a intrat în hibernare. Revirimentul afinităților reciproce s-a produs odată cu revenirea Rusiei, după deceniul pierdut al anilor 1990. “Rusia este o țară europeană, într-un sens foarte profund… Noi credem într-o Europă de la Lisabona la Vladivostok.“ a susținut Emmanuel Macron în 2019 după o întâlnire cu Putin. Videoconferința dintre cei doi de la sfârșitul lunii iunie 2020 a fost un prilej de reiterare a aceluiași deziderat. “Toate crizele regionale prin care am trecut arată importanța transformării spațiului european, într-un sens larg de la Lisabona la Vladivostok, într-un spațiu real al cooperării și păcii.“ Președintele francez a mai adresat un apel către NATO de reexaminare a relației cu Rusia și alți lideri europeni, apreciind că politicile de sfidare a Moscovei au eșuat.
În privința Germaniei antiamericanismul strident al clasei politice, presei și majorității populației se îmbină armonios cu preferința strategică pentru gazul rusesc. Investițiile germane în Rusia au atins un record în 2018, când au depășit trei miliarde de euro. Mercedes Benz a plusat un an mai târziu la inaugurarea fabricii din Esipovo, de lângă Moscova, cu o investiție de 291 milioane euro care va produce 25.000 de automobile anual pentru piața rusească.
Structura bipolară preferată de Mitterand a luat o formă concretă și funcționează acolo unde era prevăzută implementarea ei, în estul Europei. De mai mult timp se aplică republicii Moldova. Un teritoriu rupt din România în urma pactului Ribbentrop-Molotov, Moldova de la nord de Prut a fost asimilată cu forța în cadrul imperiului sovietic, timp de decenii. Tensiunile interetnice dintre români și rusofonii din Transnistria, la care s-a adăugat dezinteresul autorităților românești pro-ruse instaurate la putere după revoluția din 1989 au făcut ca reîntregirea țării să fie ratată în acea perioadă prielnică. Moldova a fost co-optată ulterior în cadrul inițiativei “Vecinătatea Europeană”, un instrument de politică externă al UE în țările din estul și sudul Uniunii, iar în 2016 a intrat în vigoare acordul de asociere dintre Moldova și UE. Relațiile de comerț bilateral s-au întărit, Moldova devenind și recipientul celui mai extins ajutor financiar raportat la populație din cadrul vecinătății europene. În 2019 a primit un ajutor în valoare de 30 milioane euro, ca primă tranșă din cele aproape 100 milioane aprobate în principiu de UE doi ani mai devreme. Rusia este și ea foarte activă în Moldova. Partidele și politicienii pro-ruși au o pondere majoră în viața politică, în timp ce mass-media importă masiv programe radio-tv din Rusia și implicit propaganda și punctele de vedere ale Moscovei.
Cea mai insidioasă găselniță se numește “moldovenism civic”. Noua diversiune se trage din politica de deznaționalizare aplicată de sovietici după anexarea din 1940. Pe atunci se numea “moldovenism sovietic”. S-a pornit de la ideea transformării unei vechi provincii românești, a unui patronim geografic, într-un patronim etnic separat de alcătuirea istorică a țării mamă. Au fost inventate limba moldovenească, un fals grosolan menit să îngroape realitatea existenței dintotdeauna a limbii românești în Moldova, în paralel cu o istorie și cultură separate de spațiul românesc. Ficțiunea a două popoare diferite - românii și “moldovenii” - și-a pierdut sponsorul odată cu destrămarea Uniunii Sovietice. Ideea a fost însă resuscitată în anii recenți sub forma “moldovenismului civic”. Noul lustru provine din adoptarea noțiunii postmoderne de identitate civică în locul identității istorice. Prima este un concept derivat din gândirea sociologului Jürgen Habermas, afirmând că imigranții dintr-un stat liberal-democratic nu au nevoie să se asimileze în cultura gazdă. Ajunge acceptarea principiilor constituției din țara adoptivă. Treapta următoare, națiunea civică, prevede o națiune care nu mai este definită de o anumită cultură sau istorie, numai de un contract social. Această interpretare a devenit definitorie pentru viziunea birocratică a Uniunii Europene. Habermas a fost un reprezentant al teoriei critice promovată de Școala de la Frankfurt. A studiat un timp filozofie și sociologie chiar la Frankfurt, sub directa îndrumare a lui Max Horkheimer și Theodor W. Adorno, iar teza de abilitare a pregătit-o sub tutela profesorului marxist Wolfgang Abendroth.
Promotorii și finanțatorii “moldovenismului civic”sunt în principal occidentalii, mai ales Germania, având ca obiectiv politic susținerea unei Stângi cu iz sovietic dar aspect european și implicit marginalizarea mișcării unioniste. Beneficiarii de facto ai acestui travesti nu sunt alții decât rușii. Polii lui Mitterand au decis în conformitate cu “logica istorică” preferată: Moldova se poate scălda până la glezne în apele Uniunii Europene, iar în rest poate zburda nestânjenită pe plaja de la Soci. Tertium non datur, sau revenirea la patria mamă verboten.
Conceptul SUE funcţionează în sensul disoluţiei țărilor de pe continent, create în forja istoriei. Însă unitatea clamată de eurocomisari există la un nivel mult mai profund. Papa Leon al XIII-lea afirma în enciclica Immortale Dei că „Europa nu trebuie inventată” deoarece „a existat şi încă există”. Civilizaţia creştină reprezintă unirea spirituală a Europei, exprimându-se în toate formele particulare ale tradiţiilor şi obiceiurilor naţiunilor prin afirmarea unei singure filozofii de viaţă: Evanghelia. Papa Ioan Paul al II-lea a observat la rândul său ceea ce este evident, cu ocazia scrisorii apostolice Euntes din 25 ianuarie 1988. „Rădăcinile sunt creştine… o sevă comună, provenind de la o singură sursă, curge prin culturile diferite ale naţiunilor europene, atât în Est cât şi în Vest.” Din acest motiv se bazează apărarea civilizaţiei noastre occidentale şi creştine pe apărarea naţiunilor, statelor şi culturilor din Europa. Varietatea cuprinsă în aceste entităţi reflectă moştenirea culturală şi morală a Europei şi identitatea ei istorică.
Teza propusă de Tăpălagă și alții asemenea apare paradoxală și insidioasă. În numele patriotismului avem de ales între România şi Uniunea Europeană, iar datoria patriotică a oricărui român care îşi cunoaște interesul ar fi să aleagă varianta a doua. Așadar „patriotism” asociat cu „România” formează o sintagmă regresivă, pe când „patriotism” asociat cu „Uniunea Europeană” fâlfâie graţios din aripi, ca un porumbel imaculat. Numai în jobenul unui iluzionist au loc transformări miraculoase. Însă, oricât de elaborat, niciun truc nu poate suspenda la nesfârșit realitatea. Asocierea cu Uniunea Europeană nu va însemna niciodată o substituție. Patria românilor rămâne România.
În 2021.