Tovarășul ne-a dat industrie și ne-a făcut independenți!
Aferim!
La începutul lui 1989 Ceaușescu anunța triumfător că plătise întreaga datorie externă a României, pe care tot el o făcuse în deceniul anterior. „Zilele de 12-14 aprilie marchează, se poate spune, o deplină independență economică și politică a României! Pentru prima dată în istoria sa îndelungată, România nu mai are nicio datorie externă, nu mai plătește tribut nimănui și este cu adevărat independentă și economic, și politic!”. Și totuși Ceaușescu împreună cu nevastă-sa au fost împușcați la sfârșitul lui 1989, iar regimul comunist răsturnat. Ciudat mod de recunoștință față de cel care scosese România la liman.
Achitarea acelor 21 miliarde dolari (echivalentul a 51,5 miliarde în 2023) într-un deceniu și jumătate (1975-1989) a fost monumentală, iar monumentul s-a clădit pe suferințele unui întreg popor umilit de propagandă deșănțată, frig și foame. Dar aveam o industrie înfloritoare, exclamă patrioții care echivalează tehnologia avansată cu nenumărate șaibe și șuruburi de montat pentru înstărirea clasei muncitoare. Bunăoară uzinele 23 August din București, iubite și des vizitate de dictator, ajunseseră să angajeze 20.000 de lucrători în 1989. Ceaușescu le-a cerut în acel an să producă 12.000 de motoare electrice pentru echipamente industriale de mare tonaj, cu toate că numai 10.000 erau manufacturate anual în Europa. Prin urmare cei 20.000 s-au încordat și au produs 1200 de exemplare dintre care sute nu le-au putut vinde pe piața externă, atât de de performante erau.
Nu strică o perspectivă istorică și statistică. Mai întâi produsul domestic brut din țări ale lagărului comunist în 1950, 1989 și 2000 exprimat ca procentaj din produsul domestic brut al Uniunii Europene de atunci (RDG lipsește din grafic); de observat primii doi ani de referință, 1950 și 1989. România era în 1989 cu puțin peste Polonia și Bulgaria, dar în urma Cehoslovaciei, Ungariei, URSS și Iugoslaviei. Nu e cam puțin după atâta strofocare pe pielea altora?
Nostalgicii ripostează exclamând Minciună în falș, Tovarășul ne-a dat industrie și ne-a făcut independenți! Istoria este însă la îndemână, trebuie doar scuturată de praf.
Principiile de bază ale industrializării ceaușiste au rămas consemnate în arhive:
“Cu [Ion] Avram (ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini) am tot vorbit pe drum. Am spus ce trebuie să facem în construcţia de maşini: autodotarea, copierea, cum face toată lumea. Să nu ne fie frică de nimic. Când o să exportăm, atunci o să vedem ce modificări facem, ca să nu zică că am copiat. Ce facem pentru noi, copiem şi pe mama dracului. ... Am văzut la coreeni [Coreea de Nord], n-au tehnica noastră şi într-un an de zile au făcut o uzină de fibre chimice. Au mai şi copiat. N-o fi ultimul strigăt, dar au realizat-o [...] Am văzut în China; au luat muncitori calificaţi, tehnicieni şi ingineri. În Coreea, ne-au spus că le-au dat la ingineri şi le-au spus că nu pot să facă. Atunci, le-au dat muncitorilor din producţie şi au făcut.”
— Iulie 1971, ședința Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.1
Strategia industrializării multilaterale se baza mai ales pe furtul de tehnologie, acceptat și încurajat în mod oficial. Chiar și așa produsele industriale destinate uzului intern sau exportului sufereau datorită improvizațiilor din procesul de producție și implicit de pe urma proastei calități. La ședința C.C. a P.C.R. din decembrie 1970 a luat cuvântul și Mihai Dumitru, directorul general al Uzinelor de autoturisme Piteşti, spunând că până la acea dată numai 30% din producția autovehiculelor de teren era destinată exportului în anul următor, din 90% cât planificat. Avertismentul a fost confirmat în februarie 1971, când Direcţia Centrală de Statistică a întocmit un raport în care se arăta că autorităţile române nu reuşiseră să contracteze pentru export, în trimestrul I din 1971, decât 1464 autocamioane, 1449 autoturisme de teren şi 2808 tractoare. Acest tip de export a fost în medie cu un sfert mai mic decât preconizat și în cea mai mare parte destinat țărilor din C.A.E.R. (adică altor țări comuniste din Europa), celor arabe și africane. Occidentul cu valută forte evita achiziționarea de produse mediocre sau sub-mediocre. La băltirea în cleptocrație și mediocritate a contribuit și emularea regimurilor totalitare din China și Coreea de Nord.
China a și investit în Ceaușescu, nu a fost doar un obiect de cult. Ceaușescu a menționat în ședința C.C. a P.C.R. din 16 decembrie 1970 că România primise două credite din partea lui Mao în acel an, fără dobândă. Cele 200 milioane de dolari americani de atunci înseamnă peste 1,6 miliarde în prezent. Prima sută de milioane (sau puțin peste 800 de milioane ca valoare curentă) trebuia plătită înapoi în perioada 1977-1979, iar a doua începând din 1981.
Această îndatorare exorbitantă pentru vremea respectivă avea drept scop principal transformarea României într-un producător și exportator major de industrie grea și echipament militar. Ceaușescu în noiembrie 1973, la şedinţa prezidiului permanent al C.C. al P.C.R.: “Trebuie să punem la punct industria aceasta de război, să putem ieşi şi la export cu aceste materiale. Trebuie să elaborăm un program cu care să ieşim din orice licenţă şi aprobare de la alţii pentru a putea ieşi şi noi la export. În felul acesta ne vom putea şi înnoi, aşa cum face toată lumea.”
Generalul Ion Ioniţă, ministrul apărării, a remarcat cu ocazia aceleiași întruniri: “Trebuie să discutăm odată serios problemele. Noi vorbim de export şi tehnică, dar nu suntem în stare să facem cască pentru armata română… Nu știm să o facem. Înainte rebuturile erau de 86%, iar acum de 80%.” Generalul Constantin Şandru a lămurit: “Tabla nu este bună. Nu rezistă la perforare.”
Ați înțeles? Problema noastră era tabla; nici măcar pe aia nu puteam să o facem ca lumea. Surprinde atunci faptul că industria zămislită de peltic nu era decât un alai de rebuturi sărbătorit cu flori, steaguri și versuri patriotarde, dar bizar și neconvingător pentru cumpărătorii occidentali? Produsele agro-alimentare au constituit singurul export stabil și coloana vertebrală a plății datoriei externe. În 1990, după căderea regimului comunist, produsul nostru intern brut era de 4.100 dolari pe cap de locuitor, cu 25% mai mic decât cel polonez și sub jumătate din cel al RDG. Românii dețineau 11 automobile la fiecare 1000 de persoane, cehii 182 și est-germanii 206. 111 români din 1000 aveau telefon, față de 248 din 1000 de bulgari. O industrializare reușită duce la creșterea nivelului de trai al populației, pe când una defectuoasă duce la suferințe și sărăcie.
Privatizarea a fost grăbită și dureroasă pentru mulți, dar iluzia că statul trebuie să asigure locuri de muncă tutulor indiferent de performanță devenise complet nesustenabilă. Din păcate statul post-comunist a fost acaparat de alte minți înguste, cablate la supremație prin arta demagogiei democratice și a haiduciei exercitată prin taxe și impozite. Atunci, acum și ca de multe ori în istorie ai noștri îi călăresc pe ai noștri. Pretextele sunt schimbătoare, dar am acumulat o experiență suficient de bogată ca să ne deșteptăm. Imnul nostru național promite acest lucru, dar avem și putirință?
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar 76/1971, menționate de istoricul Petre Opriș. Citatele următoare sunt din aceeași sursă.