Un sentiment de modă veche
În filmul “Wedding Crashers” (Spărgătorii de nunți), comedie romantică din 2005, distracția de căpătâi a celor doi protagoniști este să participe neinvitați la nunți cu ștaif și să seducă pentru o noapte femei tinere și doritoare de sex împachetat în țiplă emotivă. Lucrurile capătă o turnură neașteptată când unul dintre ei chiar se îndrăgostește de ținta aleasă și încearcă să îi între în grații, la început fără a-și asuma fățărnicia. Într-un moment romantic la malul mării îi spune femeii iubite “Dragostea adevărată înseamnă recunoașterea de către suflet a contraponderii sale în altcineva.” “Cam de modă veche, dar adevărat” răspunde Claire.
Filmul pivotează cu umor și uneori sarcasm în jurul acestei premize iar finalul îi găsește pe cei doi gigolo la polul opus al convingerilor profesate inițial, însurându-se cu alesele lor. Mica odisee a întoarcerii din hedonism cinic la realitatea unui fel imemorial de simțire și dăruire reînnoiește întrebarea: ce este dragostea de fapt?
Grecii antici descriu opt feluri de dragoste:
Eros - dorința sexuală
Zeul pasiunii și al fertilității reprezintă atracția fizică și dragostea trupească. Dăruirea de sine însoțită de posedarea celuilalt crează o uniune în care partenerii se absorb reciproc în extaz senzorial. Senzația de contopire este pe moment intensă, dar trecătoare. Numai Eros nu poate susține o dragoste profundă și durabilă.
Philia - îmbinarea sufletească
Înseamnă legătură sufletească, încredere (reciprocă) și împărtășirea de valori similare. Se observă cel mai ușor între prieteni și membrii aceleiași familii. Nu este o dragoste la fel de excitantă sau euforică precum Eros, dar pe termen lung mai satisfăcătoare și mai rodnică. Philia adăugată la Eros transformă dragostea posesivă și intempestivă în dragoste construită meticulos pe valori și țeluri comune. Platon spunea că “prietenia dintre îndrăgostiți“ reprezintă forma supremă de dragoste.
Storge - devoțiunea
Această variantă seamănă cu precedenta, dar nu include reciprocitate. Un părinte devotat nu își condiționează grija și afecțiunea față de copilul său funcție de vreo recompensă sentimentală. Dăruirea este necondiționată. Cuplurile măritate cu copii cunosc bine acest fel de dragoste, împreună cu toți părinții indiferent de starea civilă. La fel și creștinii prin exemplul lui Iisus, care s-a dăruit și sacrificat fără a pretinde același devotament.
Pragma - dragostea maturizată
Se referă la menținerea pe termen lung a relației cu persoana aleasă. Exprimă simțul datoriei și, dincolo de coeficientul romantic, întărește o legătură rezultată din urmărirea unor țeluri comune. Modurile de manifestare includ mici sacrificii de dragul partenerului, alegeri de carieră profesională benefice pentru amândoi și nu doar în beneficiu personal, sau îndeplinirea treburilor menajere zilnice necesare pentru menținerea unui cămin mulțumitor. Este cel mai dificil fel de dragoste deoarece nu se bazează în mod primar pe înflăcărarea trupului sau sentimentelor, ci pe disciplină și abnegație à la longue. Rezultatul, atunci când ambii parteneri se străduiesc în această direcție, răsplătește pe deplin răbdarea și efortul. Cupluri pe calea destrămării și partenerii din căsătorii aranjate descoperă nu de puține ori că administrarea pragmatică și încăpățânată a incompatibilităților dar și a potențialului de comuniune transfigurează deznodământul facil la îndemână.
Ludus - dragostea jucăușă
Noi avem cuvântul ludic, derivat din greacă și definind o atitudine glumeață, sprințară, fără finalitate practică. Când vine vorba de dragoste înseamnă distracție și trăirea fără griji, pe moment. Cochetează, dansează, tachinează, bucură-te de jocul seducției și, dacă e să fie, al actului sexual indiferent la implicații. Ludus oferă satisfacție deplină atunci când ambii parteneri participă fără rezerve, mai ales că împreunarea fizică nu este necesară. Reprezintă un mod seducător de exprimare a plăcerilor senzoriale, dar trivial dacă neînsoțit de un impuls mai profund. Senzualitatea ventilată din reflex și indiscriminatoriu are o viață numai de azi pe mâine.
Mania - dragostea obsesivă
Unele atracții amoroase devin obsesive și atât de oarbe la realitate încât capătă aspect patologic. Un partener își proclamă de timpuriu dorința de anexare a celuilalt prin motivații de dăruire totală și necondiționată, pretinzând în schimb supunere similară. Se imprimă degustarea prizonieratului reciproc, practic o formă de narcisism sado-masochist. În mod firesc urmează dezamăgiri, umilințe și violență față de partenerul naiv sau deschis la astfel de experimente.
Philautia - dragostea de sine
Aristotel o consideră indispensabilă, cu condiția să nu fie excesivă. În această ipostază se exprimă printr-o stimă de sine care nu depinde de statutul social sau competiția cu alții; se bazează mai degrabă pe iertare și acceptarea propriei identități. Cei cu nivel moderat de Philautia nu sunt aroganți, nu se dau ușor bătuți și înclină către optimism. Sunt mai puțin dispuși să caute validare externă prin comportament obsesiv și au disponibilitatea de a se dedica partenerilor lor. Pe de altă parte lipsa ei induce un comportament destructiv, la fel și excesul (atunci când cineva își iubește propria persoană mai presus de orice). Ego-ul umflat sau prea slab caută în mod obsesiv validare în statutul social, în posesia de aptitudini care să impresioneze, sau în afișarea unei cununi de realizări - toate substituindu-se virtuților autentice.
Agape - dragostea necondiționată
Este cea mai altruistă formă de dragoste. Nu depinde de factori externi și nu cere nimic în schimb. Recunoaște faptul că depindem unii de alții și întărește corpul social prin acte de caritate, participare la viața publică, dăruire de resurse pentru binele comun. Într-un cadru restrâns, intim, afirmă un legământ incoruptibil de fidelitate și devotament. Cei pătrunși de Agape reprezintă în mod structural variante ale lui Don Quixote, personajul livresc care s-a expus eșecurilor și ridicolului public în același timp îmbogățind viața cu nobilitatea spiritului uman și refuzul de a pieri când cuprins de disperare. Agape poate spori Philautia, iar un nivel optim de dragoste de sine pozitivă rezultă în capacitatea sporită de manifestare a primei și într-un ciclu virtuos de susținere reciprocă.
Philia, Storge și Agape prefigurează sentimentul hristic, dar peste timp am alunecat în nihilism. Ne-am îndepărtat prea mult de ceea ce putem dărui și merită susținut, în detrimentul a ceea ce putem poseda și ne auto-validează. Cu toate acestea exemplul lui Iisus continuă să inspire dragostea generoasă, izvorâtă din capacitatea de sacrificiu personal.
Toate vârstele omului sunt însoțite de sentimentul dragostei. În copilărie predomină Philia, Storge și Ludus, iar în adolescență continuă Ludus, răsare Philautia și înmugurește Eros. Viața matură este un periplu prin toate formele de dragoste și, ca să-l parafrazez pe Marx, se afirmă principiul de la fiecare după capacități, fiecăruia după dăruire. Vârsta mai înaintată și implicit experiența strânsă aduc o apreciere sporită a formelor descrise de Philia, Storge, Pragma și Agape. Avem nevoie de timp pentru a înțelege bine Philia și Storge din copilărie și să culegem înțelepciunea oferită mai târziu de Pragma și Agape. Capetele opuse ale arcului existențial se întrepătrund uneori într-o mișcare dinspre trăire indiscriminatorie către limpezire nostalgică.
Închei1 cu sonetul 116 al lui William Shakespeare, publicat pentru prima oară în 1609. Nu se știe când l-a compus, dar probabil după vârsta de 30-35 de ani.
În niciun caz eu nu admit obstacol când spirite adevărate se unesc. Iubirea nu-i iubire dacă se schimbă când întâmpină schimbare sau când își schimbă focul ca fugarul în neștire O, nu! Iubirea-i far aprins oricând Ce străjuiește în pâclă şi furtună Stea navelor ce rătăcesc, purtând Comori neștiute sub înalta-i punte Şi care nu se-ntâmplă să apună Nu o înșeală timpul, deși ochi și buze Ajung și ele la cheremul sorții Ea nu pălește abia ce-mbobocește Prin vreme trece fără ca să piară Oricât i-ar fi ursita de tăioasă De nu-i așa şi totu-i născocire Nicicând n-am scris, nicicând n-a fost iubire