Rătăciri și premize de îndreptare
“Da, putem!” Obama a avut dreptate și pentru noi, dar în contrasens.
Articolul de față reia tema abordată în Să ne cunoaștem interesele și Ce-ți doresc eu ție…
Am avut o vară caniculară, lumea s-a îmbrăcat cât mai sumar posibil și un lucru s-a văzut cu ușurință: București este una dintre cele mai tatuate capitale europene.
Femei și bărbați deopotrivă își tăbăcesc pielea cu desene elaborate sau gravuri discrete transformându-și trupurile în planșă de graffiti. Extinderea de la mâzgălirea clădirilor la mâzgălirea liber consimțită a locuitorilor apare firească și perfect rezonabilă întrucât de câțiva ani e în vogă și jerpeleala.
Îmbrăcămintea zdrențuită din fabrică se pretinde nonconformism original și sexy, dar nu reprezintă decât o formă de epatare a mediocrității și urâtului promovată de exploratorii comerciali ai degradării. Lor le merge bine oriunde există o masă vastă și latentă de neghiobie, ca în București.
Două forme de exhibiționism se întrepătrund într-o iluzie de emancipare. Există și altă iluzie de emancipare care seduce numeroase minți, un tatuaj aplicat pe creier la nivel național: nostalgia după comunism și Ceaușescu.
Un studiu sociologic INSCOP din 2013 constata că 45,5% din populație credea că regimul comunist a fost “un lucru bun” pentru țară. Zece ani mai târziu, în 2023, alt studiu INSCOP înregistra o ușoară creștere, cu 48,1% rezonând pozitiv la aceeași supoziție. Chiar luând în considerare marja de eroare a sondajelor, de ± 2,95 %, la un grad de încredere de 95%, se observă reziliența mentalității “pe atunci se trăia mai bine“ împărtășită de aproape jumătate dintre români.
Suntem singura națiune din fostul bloc est-european care exprimă atâta nostalgie față de tirania comunistă. Suntem singurii care în 1989 ne-am sacrificat fizic pentru libertate și totuși acum regretăm lanțurile într-o proporție năucitoare. Suntem țara care în 1944, când ne-au năpădit sovieticii, avea cea mai periferică mișcare comunistă autohtonă și totuși, după numai trei ani, am devenit pentru decenii un avanpost de stalinism și cult deșănțat al megalomaniei.
Să încercăm un exercițiu de imaginație realistă; mai întâi ce nu s-ar fi întâmplat dacă eram ocoliți de comunism.
Alegerile din 1947 nu ar fi fost fraudate de comuniști și regele Mihai nu ar fost obligat să părăsească țara; am fi rămas o monarhie constituțională.
Nu ar fi existat fenomenul Pitești, lagăre de muncă pentru deținuți politici și numeroase cadre profesionale din toate domeniile nu ar fost destituite sau marginalizate pe motiv de “origine nesănătoasă“.
Țăranii nu ar fi fost desproprietăriți și puși să muncească în colhozuri rebotezate. Sate vechi nu ar fi fost distruse în numele “sistematizării“ și locuitorii lor nu ar fi migrat la oraș pentru a deveni lumpenproletariat urban. Nu s-ar fi înregistrat o penurie acută de forță de muncă în agricultură și soldați în termen, elevi și studenți nu ar fi fost trimiși pe câmp să culeagă recolta.
Nu s-ar fi impus o industrializare bezmetică și nerentabilă susținută de împrumuturi financiare tocate degeaba și apoi nu ar fi urmat acel deceniu de privațiuni și umilințe în viața de zi cu zi pentru ca megalomanul șef să anunțe, în final și triumfător, că “nu mai avem datorii“. Pe pielea cui, flașnetă retardată?
Nu s-ar fi instaurat, la nivel național, un tipar deșănțat de elogii și ploconeli la adresa conducerii politice. A fost o umilință forțată la care nu puțini au participat renegându-și demnitatea pentru beneficii materiale ori întreținerea unui statut social, artistic sau intelectual cât de cât însemnat.
Atunci care este reversul medaliei, ce s-ar fi petrecut dacă eram ocoliți de comunism? Am fi avut o economie bazată pe realitate și nu pe impoziții fanteziste, un nivel de trai considerabil mai ridicat, o continuitate firească a aportului de prefacere și progres din partea tuturor claselor sociale, politicieni la fel de failibili ca peste tot dar nu fundamental încrezuți și tâmpiți, un pragmatism existențial ghidat de discernământ și scepticism la iluzii. Toate în condiții de libertate. Încercările, succesul, erorile și luarea aminte s-ar fi desfășurat în cadrul unui proces necontenit de digestie istorică. Din nefericire patru decenii au fost răpite de o clică de violatori, timp suficient ca să inducă sindromul Stockholm.
Am avut nevoie de un secol, între 1848-1948, pentru a ne racorda la modernitate într-un arc istoric anevoios și întortocheat. A fost mai ales o emancipare a potențialului de care dispunem ca națiune. Desferecarea inteligenței, creativității și spiritului civic exprimată prin contribuțiile atâtor oameni de stat, intelectuali și artiști a creat o cupolă de realizări și aspirații stimulante pentru toți. În acea sută de ani ne-am înălțat împreună, opincă și vlădică, fără să ne pierdem identitatea.
Starea noastră s-a ameliorat considerabil după 1989, dar nostalgia după un tătuc acolo sus ne face vulnerabili la demagogie și ne ancorează în infantilism. Patriotism nu înseamnă afurisirea din reflex a Occidentului și refugiu la posmagi muieți în amintiri îndulcite. Cum am putea atunci să ne emancipăm din nou, după decrepitudinea comunistă urmată de ascensiunea unor noi fanarioți?
Pe scurt, ar trebui înlăturată jerpeleala năzuințelor. În locul unui răspuns optim la întrebarea care servitute este mai dezirabilă ar trebui să năzuim constant spre libertate. Este ceea ce au făcut și alții înaintea noastră, inclusiv din alte părți ale lumii și cu rezultate admirabile, iar faptul că acest bun suprem este acum aprig contestat nu ar trebui să ne prefacă într-o adunătură bântuită de iluzii cultivate pe solul amneziei.
Iată câteva propuneri de îndreptare, fezabile pentru orice instituție (politică sau nu) preocupată de facilitarea unui viitor sănătos. Sursa prezumtivă este impulsul de generozitate și responsabilitate, transformat în arc de emancipare a cetățeanului și națiunii.
Reducerea taxelor și impozitelor, împreună cu reducerea aparatului guvernamental și a birocrației în general. Statul a devenit o cooperativă de liposucție a buzunarului cetățenilor, la care participă entuziast un număr aberant de veleitari.
Reabilitarea învățământului ca demers de educație solidă pentru viața de adult. Aici există deja o realizare: “Istoria comunismului” a fost introdusă ca disciplină obligatorie pentru liceeni începând de anul viitor. Adevărul va fi disponibil tinerilor. Tot în liceu ar fi utilă o materie de studiu introductivă a sistemelor economice predominante, libera inițiativă sau capitalism și dirijismul socialist-comunist. Istoria pragmatică a două concepții cu rezultate diametral opuse trebuie predată celor ce vin, altfel vor fi și ei seduși de închipuri cu covrigi în coadă. Adăugați la acestea și educarea copiilor într-un spirit altruist. Alții fac asta prin activități de formare a caracterului și nu pot decât să reiau ce am spus cu altă ocazie: “Copiii [japonezi] din ciclul preșcolar, primar și mediu învață să fie disciplinați, respectuoși, cooperativi, punctuali, muncitori și atenți la detalii. Nu există o materie anume dedicată educației morale și nici note sau examene pentru acest subiect. Calitățile enumerate sunt dezvoltate mai ales prin activități inițiate și supravegheate de personalul didactic. Copiii practică de timpuriu menținerea curățeniei înauntrul și înafara școlii, ajută la cantină, bibliotecă, participă la activități sportive, de artizanat și artistic-creative, toate urmărind întărirea sănătății fizice și mentale, dezvoltarea simțului social, formarea unei relații strânse cu mediul înconjurător și comunitățile vecine, cultivarea unei capacități superioare de comunicare verbală și aptitudinilor artistice și de exprimare creativă. Copiii sunt instruiți prin practică zilnică, nu li se țin predici despre bunătate și virtute. Se urmărește crearea unui individ autonom și responsabil, pregătit pentru o conviețuire reușită cu semenii săi.”
Crearea unei infrastructuri fizice extinse și de calitate. Așadar drumuri, șosele, căi navigabile și aeriene numeroase și bine întreținute, o industrie energetică axată pe furnizarea de electricitate ieftină și îndestulătoare, împreună cu revitalizarea sectorului agricol. Ultimul obiectiv pare vetust, dar luați notă de involuția abruptă din anii recenți. De la 21,8% din PIB în 1990, aportul sectorului agricol a coborât la 3,9% în 2023, un declin de 82% în aproape trei decenii și jumătate.
Să ne consolăm cu faptul că declinuri similare au survenit și în numeroase țări mai mult sau mai puțin dezvoltate? Asta facem, însă în realitate am renunțat prostește la un avantaj natural cultivat îndelung (la propriu) cu rezultate mereu benefice pentru țară. Competiția încununată de succes, propria bunăstare depind și de valorificarea resurselor la dispoziție, indiferent de predilecția altora.
În drum spre casă Ulise a astupat urechile camarazilor săi pentru a-i feri de cântecul ademenitor al sirenelor. Calea noastră este și ea presărată cu tentații aducătoare de ruină, dar ne putem întări. Noi trebuie de fapt să ne destupăm mintea și să creăm condiții pentru a naviga hotărât spre căminul a tot ce avem mai bun în noi. Poate îl atingem sau poate că nu, dar cel puțin urmașii vor fi înclinați să continue odiseea împlinirii.