Culegem ce semănăm (1)

Ce mai face socialismul latino-american? Muy bien, gracias!

America Latină s-a oferit ca laborator statornic al etatismului pe steroizi, adeseori socialist și comunist, iar rezultatele sunt consecvent falimentare. Redistribuția economică impusă de sus în numele justiției sociale s-a bazat pe intervenții guvernamentale masive în economie cuprinzând extinderea proprietății de stat asupra mijloacelor de producție, planificarea centralizată și ridicarea de piedici birocratice în calea întreprinzătorilor privați. În rest nepotism și corupție cât cuprinzi cu ochii.

Argentina — ”Bogat ca un argentinian” era odată o expresie larg răspândită în America de Sud; sau Argentina potencia. La sfârșitul secolului XIX se formase un consens în rândul economiștilor occidentali: Argentina, țara argintului, are în față un viitor de aur. Predicția s-a împlinit, până la mijlocul secolului trecut economia argentiniană crescuse în medie cu 5% anual. Avea cel mai mare venit pe cap de locuitor din lume, susținut de o rezervă aparent infinită de resurse naturale, materii prime și de exporturi copioase de carne, cereale și marochinărie. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial pesoul argentinian era considerat cea mai stabilă monedă din lume alături de lira sterlină și dolarul american. Tot atunci țara devenise destinația preferată pentru numeroși emigranți din Italia, Spania și Germania în căutare de oportunități economice inexistente în locurile de baștină. Argentinienii șofau mai multe mașini decât francezii, aveau mai multe linii telefonice decât japonezii și în Buenos Aires exista una dintre cele mai largi rețele de metrou din lume.

Declinul vechi de decenii a început odată cu generalul Juan Domingo Peron, președinte din 1946 până la răsturnarea din 1955 și din 1973 până la decesul din 1974. Peron le-a promis compatrioților a treia cale - nici capitalism, nici socialism - și le-a servit obstinația și demagogia unui lider care se închipuia providențial, clădind ruinarea a ceea ce aveau plus o fundație solidă pentru mizeria economică a deceniilor următoare. Risipa a devenit principiu de stat. Cheltuielile guvernamentale s-au triplat până în 1949, iar numărul angajaților la stat se dublase în 1955. Au fost ridicate bariere tarifare pentru ”protejarea economiei”, s-au tipărit bani pentru acoperirea din nimic a deficitului bugetar, s-a facilitat o inflație galopantă și s-a recurs la retorică triumfalistă și inculcarea mentalității de asediat în același timp, pentru fabricarea argentinianului susținător al unei politici interne bune dar sabotată la tot pasul de străini hulpavi și răi. Sună cunoscut?

Cu toate acestea datoria externă a țării se ridica în 1967 la numai 8 milioane dolari americani. Actualmente a ajuns la 323 miliarde. Toate guvernările ulterioare (inclusiv junta militară din perioada 1976-1983) s-au distins prin contractarea de împrumuturi din ce în ce mai mari, investiții păguboase și corupție endemică. Rentabilitatea economică din sectorul privat și de stat s-a degradat continuu, iar acum 40% din populație trăiește în sărăcie și inflația anuală a ajuns la 160% în noiembrie 2023.¹

Brazilia — Vast conglomerat de interese coagulate în jurul unui centru comun, sau păienjeniș la a cărui întreținere lucrează mai multe specii de politicieni și oameni de afaceri. Centrão este atât mentalitate cât și asociație variabilă de participanți. Se numește așa deoarece se manifestă sub formă de coaliție “centristă” în parlamentul național. Congresul bicameral inaugurat în februarie 2024 cuprinde deputați și senatori din partea a 23 de partide politice, dintre care un număr deloc neglijabil nu susține o platformă legislativă consecventă sau bine definită. Formațiuni ca Partidul Progresist, Avante, Podemos, União Brasil și coaliția Mișcarea Braziliană Democratică și-au făurit o tradiție de oportunism și clientelism. Numeroși parlamentari asociați cu Centrão au navigat în timp de la un partid la altul în căutarea unui patronaj care să le satisfacă mai bine interesele.

Brazilia a avut șase președinți după căderea dictaturii militare în 1985 și trei dintre aceștia au fost demiși în urma acuzațiilor de corupție și încălcare a legii. Faptul că în acest interval o treime dintre cei care s-au perindat prin legislatura națională a fost acuzată sau condamnată pentru fărădelegi variind de la dare sau luare de mită până la violență domestică și crimă este mai puțin știut. Elita politică braziliană a devenit o clică haotică de oportuniști alcătuind o suprastructură dispusă la orice compromis pentru a-și menține privilegiile și influența. Componența structurilor locale, de la primari până la judecători, guvernatori și deputați reflectă această vocație. Desăvârșirea egolatră, indiferent de mijloace, a devenit centru gravitațional al vieții politice.

La amurgul dictaturii militare maladia devenise evidentă. În 1983 Brazilia acumulase o datorie externă care se ridica la 92 miliarde dolari americani (cea mai mare din lume la acea vreme) și traversa al treilea an consecutiv de recesiune. Expansiunea economică din deceniul anterior nu a dat roade pe termen lung mai ales datorită năravurilor tehnocrației instaurată de junta militară în rol de dirijor economic. Această castă de planificatori și proiectanți ai bunăstării cuprinzând economiști, ingineri, tehnicieni a proliferat la nivelurile doi și trei de guvernare, mai ales în ministerele finanțelor, agriculturii, mineritului și industriei grele. Mii de asemenea exemplare care nu-și mai încăpeau în piele au devenit indispensabile în procesul de diriguire concretă a economiei și consecințele politice au urmat în mod firesc.

Stânga a contribuit și ea la deriva țării. Socialista Dilma Rousseff, președinte în perioada 2011-2016, a fost pusă sub acuzare pentru proastă administrare cu caracter infracțional, abateri repetate de la bugetul federal și corupție, apoi demisă în 2016. În ultimii ei doi ani de mandat economia braziliană a trecut printr-o recesiune economică severă care a dus la contracția cu aproape 7% a produsului intern brut.

Michel Temer, fostul ei vicepreședinte și succesor, s-a afirmat în politică în cadrul Mișcării Braziliene Democratice, al cărei lider a devenit către sfârșitul anilor 1980; este vorba despre aceeași coaliție MDB amintită mai sus și devenită emblemă a clientelismului politic brazilian. În perioada mandatului său a fost continuu investigat pentru relația sa frauduloasă cu diverse firme de construcții (Camargo Correa, Odebrecht) sub acuzația de acceptare de mită cumulând peste 3,5 milioane dolari.

Lula da Silva, președintele actual și anterior între 2003-2010, este un socialist cu vechime în câmpul muncii, pe care însuși Fidel Castro l-a încurajat în 1982 să-și continue neabătut cariera de politician după ce ratase primul său rendez-vous cu electoratul la alegerile locale din statul São Paolo în 1982. Într-un interviu din revista Playboy, pe când era președinte al sindicatului metalurgic ABC Paulista, Lula a lăudat ”disponibilitatea, tăria și dedicația” lui Hitler: ”Hitler, chiar și când greșea, avea ceea ce admir într-un om, pasiunea de a întreprinde ceva și apoi de a încerca să îl realizeze.” Lista de personalități venerate îi mai includea pe Gandhi, ayatolahul Khomeini al Iranului, Che Guevara, Fidel Castro și Mao Țe Dun.

Acelea erau însă vremuri de tinerețe avântată. Lula a devenit între timp pragmatic și s-a transferat la Centrão. S-a apucat de afaceri negociind favoruri și primind mită din poziția de politician și om de stat proeminent. Un tribunal l-a trims la închisoare în 2018 de unde a fost eliberat înainte de termen, după 580 de zile, pe 8 noiembrie 2019, când curtea supremă a decis că executarea obligatorie a unei pedepse nu mai poate fi impusă până când condamnatul nu epuizează toate căile de recurs judecătoresc. Drept urmare un tribunal federal din Porto Alegre i-a rejudecat cazul pe 27 noiembrie și a mărit pedeapsa la 17 ani de închisoare. Dar, ca să parafrazez, căile judecătorești sunt încurcate. Lula a petiționat cu râvnă în dreapta și în stânga, între timp a ajuns din nou președinte iar acum este de neatins.

Un articol din Wall Street Journal aprecia în 2010, către finalul primului său mandat prezidențial: “Sectorul public [brazilian] este balonat și înțesat de corupție. Criminalitatea a devenit larg răspândită. Infrastructura are mare nevoie de reparații și extindere. Mediul de afaceri este restrictiv, cu un cod al muncii  preluat din manualul economic al lui Benito Mussolini. Brazilia se arată atât de mulțumită de sine încât riscă să nu vadă cât de multe au rămas de făcut.“ Observațiile de atunci nu s-au perimat. Responsabilitatea elitelor rămâne o trăsătură alunecoasă pe care nimeni nu se poate bizui în Brazilia. Profitabilitatea personală și a clicii imediate, prin orice mijloace, sufocă întreaga societate.

Venezuela — O țară bogată în resurse naturale (mai ales petrol) cândva prosperă și ruinată de socialism. Iată o comparație bulversantă: IMF (Forumul Monetar Internațional) estimează produsul intern brut pe cap de locuitor în România anului 2024 la 19.530 dolari americani. Aceeași măsură evaluează Venezuela la 3870 dolari americani. Economiile avansate sunt cotate la 58.260 dolari americani pe cap de locuitor așadar noi suntem de cinci ori mai afluenți, cel puțin din această perspectivă.

Decalajul s-a manifestat cel mai pregnant în lipsurile din viața zilnică pe care venezuelenii au fost nevoiți să le îndure. Hârtia igienică a devenit un articol de lux încă din 2015, la fel săpunul. Alimente precum lapte, orez, carne, pește la conservă sau zahăr au devenit și ele rare, fiind scumpe și greu accesibile. Nicolas Maduro a găsit totuși o soluție: înainte de alegeri oamenii săi distribuiau pachete cu bunuri de bază celor din cartiere nevoiașe, inscripționate cu mesajul “dragostea este răsplătită cu dragoste”. Clar mai inventiv decât Ceaușescu, dar al doilea nu avea nevoie să apeleze la asemenea tertipuri.

Chavez a deschis calea către servitute, ca de obicei drapată în emancipare, iar Maduro a bătătorit-o temeinic.

Bolivia —  Evo Morales a devenit președinte în 2006, după o candidatură în calitate de lider al partidului Movimiento Al Socialismo (MAS). Prima sa ședere în funcție a fost între 2006-2009. Candidează din nou și devine a doua oară președinte pentru perioada 2009-2014. Parlamentul național aprobase o nouă constituție în 2006 stipulând limitarea termenului prezidențial la două mandate fiecare de cinci ani, intrată în vigoare trei ani mai târziu. Morales a susținut inițial această prevedere, dar s-a răzgândit pe măsură ce s-a obișnuit cu funcția supremă în stat. Curtea supremă decide în 2013 că prima președinție nu contează statistic deoarece Morales fusese ales în funcție înainte de ratificarea din 2009 a constituției. În consecință Morales candidează în 2014 pentru a treia oară la funcția de președinte și obține al treilea mandat consecutiv. Telenovela continuă, dar acum să luăm o pauză de respirație.

În 2016 Morales organizează un referendum național pentru anularea limitării constituționale privind vechimea sa în funcție. 51,3% dintre cetățeni au spus “nu”, iar el a replicat “ei, și?!“. Prin urmare s-a pus pe treabă și curtea constituțională a decis în 2017 că limitarea președinției la două mandate violează drepturile umane ale titularului. Astfel Morales își exercită neabătut dreptul său de om și participă la alegerile prezidențiale din 2019, vizând al patrulea mandat consecutiv. Pentru a câștiga din prima avea nevoie de un avans de cel puțin 10% față de al doilea candidat. Comisia electorală actualiza constant rezultatele parțiale din acea noapte de 20 octombrie și devenise evident că Morales se afla mult în urma obiectivului propus. Apoi site-ul comisiei electorale a încetat să mai furnizeze actualizări. Timp de 24 de ore s-a așternut tăcerea și după o zi a fost anunțat câștigătorul: Evo Morales cu 47,1% din voturi, față de 35,5% pentru Carlos Mesa, al doilea clasat. Diferență mai mare de 10% și victorie din prima pentru Morales. Un observator independent a documentat apoi abuzurile și manipulările din ziua votului iar milioane de oameni au ieșit în stradă și au cerut repetarea alegerilor. Contestat de populație și părăsit de aliați, Morales a demisionat în cele din urmă.

Luis Arce, alt socialist întovărășit cu MAS, este acum președinte și candidat principal la alegerile prezidențiale de anul viitor. Contracandidatul cel mai proeminent nu este altul decât Evo Morales, cu care schimbă acuzații de complot urmărind destabilizarea statului. Între timp țara se află în derivă. Ca în orice economie disfuncțională cursul de schimb oficial între moneda națională și dolarul american este complet fantezist, permițând pieței informale de valută să evalueze adevăratul raport. Viața s-a scumpit în raiul socialist; produse de bază precum combustibilul (benzină și motorină) au devenit rare și de lux, iar sărăcia îi obligă pe mulți să nu mai cumpere pantofi, îmbrăcăminte și carne. Sunt din ce în ce mai puține slujbe care plătesc bine și tinerii emigrează pe capete.

Optimismul lui Arce se arată tonifiant în acest context. A descris economia Boliviei drept “una dintre cele mai stabile” iar în rest promite că va lua măsuri. Sună familiar?

Cuba — Țara latino-americană cu cel mai îndelungat parcurs de luat măsuri o duce mai rău acum decât pe vremea lui Castro. În ediția din septembrie 2024 revista New Yorker menționează că “din 2022 Cuba trece prin cel mai mare exod uman de la Revoluție încoace, cu 1,8 milioane de locuitori fugind către o viață mai bună în alte părți și contribuind la o descreștere cu 18% a populației.“ Ziarul spaniol El Pais spunea tot în septembrie 2024 că 850.000 de cubanezi au fugit în SUA în aceeași perioadă. Ce se întâmplă?

Situația economică s-a deteriorat atât de mult încât autoritățile au ajuns la fundul sacului cu scuze. “Avem o economie ca pe timp de război” a admis în iulie Mildrey Granadillo de la Torre, ministru adjunct al economiei și planificării. 2023 s-a încheiat cu inflația atingând 30%, o contracție economică de 2% și deprecierea monedei naționale cu peste 50% față de dolarul american și euro pe piața informală de schimb valutar. Ruinarea infrastructurii, lipsa cronică de alimente, salariile mici și prețurile galopante au definit spirala declinului inaugurat de dispariția URSS ca sponsor al experimentului comunist. Cuba postsovietică fără proptele dinafară nu mai are nici măcar zahăr, produsul pe care îl exporta din abundență, duce lipsă de ouă, lapte praf și energie electrică. Rezervele de valută forte, de asemenea în declin, nu pot susține contrabalansarea prin importuri. Visul revoluționar a devenit coșmar.

Argentina este singura țară din panoplia de mai sus care încearcă acum să își revină. Javier Milei a început defrișarea agresivă a hățișului birocratic și de interese oligarhice. Reformele sale au declanșat retragerea statului din poziția de atoatecunoscător și atoatediriguitor, cu rezultate deocamdată eluzive. Spirala inflaționistă a fost temporar domolită (4,6% în iunie 2024 față de 25,5% în decembrie 2023), iar activitatea economică a crescut în luna mai cu 1,3% față de aprilie și cu 1,7% în iulie față de luna precedentă. Pe de altă parte Milei încearcă să redreseze o societate în care 60% dintre angajații privați sau la stat s-au obișnuit să beneficieze de subsidii generoase decuplate de performanță și realitate.

Tranziția din permanența sărăciei și a dependenței se arată dureroasă. Asanarea are ca efect și deteriorarea calității vieții imediate. Însă, spre deosebire de țarcul socialist sau comunist, omul capătă șansa de a reuși sau eșua după vrednicie.

continuare

1. Pasaj reiterat din articolul Semințe sădite în decembrie